Charlie Hebdo

Fanatismul religios mi se pare cea mai jegoasă formă, pentru ca nu poate fi cuantificat. Care a fost măsura care a declanșat furia atacatorilor? Într-adevăr unele caricaturi de la Charlie Hebdo nu erau nici pe gustul meu, dar există și alte forme de protest, mult mai inteligente decât să iei o pușcă și să îi omori pe autorii caricaturilor. Cumva mi se pare că nu s-a înțeles ce e aia o caricatură, dar pe de alta parte nici nu pot începe să înțeleg mecanismele după care funcționează astfel de oameni. Nu sunt o fire religioasă şi nu am identificat motive pentru care aş ajunge la asemenea gesturi. Însă, repet, legat de acest subiect eu chiar nu ştiu despre ce vorbesc.
Însă libertatea presei, de orice tip ar fi ea, îmi este cunoscută. Libertatea opiniilor e unul dintre puținele lucruri pozitive pe care le-au adus democrația şi capitalismul. După ziua de ieri mă temeam că libertatea presei nu va mai fi niciodată la fel. M-am înşelat.
În urma atacului de la Paris internetul și paginile ziarelor s-au umplut de caricaturi. Prea multe pentru a fi omorâte toate. Aceasta este favorita mea. O gasiti aici: www.liberation.fr/societe/2015/01/07/l-hommage-des-dessinateurs-a-charlie_1175567

Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Luxemburg - Votul pentru alegerile prezidențiale, 2 noiembrie 2014

Dragilor,

scriu repede ca să trec la ale mele. Săptămâna asta e mai ok, am de citit doar două articole şi de vorbit despre ele, în schimb m-au prins din urmă treburile casnice. Dacă am dat cu aspiratorul în week-end, sărbătoare sau ne-sărbătoare, mai am de șters praful şi de spălat cam toate hainele noastre, plus păturile şi prosoapele Deei.
În fine nu ştiu de ce vă înșir vouă aici treburile astea, poate doar ca să îmi fac eu o listă cu ce am de făcut. Nu ştiu dacă ştiaţi, dar eu funcționez pe bază de liste :)
Despre vot vreau să scriu repede şi mă chinui să nu creez polemici. Noroc că scriu azi, că dacă scriam ieri postarea era puţin mai optimistă. Azi îmi e clar că locul meu e aici, în Luxemburg sau oriunde numai în România nu. Am prieteni fără gânduri proprii, recitatori de articole şi asta mă sperie. Am auzit la coadă la vot români cărora li se termină contractul cu UE în doi ani şi le este frică să se întoarcă în România şi afirmă că vor face orice să nu se întoarcă.
Cumva chiar şi eu mă întreb, de ce ne mai chinuim? Eu una mă confrunt cu două realități, cea din Luxemburg, mai apropiată, cu examene, cu termene limită, cu facturi şi cea din România cu care mă chinui să ţin pasul şi mai ales să o înţeleg.
Poate cei care afirmă că nu mai eşti român imediat ce ai decis să emigrezi au dreptate. Nu mai eşti. Nu total cel puţin. Nu mai eşti în pătrățica ta roșie, eşti în pătrățica europeană şi din pătrățica asta, cea roșie se vede al naibii de rău.
Să fim optimiști şi să ne punem buletinele pe fb. cu abțibildul cu votat! Asta e ce ne-a mai rămas, însă asta am făcut dintotdeauna. Am reacționat în loc să acționăm. Şi reacțiunea e cam tardivă şi cam degeaba.
Da îmi doresc o ţară ca afară, o ţară în care să mă întorc şi să am siguranța ca după 30 de ani de muncă nu vine un guvern idiot care să îmi înjumătățească pensia. Şi vreau să nu găsesc eu subterfugii, să nu caut eu cea mai bună pensie privată, pentru că am muncit şi am cotizat la stat şi statul TREBUIE să aibă grijă de mine.
Vreau o ţară care să nu decidă de pe azi pe mâine să înjumătățească salariile fără nici o plasă de salvare şi care îşi lasă cetățenii să fie hăituiți de bănci după ce tot tu ţară i-ai pus să se împrumute vânzându-le vise frumoase.
Vreau o ţară unde studiile să fie studii şi sănătatea, sănătate. Vreau o ţară căreia să îi pese de cetățenii ei şi nu doar de cei pe care îi cheamă -escu. Vreau o ţară în care să nu mai trebuiască să spun că sunt din presă pentru a beneficia de drepturile pe care le avem cu toţii. Vreau o ţară unde să nu mai trebuiască să am relații şi unde cei de la ghișeu să îmi zâmbească.
Am mulţi nervi, dar mai ales multă resemnare. Prăpastia dintre mine şi România se adâncește pe zi ce trece, iar eu nu înţeleg sau nu vreau să înţeleg că locul meu nu mai e acolo. Eu mă încăpățânez să cred că ne vom întoarce, că ne vom putea întoarce.
Din păcate situația e deja tranșată. Peste două săptămâni vom vota, din nou, răul cel mai mic. Avem de ales între cei care au fost acum 10 ani şi sunt de vreo doi ani la guvernare şi între cei care au fost de 10 ani încoace, mai puţin ultimii doi ani. Rău ne-a fost sub unii, rău ne-a fost sub alții. România s-a întors în urmă cu 15 ani când ne-am dus masiv la vot să nu iasă Vadim. Poate am fost nişte fraieri, cum cu siguranţă am fost în 1990 când nu am votat românii veniţi înapoi în ţară, pentru că nu au mâncat salam cu soia.
Da eu am apucat să votez în Luxemburg. Da eu am stat 2 ore în frig. Da eu am fost la vot împreuna cu prietenii mei. Da eu am prieteni care au votat acum şi care votează de când au acest drept. Şi credeţi sau nu, ce am votat aia am primit şi nu consider că am fost furată. Asta e tot.

Aşa arăta coada la vot când am ajuns noi acolo. Unde sunt steagurile acolo e ambasada. Nu pare multă lume, dar a durat mult pentru că au trebuit semnate nişte declarații pe propria răspundere că nu mai votăm sau că nu am votat şi în alte părți.

Deşi am stat la coadă cam două ore, eram cumva bucuroși. Românilor li se sculase spiritul civic, românii din străinătate demonstrau că încă se simt români, eram alături de prieteni şi mai aveam şi wifi de la universitate. Două ore trec repede când ai fb. Am publicat această poză pe net şi mă întrebam dacă mă vor lăsa să votez când îmi vor vedea căciula. 

Când am intrat în curtea ambasadei am mai făcut o poză cozii.

În holul ambasadei era afișată prezența la urne. Cea mai recentă fiind la ora 13. Poza am făcut-o pe la 15 şi ceva. Deci ce vedeţi voi pe site-urile din România cum că în Luxemburg au votat doar 220 de persoane e o minciună. Cred că au votat peste 2000 de oameni în Luxemburg. Când am plecat noi, deci pe la 16, coada se mărise şi veneau din ce în ce mai mulţi oameni la vot.

Promit ca peste două săptămâni să vă povestesc cum mă voi zbate eu să ajungă la mine brânza pusă la sare de mama şi varza murată şi aş mai vrea şi o dulceață de afine şi dacă a făcut şi zacuscă, cu atât mai bine. Sper ca România de azi să nu distrugă ce a mai rămas bun din România de ieri.

Raluca

Luxemburg - Masterul în imagini

Dragilor,

încă nu îmi găsesc cuvintele să pot scrie un text întreg despre ce înseamnă să înveţi în Luxemburg. Nu ştiu de ce, dar dacă aş scrie postarea azi, totul ar ieşi negativ. Cumva totul mi se pare dezorganizat şi încropit din bucaţi, aşa cum mi s-a părut şi facultatea în România. Am înţeles şi de ce am această impresie şi acum încerc să accept şi m-am mai liniştit când mi s-a confirmat că nu doar eu sunt nebună, ba chiar suntem toţi cei 45 de colegi, toţi gândim cam la fel, ba mai mult există un leac, despre care am să vă vorbesc spre final.

În primul rând eu m-am înscris la ceva ce părea a fi pe etnografie, pe migrații, pe multilingvism. Şi în mare pe asta e, dar doar în mare. De fapt e despre cât de grozavi sunt luxemburghezii că sunt multilingvi. Nu există curs la care să nu ni se amintească ce norocoși suntem noi că avem posibilitatea să studiem la o Universitate Multilingvă şi Multiculturală, într-o ţară cu aceleași caracteristici, ba pe deasupra, într-o ţară foarte tolerantă cu migranţii. Nu e aşa şi cu toţii ştim asta, dar profesorii îşi fac numărul, noi ne facem numărul şi vom vedea la final ce va ieşi. Asta e impresia mea acum. 

