Că tot v-am povestit despre Dea şi de faptul că are artrită, aproape că uitam să punctez un aspect important din viaţa noastră aici şi anume veterinarul.
Deşi am adus-o de o lună am amânat mersul ăsta la veterinar pentru că am auzit şi am citit despre nişte preţuri prohibitive şi sincer am aşteptat salariul lui Alin cu gândul că ducem câinele la veterinar şi apoi vedem noi ce mâncăm.
Ei venind din România preţurile sunt mari, dar pentru Irlanda nu prea sunt. Adică nu vă speriaţi, nu am dat tot salariul lui Alin pe o vizită la vet...
Dar să încep cu începutul. Aici animalele de companie au asigurare identică cu cea a oamenilor, în România. Adică plăteşti o sumă anual, iar când se întâmplă să ai nevoie de veterianar pentru ceva mai mult decât o simplă consultaţie plăteşte asigurarea. Şi pentru că preţurile sunt destul de mari dacă vorbim de o castrare sau de un tratament indelungat, schema asta cu asigurarea este una bună, zic eu.
Pentru că Dea are deja 8 ani nu i-am mai putut face asigurare, deşi am fi vrut. Recunosc eu aş fi vrut pe lângă că o ştiu asigurată şi pentru un card frumos cu un căţel pe el. Da ştiu, sunt superficială :)
Aşa fără asigurare am plecat la veterinarul din cartier, unde o consultaţie costă 42 de euro. Deci nu chiar o avere. O consultaţie este similară cu cele din România. Se evaluează starea generală a câinelui, se videază nişte glande, se curăţă urechi, aceste două treburi nu sunt necesare în cazul Deei pentru că Dea îşi videază glandele singură, iar urechile le are curate... Pentru Dea consultaţia (şi vă spun de la început că mie nu mi s-au părut a fi 42 de euro daţi degeaba) a constat în verificarea picioarelor din spate. Adică întinderea lor şi verificarea flexibilităţii acestora, cum eu una nu am văzut în România.
În afară de faptul că veterinarul de aici şi-a dat seama din prima că Dea are probleme la picioarele din spate şi nu la cele din faţă, radiogafiate şi consultate de avem un dosar întreg, mi-a explicat ce făcea şi de ce făcea, nu s-a apăsat niciodată pe coloana câinelui, cum am văzut în România, i-a întors labuţele şi i le-a pus pe pământ întoarse să vadă în cât timp ea şi le aduce în poziţia normală şi şi-a dat seama că piciorul drept e mai leneş decât cel stâng. Şi după toate aceste treburi a zis că are artrită.
Oricum am înţeles că boala este frecventă la rasa Deei, collie, şi îşi face apariţia undeva între 7 şi 8 ani(Dea are 8 ani). Tratată de la început sunt şanse de ameliorare, dar de trecut complet nu se poate vorbi pentru că nu e o boală care trece.
Deşi sunt tratamente mai elaborate, veterinarul i-a prescris un anti-inflamator pentru început, care după doar două pastile văd că îşi face efectul. Adică Dea se ridică mai uşor de jos şi chiar vrea să fugă după crengi prin parc. Acum şi pastilele astea au efecte secundare, aşa că veterinarul era pregătit să îi facă analize, doar că noi tocmai ce i le făcusem Deei pentru a o aduce în Irlanda şi s-a bazat pe alea. Pentru că se prescriu doar dacă animalul nu are probleme cu ficatul sau rinichii.
Aşadar per total mie mi s-a părut veterinarul de aici mai capabil decât cei din Bucureşti. Măcar a pus un diagnostic şi mergem pe asta, pe când în Bucureşti am sugerat eu artrită, dar nu mi-a confirmat nimeni.
Ba mai mult medicul de aici şi-a dat seama că picioarele din faţă au o poziţie ciudată pentru că Dea încearcă să meargă fără să o doară, lăsând fundul în jos. Astfel picioarele din faţă par mai ridicate...
Per total voiam să spun că mă bucur că Dea îşi va petrece bătrâneţea într-o ţară civilizată, unde veterinarul de cartier are posibilitatea de a-i face analize sau radiografii, chiar dacă aceste vor costa pentru că nu suntem asiguraţi. Spun asta pentru că deşi în Bucureşti veterinarul de cartier avea cabinetul destul de utilat nu era niciodată acelaşi. Nu o ştia pe Dea, nu îi ştia istoricul, ba mai mult de la un veterinar la altul i se făceau vaccinurile în diferite părţi ale corpului sau i se prescriau medicamente pe care veterinarul dinainte nu le dăduse din anumite motive...
În Iaşi am înţeles că e şi mai rău, că în continuare pentru radiografii, ecografii sau analize elaborate se merge la Facultatea de Medicină Veterinară, unde fiind de stat se stă, la coadă, la palavre cu medicul şi aşa mai departe...
Zilele astea se dezbate în parlament legea cu eutanasierea câinilor vagabonzi. Ei eu cred că e nevoie de mai mult decât o simplă lege. E nevoie ca toate rotiţele din sistem să funcţioneze ca atunci când te decizi să adopţi un animal, de la adăposturi sau de la crescători, să ştii că poţi merge în siguranţă la un medic competent, să ştii că nu trebuie să traversezi oraşul sau ţara pentru o radiografie sau ecografie, sa ştii că ai serviciu de ambulanţă pentru animale, să ştii că medicamentele se găsesc, să ştii că farmaciile veterinare sunt dotate şi au oameni dispuşi să te ajute şi aşa mai departe.
Şi Irlanda e departe de perfecţiune, da măcar la unele capitole stă mai bine...
Raluca
No comments:
Post a Comment