În prima oră de la cursul Introducere în etnografie, mi s-a distrus şi ultima idee că acest master va avea vreun interes pentru mine. În mare, dacă vrei să te intereseze vreun curs sau chiar masterul pe întreg, trebuie să te adaptezi şi să găseşti tu metode să îl faci interesant. Până acum e pe bază de foarte mult lingvism şi studiu al limbilor, nimic din ce am înţeles că a fost anii anteriori. La fel e foarte mult pe bază de sociologie, alt domeniu care nu prea mă interesează. Însă trebuie urmărit scopul final şi anume acela de a avea studii în Luxemburg, cerinţă fără de care nu te poţi integra pe deplin, în meseria mea, aici. 

Pe când încă mai puteam purta mânecă scurtă în Luxemburg. În spate e un corp al Universităţii Luxemburg. Universitatea e împărţită în trei facultăţi, iar fiecare facultate are alt sediu undeva în Luxemburg. Adică nu doar că nu sunt toate în acelaşi loc, ba sunt chiar în alte oraşe. Noroc că Luxemburgul e mic. Se lucrează la un sediu comun al acestor trei facultăţi, undeva în sudul Luxemburgului, într-o zonă ce cândva a fost industrială. Am văzut noul sediu şi pe lângă că este peste mână de Arlon, e şi foarte hidos. Eu învăţată cu Universitatea din Iaşi, sunt mai mult atrasă de actualele sedii, în clădiri cu istorie. Cea din spatele meu a funcţionat ca baracă, iar unul dintre profesori ne-a spus câte puţin despre istoria ei, legată în mare de Al Doilea Război Mondial. 

Masterul, până acum, mi se pare ușurel. Da avem obiecte unde trebuie să citim foarte mult, dar până acum nu mi s-a părut că ni s-a impus ceva. Probabil suntem la început. Masterul este însă în trei limbi, engleză, franceză şi germană şi dacă nu ies cu nimic din acest master, sper ca măcar să ies cu franceza vorbită la nivel conversațional şi germană măcar nivel B2. Ştiu că B2 e nivelul conversațional, dar pentru mine franceza e un chin. Aşa că deşi sunt acum B2 la franceză, eu tot nu deschid gura decât dacă chiar trebuie. Mi-am ales şi obiecte în franceză, tocmai pentru a fi forțată să vorbesc şi tot am găsit o metodă să o întorc pe engleză. Lupt eu cu mine şi sper să câştig. Deja la magazine nu mai e vreo problemă, cu vecinii nu e problemă, ba chiar am dat şi indicaţii în franceză de vreo 3 ori, la veterinar nu mai e o problemă. Sunt progrese. Mici, dar sunt.

În poza de mai sus e un exerciţiu de la prima oră de Etnografie. Ni s-au dat nişte cartonaşe pe care eram rugaţi să scriem ce credem noi că e etnografia. Eu am scris: popor, cultură, folclor. Răspunsul a fost unul ambiguu. E tot ce credem noi că e şi în acelaşi timp nu e nimic din ce credem noi că e. Ce îmi plac mie prostiile astea...

La un alt curs am fost rugați să poziționăm pe corpul nostru limbile pe care le vorbim. Unde credeţi că am pus franceza?

Tot ca parte din master, trebuie să participăm la diferite activități organizate de universitate. Aici era un târg de job-uri. A mai fost o conferință, vor mai fi excursii, cursuri de limbă. În mare, a învăţa în Luxemburg aduce cu sine o serie de avantaje. Cum ar fi abonament redus la tren. Redus e puţin spus, nesimțit de redus. Eu din păcate nu beneficiez de el pentru că eu locuiesc în Belgia şi deşi abonamentul mă ajută, taxa de graniță tot trebuie plătită şi e 4 euro pe zi. Apoi abonament la cantină, unde o masă poate costa şi doar 5 euro. Eu iarăşi nu mă bucur de acest avantaj pentru că am ore în general de la 4 când cantina e închisă sau de la 1. Atunci pot ajunge cu jumătate de oră înainte şi pot trece şi pe la cantină. Însă de obicei uit. Eu oricum plec cu o oră jumătate, dacă nu chiar două ore mai devreme de acasă, în funcţie de ce legături am cu Luxemburgul, aşa că prefer să gătesc ceva acasă, să stau cu Dea şi să nu profit de cantină. Cine ştie, poate de semestrul viitor.

Târgul de joburi de mai sus era organizat mai mult pentru absolvenți şi mai puţin pentru studenți. Oricum a fost bun că am aflat unde stau. Cu ce m-am ales de pe urma târgului? Cu multe pixuri şi cu acest taur din spumă albastră.

Un tablou de la sala de informatică cu două țestoase.

Uite, diferit de România, deşi cred că până acum şi în România s-a ajuns la aşa ceva, fiecare student are un cont şi o parolă şi cu ele poate accesa calculatoarele din universitate, are acces la un fel de platformă unde sunt ținute cursurile, are acces la o adresă de mail, are acces la wifi-ul universității, care e mai peste tot în Luxemburg şi la imprimante. Mie mi se pare dificil de adaptat, dar nu imposibil. Comunicarea cu profesorul se face prin acea platformă, iar comunicarea cu secretariatul se face pe mail. Mie mi se pare că tot trebuie să verific ceva în plus, uneori uit, dar în general mă descurc.

V-am zis că am fost la o conferință. Asta chiar era pe migrații şi la început chiar a vorbit ministrul luxemburghez ce se ocupă de acest domeniu. Nu ştiu sincer ce a rezolvat conferința, dar au fost doua zile în care am avut masă caldă la prânz, sucuri şi cafea la discreție, iar la final o excursie într-un orăşel de lângă Luxemburg. Totul pentru noi a fost gratuit. 

Ce vedeţi în poza de mai sus e o salată aranjată într-un borcan. Mi se pare simpatică ideea.  

Un exercițiu de la o altă clasă, unul dintre cursurile în franceză. 

Există nişte oameni de IT care sunt după uşa galbenă. Însă dacă cineva are vreo problemă cu unul dintre calculatoare, cu mailul, cu imprimantele sau cu orice legat de IT trebuie să comunice cu cei de la IT prin acele ecrane tactile. Nu mai este epoca în care băteai la ușă sau năvăleai pur şi simplu când ţi se strica calculatorul înainte de știri.  

V-am spus că la final există o scăpare. Ei bine, la fiecare obiect şi am înţeles că şi la finalul fiecărui semestru, profesorii şi masterul per ansamblu trebuie evaluați. Ni se dau astfel de chestionare în care putem să ne spunem păsurile. Şi am înţeles că se ține chiar cont de ce scriu studenții în acele chestionare. Eu una abia aştept. Sunt cursuri care sunt fix în plus, doar ca profesorul să mai aibă o normă, să mănânce şi el o pâine. Sunt cursuri care nu au nimic în legătură cu titlul cursului. Mi se pare o bună metodă ca ei să se îndrepte sau să se adapteze nevoilor studentului. Eu una până în acest moment mă simt păcălită. Una mi s-a vândut şi alta am în traistă. Sper ca astfel de chestionare chiar să rezolve problemele.

Uite că până la urmă v-am povestit şi care e treaba cu masterul în Luxemburg. E desigur părerea mea, pentru că ştiu oameni absolut încântați de tot ce se întâmplă în Luxemburg. Eu am rezerve, eu am trecut prin Irlanda. Da acolo învățământul superior te ustură, dar măcar ai ceea ce ai plătit. 

Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Avantajele vieţii de expat şi un dezavantaj

Dragilor,

am descoperit un site care vine în ajutorul celor care trăiesc în altă ţară faţă de cea de origine. Multe treburi pe care le ştiam, dar şi chestii bune. Unul dintre ele e un blog, de pe el m-am inspirat, dar am adaptat totul vieții mele şi personalității mele şi am dat exemple personale. Şi pentru că în Irlanda mă țineam de dat sfaturi, poate nu ar fi chiar ciudat să dau şi acum :)
Pentru început să lămurim un lucru. Nu mai e trendy să zici emigrant sau imigrant, depinde de ce parte a baricadei eşti, e trendy să zici EXPAT, care vine de la expatriat, care nu are deloc o conotație negativă, deşi aşa ar suna. Expatriatul este cel care din voință proprie părăsește ţara de origine şi se stabilește în altă ţară. El poate să locuiască acolo suficient timp cât să devină cetățean al acelei ţări şi deci nu mai e expat sau se poate întoarce în ţara de origine.
Nu mă credeţi? Încercați un google :)
Primul şi cel mai important sfat e cumva contrar cu restul postării, dar e un sfat important. Dacă niciodată nu v-aţi gândit cum ar fi dacă aţi părăsi ţara în care v-aţi născut, nici nu o părăsiți. Pentru că e al naibii de greu şi expatul ăsta nu e pentru toată lumea. Şi apoi eşti prins între două lumi, una nouă şi frumoasă şi cealaltă veche, şi mai frumoasă. Da, dragilor, iarba e mai verde de partea cealaltă, dar trebuie să fii dintr-un anume aluat să nu te gândești la iarba ta de acasă. Decât codaș la oraş, mai bine în satul meu fruntaș, zicea o expresie şi să ştiţi că nu e departe de adevăr. Pentru că viaţa de expat începe cu luat totul, dar totul de la 0.
Aşadar fără alte paranteze, avantajele vieții de expat
1. Şoc şi oau
Noutatea, dragilor. E prima chestie pe care o veţi observa. Eu când am ieşit prima dată din România cu maşina, mi s-a părut că primele sate din Ungaria, la granița cu România, sunt fascinante. Ce frumusețe şi ce curățenie şi ce liniște! Aşa o fi, nu zic nu. Când ajungi într-un loc nou prima care te acaparează e noutatea. Dorința de a descoperi tot ce e nou şi diferit, deci frumos. Oau nu sunt câini maidanezi! Oau ăştia nu aruncă gunoaie pe stradă! Oau cât de civilizat e traficul, aş putea şi eu conduce pe aici!
2. Legăturile cu familia devin mai trainice
Da, noi trei suntem o familie. Nici nu trebuie să mai vorbim că deja știm că eu despachetez şi amenajez casa, Alin se ocupa de facturi, descoperim împreuna magazine, găsim veterinari şi ambulanțe pentru animale, găsim doctori de familie, experimentăm treburi noi şi inedite. Mica noastră familie a devenit mai trainică. În acelaşi timp fiecare moment petrecut cu familiile de acasă sau cu prietenii devine mai important.
3. Lumea nouă te transformă şi de ce nu, te îmbunătățește
Eu una recunosc asta, deşi nu îmi place. Recunosc că după ce am plecat din ţară mi s-au deschis orizonturile, mi s-a deschis gândirea. Poate se deschideau şi în România, dar când aş fi avut eu timp să învăț de toate despre obiceiurile şi miturile şi legendele irlandeze? Când aş fi învăţat franceza sau luxemburgheza sau germana? Şi apoi, recunosc, eu în România aveam preconcepții, legate de românii care muncesc în străinătate, legate de străini, legate de maghiari sau de țigani.
4. Multilingvismul
Trebuia să îl pun pe listă, mai ales că şi învăț despre el. Am scris şi mai sus că învăț noi limbi, dar nu e vorba doar de limbă ci şi de cultură. Sunt câteva stereotipuri foarte adevărate şi spun că sunt adevărate pentru că le-am experimentat şi nu pentru că le-am citit din cărţi. În România nu îmi plăceau francezii. Nu îi uram, dar nu îmi plăceau. Dacă aveam de ales într un francez şi un englez aş fi ales englezul, chiar dacă sunt blonzi şi șterși, decât șmecherii de francezi. Şi azi aş alege la fel, însă azi am în spate toate întâlnirile cu francezii şi faptul că am trăit şi trăiesc printre ei. Şi revenind la multilingvism, nu ştiu cât mă va ajuta în România, însă noi românii suntem o nație favorizată. Păi gândiți-vă un pic. Noi suntem latini, deci din start italiana, spaniola, franceza şi chiar portugheza nu ne sunt nişte necunoscute. Noi am fost ocupați de turci. Păi dragilor ilic, ibric, peşcheş, bacşiş se folosesc şi în Istanbul, nu ne fac să fim fluenți în turcă, dar măcar nu plecăm de la 0. Şi nu în ultimul rând, noi românii, am învăţat engleza în şcoală. Nu cred că e român care să fi absolvit liceul şi care să nu se descurce în engleză. Ba unii au şi înclinații spre germană. În România dacă mai știi o limbă peste engleză eşti tătic. Aici dacă mai știi o limbă peste cele 3 naţionale eşti tătic. Eu am ratat startul, dar eu sunt româncă şi am toate avantajele multilingvismului enumerate mai sus.
5. Perfecționarea continuă
Nu e foarte evidentă, dar faţă de traiul liniștit din România, aici învăț continuu. Am o prietenă din Mexic care a trăit în Paris şi acum locuiește în Luxemburg. Nu avem cine ştie ce în comun şi sincer nu înţeleg de ce vrea să fim prietene, însă de câte ori ne vedem simt că îmi crește creierul. Îmi povestește despre viaţa ei din Mexic, apoi din Paris. Ea consideră că Luxemburg e raiul pe pământ. Eu mă chinui să înţeleg de ce, că poate se transformă şi în capul meu în rai. Şi în ciuda a ceea ce crede niciodată, dar niciodată nu a vorbit urât de Mexic. Eu mai scap un răutăcism despre România, însă ea niciodată. Am învăţat în felul ăsta că România e parte din mine, iar a vorbi urât despre România, înseamnă să vorbesc urât despre mine şi cumva să mă vând ieftin. Acum ceva vreme nu aş fi sfătuit pe nimeni să viziteze România, acum mă surprind făcând liste şi dând indicaţii. E un plus. Eu consider că am avansat.
6. Schimbarea de sine
Dragilor, schimbarea e cea mai ciudată. Fără să vrei te schimbi şi fără să vrei ţi se par normale şi naturale anumite comportamente, iar când acestea ies din normal eşti puţin dat peste cap. Odată cu mutarea într-o altă ţară, ţi se dă ocazia să te reinventezi. Nu confundați asta cu minciuna, ci luați-o aşa cum se aude. Într-o nouă ţară nu te cunoaște nimeni, aşa că poţi fi cine vrei tu să fii, ţi se dă ocazia să de auto-evaluezi şi să vezi dacă drumul tău până la acel punct a fost drumul visat de tine. Am o prietenă care în ţara ei era contabilă sau ceva pe acolo. Aici face un fel de PR şi spune că asta şi-a dorit toată viaţa, dar nu a știut cum să ajungă. Eu vreau radio. E ceea ce ştiu şi e ceea ce îmi place. E target-ul meu şi nu am de ce să mă reinventez. Însă pentru a ajunge la radio, m-am reinventat de o mie de ori :)
7. Sufletele pereche
Să fim sinceri. Odată intrați într-o rutină cu greu ne facem prieteni din afara mediului în care ne învârtim. Şi nu toţi avem ocazia unei schimbări. Mutarea într-o altă ţară aduce cu sine noi prietenii. Unii sunt doar cunoscuți. Alții sunt prieteni de o bere. Alții ajung doar pe facebook. Şi alții sunt prietenii dragi ce trebuie păstrați. Eu am prieteni dragi în Dublin şi Luxemburg, cu care chiar dacă nu mă conversez zilnic, îi consider apropiați de sufletul meu. Conversațiile nu se leagă niciodată greu. Ne cunoaștem fricile şi ne ajutăm. Ne comportăm ca şi cum ne-am şti de o viaţă. Dacă rămâneam în România nu i-aş fi întâlnit în veci.
8. Un nou set de abilități
Imediat explic. Printre noile abilități dobândite ca expat aş zice: adaptabilitatea, răbdarea, fluența vorbirii unei noi limbi, abilităţi sociale şi competențe interculturale. Sună ca într-un CV, dar sunt cât se poate de importante şi de ce nu, pot ajuta şi la obținerea job-ului visat. Aşa cum am mai spus m-am mai scuturat de preconcepții. Am învăţat să mă adaptez noului mediu, învăţ constant să am răbdare cu francezii ăștia ce nu sunt irlandezi, vorbesc fluent engleza şi învăţ franceză şi germană, învăţ să las stereotipurile la o parte când vine vorba de alte culturi, rase sau etnii, şi am învăţat să interacționez cu lumea. Când în România aş fi ajuns eu să vorbesc în franceză cu colega mea din Brazilia despre pasiunile noastre, despre călătorii şi despre tipuri de radio?
9. Călătorii
Dragilor, acesta este subiectul meu preferat. Viața de expat mi-a adus în primul rând posibilitatea de a vedea lumea. OK nu lumea, dar măcar Europa e deja o cunoscută pentru mine, iar India, Egipt sau chiar Asia nu îmi mai par aşa de îndepărtate. Acum visez la fotografierea aurorei boreale, la Scoția cu rulota, la India cu rucsacul şi la Moscova. Visam şi în România, dar aici par mai realizabile, cu atât mai mult cu cât am colegi şi prieteni care le-au realizat şi ei nu au nu ştiu ce bani sau nu ştiu ce creiere. Avantajul de a locui în mijlocul Europei e chiar un avantaj. Când aş fi putut eu spune că locuiesc în Belgia, lucrez în Luxemburg, îmi fac cumpărăturile în Franţa şi Germania şi vizitez Olanda şi toate astea într-o săptămână? E însă şi un dezavantaj aici. Îmi e dor de Moeciu, încă nu am văzut Sfinxul, operele lui Brâncuşi şi castelul Huniazilor, Alin mă bate la cap cu Delta Dunării, iar mie îmi e dor de Balcic. Însă toate aceste locuri fac parte din mine şi cred că într-o zi le voi vedea sau revedea.
10. Aventura
Spuneam că viaţa asta nu e pentru toată lumea. Eu o văd ca un salt cu parașuta în gol. Numai că uneori nu ai nici măcar parașută sau un sistem de susținere şi sprijin. Dacă reușești avantajele sunt cele enumerate mai sus, dacă nu...
Şi aici ajungem la singurul dezavantaj, pe care îl văd eu. Dezavantajul ar fi că nu știi când te vei întoarce acasă sau dacă te vei întoarce? Şi cum va fi reacomodarea şi dacă tot ce ai învăţat îţi va folosi? Ai un nou set de abilităţi, dar îţi vor folosi ele sau vei fi împins în mocirla rutinei? Şi cea mai grea întrebare: Vrei să te întorci acasă?

Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Nu îmi plac oamenii care se plâng

Dragilor,

de ceva vreme v-am tratat doar cu postări frumoase, cu poze, postări de călătorie. Azi nu mai rezist şi trebuie să vă spun ceva: nu îmi plac oamenii care se plâng. Asta e. Vă place de mine aşa e bine, nu vă place, La revedere!
Nu vorbesc aici de oamenii care au o problemă, care trec printr-o cumpănă, care trebuie ajutați, în general prietenii care sunt într-un impas. Pe toţi i-aş ajuta cum aş putea şi uneori şi o vorbă bună spusă la momentul potrivit face cât tot ajutorul din lume. Şi o vorbă bună e gratuită.
Eu vorbesc de cei care se plâng constant. Constant lor li se îneacă corăbiile. Ei muncesc mai mult decât toţi. Ei nu muncesc cât ar putea să muncească. Ei strâng bani să îşi ia cutare lucru şi deci sunt strâmtorați. Ei şi-au luat cutare lucru şi nu mai au bani.
Uneori îmi vine să îi iau de guler şi să le urlu de să le sară timpanele: EȘTI SĂNĂTOS? AI TĂI SUNT SĂNĂTOȘI? POȚI MUNCI? AI TOT CE ÎŢI TREBUIE? NU TE MAI PLÂNGE!!!
Şi faza e că tocmai ăia care au de toate, tocmai ăia se plâng. Că printre plânsete afli că de fapt ei sunt bine, au ditamai realizări, au casa lor, au maşina lor, au jobul vieții, merg pe unde vor, însă ei se plâng. Nimic nu le ajunge, nimic nu le e suficient. Pentru că în viaţa asta de nomad afli o groază de cazuri. Şi sincer recent m-a impresionat cineva care chiar era pe marginea prăpastiei şi zâmbea. Şi privea lucrurile cu detașarea pe care ţi-o dă faptul că mai jos nu se poate şi că de acum încolo urmează doar, mai sus. Mi s-a părut super omul respectiv.
Şi eu mai am căderi şi noi ne mai certăm şi noi muncim de ne sar capacele şi noi întindem de salariu, dar nu ne plângem. Nu am fost niciodată aşa şi nici nu am vrea să devenim.
Şi acum sincer, tu ăla de te plângi, ce te aștepți să fac eu? Să sar cu bani? Să îţi fac treaba? Te compătimesc şi atâta tot. Cu atât mai mult cu cât plânsul de milă mi se pare de compătimit.
Da sunt alții care îi cred. Sunt alții care îi ajută pentru că, nu-i aşa, ei sunt săraci, ei muncesc mult, lor nu le mai ajunge. Şi lumea îi crede. Ei bine eu nu vă mai cred. Vă compătimesc şi îmi e silă.
Repet, da şi eu mă plâng, pentru că de asta sunt prietenii ca să ai cui te plânge, ca să te descarci şi să te reîncarce şi să pornești mai departe. Însă unii se plâng prea mult, tot timpul. Au ajuns ca de câte ori vorbim să se plângă. Şi nu ar fi nimic dacă chiar ar fi probleme, doar că sunt fix prostii.
Aşadar dragilor, vă ştiţi voi care sunteţi, nu vă mai plângeți.
Raluca
P.S. Sper că s-a înţeles că nu mă refer la plâns din ală cu lacrimi, ci la plânsul ce cere milă. Mâna întinsă care are o poveste, nu primește de aici alinare de pomană.

Cât ar trebui să coste o ie?

Dragilor,

acesta este un subiect fierbinte. De ce fierbinte? Pentru că părerile sunt împărţite. Să vă spun părerea mea.
Cred că suntem cu toţii conştienţi că iile nu mai sunt ce erau. Erau nişte obiecte de valoare, unice, dar mai ales nu erau de vânzare. În zilele noastre primează din păcate al treilea atribut al iilor. Sunt de vânzare? E prima întrebare pe care o văd pusă pe orice site ce publică pe fb. o poză cu o ie. Cele mai multe sunt de vânzare şi de aici începe complicaţia. Pentru că sunt ii vechi şi ii noi. Iile vechi, părerea mea, sunt inestimabile. Eu una nu le pot pune un preţ. Şi asta pentru că iile vechi spun mai toate o poveste. Povestea celei care le-a cusut. Pentru că vedeţi voi mitul spune că fiecare fată îşi cosea ia singură, în serile de iarnă la gura sobei, folosea ce model dorea şi în ce combinație dorea, o ținea ascunsă şi ieșea la horă în sat să fie cea mai frumoasă. De aceea nu există două ii vechi la fel şi de aceea iile vechi sunt foarte bogat brodate. Atât de bogat brodate, încât eu una nu prea ştiu la ce să le port. Le iubesc şi le-aş avea pe toate, dar de purtat...mai puţin.
Însă deja știați asta despre mine. Eu am multe ii noi, cumpărate în ultimii ani de te miri pe unde: artizanat, târguri, tarabe prin munți sau de pe net. Am şi primite cadou. Însă trendul acum nu mai e să cumperi ii, ci chiar să încerci să îţi faci singură ia. Se vrea o reluare a tradiţiei şi deja sunt grupuri pe fb. de fete care îşi cos singure iile. Mie una mi se pare super, însă nu ştiu dacă şi când aş putea coase o ie.
Aşa că am luat-o cu paşi mărunți. Mi-am cumpărat materiale şi aţe, am încercat, nu am reuşit, am schimbat materialul, iar ce vedeţi în poză este prima mea garofiţă. Am pornit să refac o ie văzută pe net, brodată cu garofiţe albastre, însă am calculat greşit materialul. Şi în plus e material un pic mai fin decât cel de goblen, deci un material mai teapăn. Aşa că eu zic că s-ar potrivi mai bine la o rochiţă. Umflată, brodată, cu buzunare albastre asimetrice. Asta vreau acum, însă în urmă cu două zile pornisem să brodez o ie.
Să ne întoarcem aşadar de unde pornisem. Cât ar trebui să coste o ie? Am postat şi eu foarte recent o ie de pe fb. şi acolo se născuse o adevărată dezbatere. Ia costa 500 de lei, iar cineva zicea că era prea scumpă. Aşadar 500 RON în euro, la cursul de azi, fac 113.31 euro.
Deci după prima garofiţă care mi-a luat cam 3 ore, cu tot cu pauze, deci cap la cap cam o oră. Am sa calculez în euro pentru că eu locuiesc într-o ţară ce are această monedă şi pentru că toate preţurile sunt în euro.
O oră de muncă per garofiţă, poate în timp îmi îmbunătățesc timpul, însă o oră este o cifră rotundă. O oră în Luxemburg se plăteşte cu 11.19 euro pentru lucrătorul necalificat. Aş vrea ca pe ia mea să fie 50 de garofiţe. 50 X 11.19 = 559.5 euro Nu mai pun la socoteală că ia trebuie croită şi apoi asamblată, că deja 500 de euro mi se pare enorm. Repet între timp e posibil ca într-o oră să fac şi trei garofiţe, însă deocamdată eu pot broda o garofiţă pe oră.
Materialul a fost 44 euro per metru dublu de lat. De asta spun că am luat prea mult pentru că într-un metru jumătate intram, însă eu mi-am cumpărat doi metri. 44X2 = 88 euro
Aţa costă 2.35 euro per bucată. am cumpărat aţă din aceea de goblen, pentru că am înţeles că ar fi cea mai bună. Eu mi-am cumpărat 6 bucăţi, am văzut pe net că ar fi necesare cam 10. 6X2.35=14.1 euro
Ace aveam în casă, deci nu le-am mai cumpărat, însă mi-am cumpărat un gherghef, mare, 7.40 euro.
Aşadar ia mea, dacă o voi termina vreodată va fi:
559,5 euro mâna de lucru + 88 euro materialul + 14.1 euro aţele + 7.40 euro ghergheful (da ghergheful l-aş mai putea folosi, dar e posibil să nu îl mai folosesc niciodată, de aceea îl socotesc aici) = 669 euro
Acum ne întoarcem. Ia de pe net era 113.31 euro, ia mea ar fi 669 euro. Ce ziceți, se merită?
E foarte posibil ca în România cineva să termine o ie cum vreau eu şi într-o săptămână, adică în 40 de ore. Cu siguranţă materialele în România sunt mai ieftine. Deci preţul scade. Şi tot cu siguranţă mâna de lucru, chiar şi calificată, este mai ieftină în România. De aceea este posibil ca preţul să ajungă la 113.31 euro, însă mie mi se pare un preţ corect.
Ştiu nu sunt multi oameni nici în Luxemburg care să dea pe o bluză mai mult de 50 de euro şi nu pentru că nu şi-ar permite, ci pentru că nu ar vrea. În România schema e invers, însă o ie e o ie.
Aşadar doamnelor, dacă îndrăzniţi să vă faceţi singure o ie, aveţi felicitările mele şi eterna mea invidie. Dacă vreţi să cumpăraţi o ie, aveţi în vedere şi cele scrise de mine aici. E scumpă, însă te ţine mult şi te scoate în faţă. Şi apoi nu toate oţi fi nebune ca mine să aveţi o mie de ii. Una şi bună :)

Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Jurnalistul e şi el om?

Dragilor,

probabil voi nu aţi aflat sau poate nu v-aţi confruntat cu povești asemănătoare, dar eu cred că e cazul să mă exprim pe acest subiect. Subiectul fiind FB. Ce postăm şi mai ales ce repercusiuni au postările noastre?
Am ales să scriu azi pentru că recent s-au întâmplat două chestii asemănătoare. Am făcut un curs de franceză şi la final toată lumea a schimbat numere de telefon şi adrese de mail, pe care să fim serioși nu le vom folosi niciodată, decât poate dacă dorim să spamăm pe cineva. Şi când i-am întrebat de ce nu schimbăm conturile de fb. de exemplu sau de ce nu twiter sau instagram (eu pe ultimele 2 nu le am) au răspuns cu toții că nu prea stau pe fb. şi nu stau nu pentru că nu ar avea timp ci pentru că e periculos. Normal că am întrebat de ce? Răspunsul însă m-a șocat. Pentru că poţi fi concediat în urma unui status de pe fb. Poftim? Ce status poţi pune pe fb. încât să îţi aducă concedierea? Înțeleg dacă postezi în timpul orelor de program poze cu pisicuţe, e cam clar că nu îţi faci treaba, asta dacă treaba ta nu e să postezi poze cu pisicuţe pe fb. însă tot nu m-am lămurit ce status ţi-ar aduce concedierea.
Nu au trecut nici 4 zile şi am aflat, de unde altundeva decât din draga noastră Românie. Un jurnalist a fost concediat din cauza unui status de pe fb. evident contra viziunilor postului TV la care lucra. Pe scurt jurnalistul nu trebuie să aibă opinii, jurnalistul trebuie să fie un roboțel. Desigur vorbesc de marea masă a jurnaliştilor, pentru că un Badea sau un Turcescu dacă nu ar avea opinii ar fi trași pe linie moartă. Însă noi jurnaliştii mici nu trebuie să avem opinii. Noi trebuie să ne limităm la articole despre pisicuţe pe fb. şi mai nou la poze cu apusuri sau răsărituri de soare de la mare. Atât.
Păi cum mai domnilor patroni sau șefi de jurnalişti (în cazuri fericite jurnalişti şi ei) asta vă doriți voi nişte subordonați fără opinii? În presă? O presă aservită?
Mi se pare revoltător şi nu mă prind de ce lumea vrea să vâre sub preș această știre şi nimeni nu spune nimic. Da în justiție, în România, nu există instituția precedentului, dar mark my words precedentul a fost creat. De acum chiar mă aştept să văd doar poze cu pisicuţe şi să vorbim între noi pe la colţuri. Asta e presa pe care v-o doriți, voi cititorii? Întreb, că poate asta vă doriți.
Eu însă văd altfel lucrurile. Cât am fost jurnalist în Bucureşti şi aveam o oarecare răspundere pentru ce spun şi ce mesaj transmit, nu am sărit niciodată calul (din fericire în vremea aia jucam cu toții farmville şi nu ne ardea de comentarii politice pe fb.). Nu că mi s-ar fi spus şi repet a o mia oară, niciodată în 12 ani de presă în Bucureşti şi Iaşi nu mi s-a spus scrie rău de ăla sau de celălalt. Nu mai puneți botul la prostii. Dar jurnaliştii sunt formatori de opinie, începând de la opinia politică şi terminând cu ce pereche de ochelari sunt la modă. Şi da există în primul rând o auto-cenzură. Jurnalistul care nu mai are auto-cenzură e deja altceva şi nu jurnalist. Însă eu vreau să cred că jurnalistul e şi el om. Că ajuns în autobuz îl înjură pe Oprescu, că ajuns la magazin îl înjură pe Ponta şi ajuns acasă îi trage un perdaf şi lui Băsescu. Şi cum fb. a devenit o prelungire a vieții cotidiene, mi se pare corect că omul jurnalist să se exprime în spațiul lui privat. Pentru că fb e public şi ce ai pus pe net chiar şi pentru 10 secunde rămâne acolo o veșnicie, însă profilul unui om este totuşi spațiul lui privat. Şi eu cred sincer că mi-am redescoperit colegii mult mai bine pe fb. decât în cele 8 ore de stat cot în cot la birou. I-am pictat într-un tablou complet şi m-am bucurat când s-au logodit, căsătorit, făcut copii, ieşit primul dinte, cumpărat un câine. Pentru că jurnalistul nu e doar un roboțel legat de o tastatură, jurnalistul e în primul rând om. Om cu familie, cu o casă, cu rate şi mai ales om cu opinii.
Îi iei asta şi ce rămâne? O presă stingheră, o presă nesigură, o presă formată din oameni mici. Şi vă reamintesc jurnalistul este un formator de opinie. Ce rezultă de aici? O nație stingheră, nesigură şi formată din oameni mici. O nație în poziția ghiocel faţă de conducere, faţă de UE si ce alte rahaturi or mai fi.
Asta e părerea mea, de om şi de jurnalist.
Raluca

Să ne fie teamă că suntem imigranţi?

Dragilor,

nu ştiu de ce nu prea îmi vine să vă povestesc nişte chestii roz, cu castele şi ii şi maci şi frumos pentru că eu una nu am starea asta. Ați fost la vot? Ați votat? Nici măcar nu contează pe cine aţi votat. Eu sper totuşi că cititorii mei ştiu deja că acesta este unicul mijloc de a ne controla clasa politică. Ştiu nu ne place, pierdem o jumătate de oră dintr-o duminică frumoasă pe care am fi putut-o petrece în jurul grătarului la iarba verde. Ştiu duminica e pentru relaxare în faţa televizorului şi dacă suntem cu adevărat norocoși, duminica e pentru revăzut prietenii. De aia vă întreb, aţi fost la vot?
Eu una am fost şi pentru noi, imigranții e chiar greu. Te înscrii pe o listă, stai la coadă în ploaie, din astea. Şi apoi pentru mine cel puţin e un pic mai dificil pentru că a trebuit o săptămână să mă pun la curent cu cine e Juncker şi Reding şi ăştia sunt cei cunoscuți. În fine.
Însă se pare că Europa a fost la vot şi se pare că şi-a spus opțiunea. În Germania, Franţa, Grecia, Finlanda, Danemarca, Olanda, Ungaria, Austria şi Italia au prins locuri în parlamentul european partide a căror principal punct este oprirea emigrației. Am citit un articol azi (acesta) şi sincer nu e de bine.
De acord că nimeni nu face ceva de capul lui în UE, dar şi numai faptul că aceste partide au trecut pragul electoral, unele cu procente măricele, spune multe. Europenilor li s-a luat de emigranți, nu îi mai vor în țările lor. Şi noi ce suntem?
Da, noi suntem integrați, noi avem job-uri, plătim taxe şi impozite, plătim chirii, unii mai norocoși au deja case, dar în esență asta suntem. Nu suntem de-ai lor. Şi europenii nu ne vor printre ei. Da veţi spune, unii vorbesc clar de islamici şi de marocani, noi nu suntem nici una nici alta. Dar vă întreb, în momentul în care cineva are ceva cu emigranții dintr-o anumita parte a lumii, cât de repede credeţi că îşi va extinde convingerile?
Aşadar să ne fie frică? Să stăm cu bagajele la ușă? Pe noi cine ne apără?
Ştiu nu ne-a trimis nimeni în afara ţării, dar voi ştiţi că aveți în Parlamentul României oameni care încasează bani şi care reprezintă diaspora? Îi cunoaşteţi? Ați auzit o singură lege propusă, promovată şi votată de ei?
Ei sunt cei care cică ne apără drepturile. Ei sunt cei care la o adică pot trage alarma. Ei sunt cei care ar trebui să vină în diasporă şi să întrebe de probleme. La urma urmei, din câte ştiu, PIB-ul e încă substanțial susținut de banii trimiși acasă de românii din străinătate.
Da e grav şi ce face Băsescu, e grav şi că PSD are aproape 40 la sută, dar din 2007 România nu mai e de capul ei, deşi e lăsată să creadă asta. România e parte din UE. Ne place sau nu asta e. Deja aud de posibilitatea reinstaurării vizelor pentru Marea Britanie, deja se discută de retragerea dreptului de muncă pentru anumite state forțate la începutul anului să ni-l acorde, mici probleme pentru unii, mari probleme pentru noi. Să ne bucurăm că PSD are 40 la sută şi nu PRM? Deși sincer în comparație cu partidele din Europa, PRM e mic copil.
O fi România pregătită?
Raluca

Mixed feelings

Dragilor,

nu am mai scris din România ceva pe blog şi nu aş fi scris nici azi. De fapt nici acum nu scriu nimic nou sau interesant, pur și simplu încerc să îmi revin. Totdeauna o zi, două sau trei după ce revin din România am nişte sentimente amestecare. Aş înjura din toţi bojocii, dar sunt calmă. Cumva nu îmi explic ce se întâmplă şi de aceea nici nu pot să explic mai departe.
A fost ciudat în România, multi oameni, multă răutate, fețe cunoscute sau prieteni noi. Nu pot spune cu siguranţă a fost bine sau a fost rău. A fost ceva între. Aşa cum sunt şi eu, un om între două lumi, fără să aparțin pe deplin niciuneia.
Întâmplarea a făcut să trec pe la fostul apartament. Ei nu pe la apartament, prin faţa blocului. Şi nu am simţit nimic. Chiar mă gândeam că e anormal să nu ai nici un sentiment faţă de un loc pe unde ai trecut zi de zi. Nici un sentiment. Nici de dor, nici de părere de rău, nici de regret, nici de fericire, nici de întâlnire a unui vechi prieten, nici de nimic. Gol. Nici un sentiment.
Nici străduțele faine din spatele blocului, nici casele interesante, dar vechi, nici scara, nici parcul, nimic nu mi-a provocat nici o emoţie. Şi la fel s-a întâmplat când am trecut prin faţă pe la Casa Presei... Ciudat mi s-a mai părut.
Să fi înţeles că etapa aceea din viața mea s-a terminat? Şi atunci de ce mă încăpățânez să nu încep etapa asta din viaţă. De ce sunt tot timpul în așteptare? De ce sunt cu bagajele la ușă? Şi pribegia asta e bună, dar cu moderație.
Nici în Iaşi nu m-am simţit în vreun fel special. Muream de nervi că îmi umpleam blugii de glod, da în rest... I-am şi aruncat, i-am spălat de 3 ori în două săptămâni, asta după ce îi luasem de pe sârmă când am plecat. I-am şi rupt...
M-am dezobișnuit de praf, de glod. Da ştiu sună ciudat, dar m-am dezobișnuit. Şi aici e praf, şi aici sunt bălți, pe care evident le iau în plin, de aeriană ce sunt, da pe bune dacă vreodată vin cu blugii murdari acasă. Zic blugi, pentru că la nivelul acela am ajuns în Iaşi. Aici nici bocancii nu se murdăresc. Zici că sunt daţi cu crema zilnic. De ce oare? Poate pentru că plouă mai mult? Da în România veneam după zăpadă...
A fost fain că mi-am cumpărat cărţi, că mi-am văzut părinții şi prietenii, că mi-am reparat dinții (de fapt de aia am plecat aşa de pe fugă în România), da au fost şi zile faine, dar m-am întristat că lumea e rea, din ce în ce mai rea. Eu şi părul meu albastru nu am putut trece neobservați. Priviri rele, pline de invidie şi răutate. Niște șuvițe oameni buni. Nici mai mult nici mai puţin. Niște șuvițe la îndemâna oricui...
Nu vreau să spun mai multe pentru că oricum mulţi nu veţi înţelege şi veţi critica, scriu totuşi în română şi mă adresez românilor. Din păcate dragilor, noi românii ne pricepem cel mai bine la un singur lucru: să criticăm. Nu e tocmai o bârfă, că şi la asta suntem meșteri, e critică. Şi nu e de aia constructivă, e din aia din răutate. Şi eu o am şi nu cred că voi scăpa de ea toată viața.
Nu m-am simţit niciodată mai presus de cineva doar pentru că am plecat, ba din contra, fain mi s-ar fi părut să rămân, dar cumva cineva plecat are o aură, are un mister, are o detașare. Poate asta mă făcea criticabilă.
Nu zic şi nu am zis niciodată că în România e mai rău decât aici, ci doar că eu m-am dezobişnuit de România. Ca şi în cazul glodului...m-am dezobişnuit... Ce să fac acum? Da am toate mecanismele intacte şi în secunda doi m-am surprins recitând străzi şi scurtături, înjurând ca un birjar, revoltându-mă fără să fac nimic altceva, ridicând tonul, spunându-mi răspicat părerea, certându-mă, descurcându-mă în situații limită... Şi aici mi-or fi necesare, doar că nu m-am folosit eu de ele până acum...
Sper cât de curând să se producă ruptura, să nu mai existe sentimentul de dor. Poate atunci voi începe cu adevărat să prind rădăcini aici. Cine ştie...

Raluca

Pierd vremea

Dragilor,

recent sau mai putin recent am dat peste cineva care habar nu avea ce înseamna a avea un blog sau a scrie bloguri. Puteți crede că mai există această specie? Eu una nu credeam. Mă învârteam în lumea mea mică şi mi se părea că tot ce fac eu e important şi ca oricum toată lumea știe. Ei bine mă înșelam. Şi cum omului îi e lesne să catalogheze ceva ce nu înţelege am fost catalogata ca "pierzând vremea".
Şi pe bune aşa şi pare pentru cineva care habar nu are despre blogging sau despre social media. Să mai zic că am prieteni care nu au facebook şi nu au fost încă consumați de acest flagel? Ei bine am. Am şi prieteni care nu au descoperit skype-ul sau care încă mai au conturi de hi5.
Lumea a evoluat, dar pe de altă parte fiecare evoluează în ritmul lui. Unui om care încă nu are facebook i-aş spune să nu îşi facă niciodată. Da poate i-aş face un deserviciu, l-aş îndepărta de prieteni sau de potențialii prieteni. Şi cine sunt eu să fac asta?
Cum eu nu judec, nu prea mă prind de ce sunt judecată. Da ştiu din când în când sufăr de mania persecuției. Deci vă rog să mă suportați. Trece repede.
Nu ştiu dacă v-aţi prins, dar mă enervează la culme când unii (sau chiar şi eu) aplică politica struțului (chiar știați că de fapt struții nu îşi bagă deloc capul în pământ?): tot ce nu cunosc e rău şi deci prostesc.
Şi atunci normal că "pierd vremea". Da vă întreb pe voi când habar nu aveți de o destinație şi o căutaţi pe google, fie chiar şi doar din poze. Nu ar merita un sincer mulţumesc frumoșii aceia care "au pierdut vremea" şi nu doar că au făcut pozele, dar le-au mai făcut şi publice? Nu ar merita un mulţumesc cei care mai pun şi o informație atașată pozei?
Sau nu vă plac călătoriile, să luăm alt exemplu. Vreți să ieșiți în oraş, dar v-aţi plictisit de aceleași restaurante, cluburi, pub-uri. Şi căutaţi pe google un restaurant fain. L-aţi găsit şi al doilea link (după ce al restaurantului) e al unui blogger care îşi spune părerea despre restaurant, "pierde vremea" să facă o recenzie. Poate scapă şi nişte preţuri şi chiar şi care e mâncarea care îi iese cel mai bine bucătarului. Nu s-ar cuveni să îi mulțumiți celui care "a pierdut vremea" așternând pe o foaie virtuală aceste lucruri?
Nici la restaurant nu mergeţi? Ok atunci căutaţi o carte. V-aţi săturat de lecturile recomandate de prieteni. Librăriile vă stresează din cauza abundenței alegerii. Şi căutaţi pe google (sau poate şi google e necunoscut pentru unii...) Şi găsiţi rodul unui om care "a pierdut vremea" să scrie o carte sau un altul "care a pierdut vremea" să scrie o recenzie. O comandați satisfăcuți şi așteptați curierul. Se cade un mulţumesc celui care "şi-a rupt din timpul lui" să scrie?
Cei mai mulţi bloggeri nu fac din asta o ocupație. Adică pe limba oamenilor normali, nu câștigă bani din blog. Şi atunci e un hobby, o pasiune, o promisiune că nu va sta legumă la TV în timpul liber.
Poate "şi-a pierdut timpul" sau poate "şi-a pierdut timpul cu folos". Eu o prefer pe a doua.
Nu mai "pierd vremea" să mai spun de ce scriu sau ce scriu. Nu mă justific în faţa nimănui... Sper doar ca cei care spun că "îmi pierd vremea" să îşi ocupe timpul cu ceva şi mai frumos. Cine știe poate facem schimb :)
La final îmi cer scuze dacă am zgândărit orgoliile unora. Nu tot ce fac eu e frumos şi deștept. Faceţi voi mai multe!!!
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

Ce cred eu că se va întâmpla la 1 ianuarie 2014

Pe scurt. Nimic.
Să mă explic. De la 1 ianuarie 2014 România ar trebui să fie membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. Sunt deja 7 ani de la aderare şi regulile jocului asta dictează. Ce înseamnă asta? În primul rând o regularizare a legislației o alinierea a acestei, dacă vreţi, la legile europene, iar pentru românii din străinătate scoaterea permiselor de muncă.
Pentru că eu în categoria asta mă încadrez, despre asta am să vorbesc. Ştiu şi eu campaniile englezilor referitoare la acest subiect. Am fost în Dublin când Irlanda a dat liber la munca fără permise. Stau în Luxemburg unde am un permis de muncă, deci practic niciodată această piedică nu a fost cu adevărat o piedică pentru mine.
Însă ştiu români care s-au luptat destul de mult pentru acest permis. Ştiu români care au fost oarecum persecutați şi puși să aducă acte peste acte, deloc necesare, pentru a obține acest permis. Ştiu români care au pierdut "job-ul vieții" din cauză că nu au putut obține acest permis.
Pe scurt e bine că se scoate şi acest moment nu putea veni mai devreme. Da oare vine? Oare de la 1 ianuarie 2014 românii vor putea cu adevărat să lucreze fără permise de muncă în Europa?
Problema nu e la europeni, problema e iarăşi (şi pentru a cât-a oară?) la români. Pentru că vedeţi voi în capul românilor există pe undeva un egal între fără permis de muncă şi mai multe job-uri.
Nu ştiu de ce, nu ştiu cum se face această conecţie, dar românii pur şi simplu cred că dacă nu mai au nevoie de permis de muncă automat li se deschide o îndestulătoare piaţă a muncii şi atunci la propriu dau năvală în Europa.
Nu mă credeţi pe cuvânt. Cifrele sunt grăitoare. În ultimul an numărul românilor din Dublin a crescut, oficial, cu 10 mii. Acum un an în Dublin erau 30 de mii de români, acum sunt 40 de mii.
Ar fi o fericire dacă toţi cei 10 mii de români în plus au găsit 10 mii de job-uri, dar numărul mare al românilor care au venit în Dublin şi au plecat cu coada între picioare arată că lucrurile nu stau chiar aşa.
Desigur sunt şi domenii care s-au deschis românilor. Ca cel IT. Numai că rațional sau aşa zic eu că e rațional, nu pleci de acasă fără un plan bine pus la punct. Nu vreau să fiu în pielea românilor care împinși de ceva, nu ştiu de ce, au ales să îşi bazeze soarta pe norocul de a găsi un job odată ajuns în Dublin.
Tuturor celor care mi-au scris le-am zis să nu plece din România fără a avea un contract ferm, fără a avea pe cineva în Dublin, o persoană dispusă să ajute, cu o locuinţă şi o masă caldă până lucrurile se pun pe un făgaș normal.
Mulți români au crezut că dacă strâng o mie de euro şi un bilet de avion dus pentru Dublin îl apucă pe Dumnezeu de un picior. Ei bine nu.
Noi am plecat cu contract, am plecat cu o locuință aproape închiriată şi tot a fost al dracu de greu în primele luni.
Aşa şi în Europa. Da poate se va deschide piaţa muncii pentru români şi bulgari, poate, dar asta nu înseamnă că vor fi mai multe locuri de muncă. Şi nu spun asta pentru că îmi e frică de hoardele de români care vor năvăli peste occident. Puțin îmi pasă. Nu sunt o concurență pentru noi.
Însă dacă autoritățile române nu vor face campanii de informare (şi sincer cred că acesta e ultimul lor punct pe listă, asta dacă chiar au o listă) prin care românii să afle exact condițiile din Occident mă cam tem că exemplul Irlandei e unul prost. Şi exemplul Irlandei e tot ce are Anglia şi apoi toată Europa.
De aceea zic că nu se va întâmpla nimic şi ar fi bine să nu se întâmple nimic.
Repet, nu ştiu ce poate împinge un om să se arunce în brațele sorții şi să plece din România fără un plan, dar acest lucru se întâmplă. E mai bine să previi decât să tratezi, de aceea am ales să scriu această postare.
Da autoritățile sunt preocupate să îşi acorde privilegii şi să vândă subsolul României. Da țara o duce din ce în ce mai rău. Cu toate astea eu merg pe ideea egoistă, ştiu, să îmi fie mie bine şi apoi celorlalți.
Gândiți şi voi aşa şi nu plecați cu capul înainte spre Occident. Nu toate sunt ceea ce par a fi...
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

Debenhams a plecat din România. Ce poate însemna asta?

Da ştiu nu e tocmai genul de articol cu care as fi început eu descrierile a tot ce am vizitat în România, dar mi se pare că e o știre importanta şi că cei care ar fi trebuit să vă atragă atenția nu au făcut-o.
Totdeauna am spus că totul trebuie privit cumva din afară, că ne este ascunsă o vedere în ansamblu. Eu vă dau faptele, privirea în ansamblu o las pe seama voastră.
Știrea că Debenhams a plecat din România apare prima la o căutare pe google pe un blog. Nu pe un ziar financiar cum mi s-ar fi părut corect. Într-adevăr dacă săpați mai mult, știrea apare într-o forma indescifrabilă şi în ziarele din România.
De acord cu unii dintre voi că poate la Debenhams erau prețuri mari (comparate cu H&M mie una mi se păreau la fel). De acord de asemenea că nu toți cititorii mei şi-au cumpărat vreodată ceva de la Debenhams. În provincie nici nu cred că știe lumea ce e Debenhams şi dacă e să o spun pe aia dreapta nici în București nu cred că ştia lumea care era treaba cu acest brand.
În contextul în care probabil vă întrebați de ce scriu eu despre așa ceva, gândindu-vă poate că nu aţi cumpărat niciodată nimic de la Debenhams, vă mai dau o ştire pe care ar fi trebuit să o auziți peste tot, la canalele TV de ştiri, la radio şi să o citiți în ziare: Investițiile străine directe au scăzut cu 19 la sută în primul semestru. Este al patrulea an consecutiv când acestea scad.
Vă sună cunoscut? S-au îngălbenit vreodată ecranele televizoarelor la așa o știre? Mă îndoiesc.
Nu este important sau nu se lasă a înțelege că ar fi important. În schimb l-am văzut pe Tăriceanu la mare pe toate posturile de ştiri, ca şi cum cei care fac aceste ştiri se duc la mare la costum.
Dacă tot nu v-aţi prins despre ce vorbesc eu şi dacă tot aţi ajuns cu cititul până aici vă reamintesc că în 2007 am intrat în Uniunea Europeană, moment în care am încetat să mai fim România singură, o țară cu munți şi deschidere la mare şi multe bogății în subsol, ci am devenit parte a unui organism. Organism care s-a angajat ca la 7 ani de la aderare (1 ianuarie 2014) România va deveni membru cu drepturi depline.
Să fie asa, oare?
Raluca

Spun DA avortului

Later edit: articolul a fost scris la începutul lunii noiembrie, însă pentru că am decis ca în decembrie pe blog să apară doar postări despre Crăciun, am amânat publicarea articolului până în ianuarie, adică acum :)
Irlanda este singura țară din Europa în care avortul nu este legal. S-a încercat legalizarea lui în repetate rânduri însă un articol din constituție care prevede că fătul nenăscut are drept la viață îi încurcă pe cei care vor schimbarea legislației. Am înțeles că au fost trei referendumuri pe această temă şi de fiecare dată irlandezii au spus NU avortului.
Nici nu e de mirare că în Dublin vezi copile la 14-15 ani cu copii după ele sau că femeile la 30 de ani cu deja 4 copii arată ca unele la 50. Mă întreb cine plătește, cine întreține acei copii??? dar asta e deja altă discuție. La fel şi cea referitoare la educația sexuală a copiilor, pentru că mă scuzați da la 13-14 ani ești copil, oricât de mult ar fi evoluat rasa asta umană. În Irlanda cazurile în care o fată de 14 ani face un copil nu sunt de dat la TV, le vezi pe stradă, de ţi se pare uneori că le poartă de grijă frățiorilor mai mici. Nu mai sunt ştiri de mult. Mi se pare normal ca dacă ai o lege precum cea cu avortul atunci implementezi educația sexuală de la vârste mai fragede, le acorzi ajutoare sau alocații de prezervative. Soluția nu e să ai ajutoare sociale pe viață sau alocații pentru copii ce îndeamnă la cât mai mulţi.
Un prieten chiar propunea ca după al doilea copil să plătești tu statul. Şi mi se pare cumva normal, că trei copii consumă resurse. Şi uite aşa dăm într-un alt subiect preferat al prietenilor mei din Dublin, pe care nu îl voi aborda, resursele pe terminate ale planetei :)
Ca totuși să poată avorta femeile din Irlanda fie trec granița în Irlanda de Nord, fie am auzit că ar exista nişte vapoare în apele internaționale unde se face această procedură. Mie toate aceste povești mi se par de secol XVIII şi nu de secol XXI.
Problema legalizării avorturilor a reapărut în atenția presei de la Dublin şi de pe întreaga insulă, după ce o femeie tânără a murit de septicemie, din cauză că medicii au refuzat să îi facă avort. Sunt o mulțime de articole pe această temă în presa din Irlanda şi nu numai, eu îl citez aici pe cel mai recent, adică acesta, în care se spune că autoritățile din Irlanda sunt presate cumva de cele europene să îşi regleze legislația referitoare la avort.
Pentru că printre prietenii mei din Irlanda discuția despre avort este pro şi contra şi pentru că evident eu nu mai sunt acolo să mă contrez cu ei, am decis să îmi public părerea pe blog. Iar părerea mea e simplă: dreptul la avort este un drept asemeni oricărui alt drept. Din această perspectivă privită situația, lăsând la o parte sentimentalisme de genul Dumnezeu a dat o viaţă, el să o ia, mi se pare că interzicerea avortului le privează pe femei de un drept, de o alegere. De asta tot Dumnezeu a dat o trebușoară ce se cheamă "liber arbitru". E fix alegerea ta, ființă umană, dacă vrei să aduci pe lume o altă ființă umană sau nu. Sau dacă vrei să o aduci pe lume atunci sau mai târziu.
Strict din acest punct de vedere (singurul pe care îl am) privită situația dacă de exemplu vi s-ar interzice dreptul la liberă circulație aţi privi detașați problema şi aţi rămâne în România? Sau dreptul la proprietare sau orice alt drept la care vă puteţi gândi??? Le găsiţi pe toate aici.
Desigur că şi fătul are drept la viață, dar după cele 9 luni de sarcină, până atunci mi se pare că ar trebui respectate drepturile femeii, iar cazuri în care femeia moare că fătul are drepturi mă scuzați da stârnește asta în mine o revoltă de nu vă imaginați.
Ca şi în cazul copiilor lăsați acasă de românii plecați la muncă în străinătate, vorbim vorbe pentru că nu suntem implicați direct în problemă. Cu toții suntem părerologi şi asta cu datul cu opinia ne iese cel mai bine. La fel şi eu.
Raluca

Speranța de a mă întoarce în România se micșorează pe zi ce trece

Când am participat la prima întâlnire cu românii din Irlanda toţi mi-au pus întrebarea: ai venit aici să rămâi sau te vei întoarce în România? Atunci am glumit că oamenii nu vor să se încurce cu alți români care vor sta o perioadă scurtă în Irlanda, nu vor să îşi pună speranțele, să lege prietenii, ca totul mai apoi să continuie pe Skype. Mi se părea o prostie, sincer, dar oamenii ăia aveau dreptate. Pe unii i-am dezamăgit, dar mai toţi mi-au înțeles motivele de a pleca din Irlanda. Revenind la întrebare, o bună bucată de vreme nu am știut ce să răspund. Îmi era dor de România mea, de părinții mei şi prietenii mei şi colegii mei şi lucrurile familiare mie care totdeauna vor însemna România mea. Pe de altă parte eram fascinată la propriu de ce vedeam zi de zi în Irlanda, de civilizație, de modul frumos în care au rezolvat probleme cu care se confruntă România de 20 de ani şi vă reamintesc că în urmă cu aproximativ 10 ani între Irlanda şi Irlanda de Nord treceai cu pușca la tâmplă, ba un român venit în Dublin acum 20 de ani ne povestea că prin centru se circula cu căruța, ba târgul de cai din centru a fost închis acum doi ani. Piața mare şi frumoasă care a rămas în locul lui nu aduce cu nimic din ce era acolo în urmă cu doi ani. Eram indecisă. Ăsta trebuie să fie cuvântul, oricât de urât sună el.
Apoi nu ştiu cum şi de ce, am decis că vreau înapoi în România. Că vreau să îmi vorbesc limba, că vreau să am căsuța mea pe un deal al Iașului, că vreau să îmi am prietenii şi colegii şi evident părinții alături. E frumos, prea frumos chiar, în străinătate, da eu vreau acasă. Acesta este scopul pe care mi-l mențin şi zilele astea, mai ales că mutarea în Belgia m-a convins că lucrurile în România nu sunt chiar de netrăit.
Însă în ultima săptămână de câte ori deschid facebook-ul mă trântește pe spate valul de ştiri proaste, realitatea din România. O prietenă însărcinată în luna a 8-a întreabă cum e cu nașterile la o Maternitate din Bucureşti. Şi a aflat: cât sunt șpăgile şi cui trebuie să i le dea, cât trebuie să dea ca, copilul să îi fie adus în cameră, cât trebuie să dea să primească o rezervă cu două paturi, cât trebuie să dea ca în acea rezervă să poată veni şi soțul ei, ce trebuie să îşi aducă de acasă să nu plece atât ea cât şi copilul cu boli. M-am crucit, nu mai spun că săraca aproape că plângea în mesajele pe care le-am schimbat după, nu mai voia să nască şi o înțeleg perfect. Ce m-a nemulțumit e delăsarea, comentariile de genul îndură acum că pleci cu o minune din spital sau îndură acum că în doi ani uiţi şi faci altul. Nu dragilor, nu îndură nimic. Minunea e a ta şi o iei acasă indiferent de condițiile din spital, da nu ar fi mai bine ca o minune să nu fie umbrită de condițiile din spital?
Apoi, tot pe facebook, o prietena îmi arată un afiș al Operei Române din Iaşi renovată şi redeschisă de curând. Nu ştiu exact da parca era ceva de Andrei Şerban. Îmi spune că va fi super, se ducea să îşi ia bilete, ca omul normal de la Agenția Teatrală, aia de la cub. Două ore mai târziu vine şi îmi spune că toate spectacolele sunt vândute. Măi să fie. Toate, toate? Toate până în martie. Bun Andrei Șerban ăsta şi da e o fiţă să mergi la Operă, da nu cred că ieșenii care se îmbulzeau la inaugurarea Palasului vor acum la operă. Vin totuși şi eu din Iaşi, hai să fim serioși, nu s-au culturalizat acu cu toţii.  Apoi am aflat. Ai o pilă bună, ai bilete la operă. Cum? Aşa cum aţi auzit. Biletele la operă se dau pe pile. Mi s-a făcut pielea de găină, iar revolta era în gât gata să iasă afară, noroc că vecinii mei nu ştiu înjurăturile în română.
Păi din cauza sistemului ăsta de pile am plecat eu din România. Din cauza faptului că nu ştiam să merg cu sutele în buzunar şi să le plasez cui trebuie, eu dădeam șpagă în văzul lumii, eu eram cu gura mare...
Şi brusc mi-am amintit, ca şi cum un văl s-ar fi luat de pe ochii mei şi traiul frumos în România mea e dur amenințat de traiul din România lor, în care eu nu mai am loc, în care eu nu ştiu să îmi fac loc.
Pentru ca eu (sau oricare alt român din străinătate) să mă întorc e o singura variantă: să am bani de să plătesc să nu văd lucrurile astea. Să găsesc un om cu pile şi să îl plătesc să am şi bilete la operă şi să nasc unde trebuie şi cum trebuie şi eventual să nu mă îmbolnăvesc şi să îmi facă diferite acte... Păi dragilor eu (sau oricare alt român din străinătate) nu mă pot întoarce în România pentru că nu îmi ajung anii de muncă cinstită într-o ţară civilizată, ca să trăiesc civilizat în România.
Raluca

Drama copiilor cu părinţi în străinătate

Datorită poziționării mele geografice am avut o perspectivă unică asupra subiectului. Unică, nu înţeleg de ce, pentru că orice subiect trebuie tratat din toate unghiurile  Ei bine în România, se vorbeşte mult, prost sau foarte prost şi fără rost pe acest subiect. Eu cred că ar trebui întrebaţi, măcar, şi părinţii cu pricina, de ce îşi lasă copii. Exceptând cazurile limită, de părinți nebuni, cărora le e egal dacă au un copil sau mai mulţi, dacă copii au ce mânca sau nu, în general părinții cu copii în România suferă la fel de mult sau poate chiar şi mai mult. Văzându-i, vorbind cu ei, am empatizat şi tind să cred că acest subiect este umflat de cârcotelile invidioșilor care au rămas acasă. În general mame în concediul de maternitate sau de ce nu depășit, care şi-au permis luxul de a sta acasă şi cărora „meseria” da este o meserie, de a crește un copil sau mai mulţi li se pare chestiunea supremă în viaţa asta. Ele nu le pot înțelege pe cele care din disperare şi nevoi îşi abandonează copii.

Acest articol se vrea a fi unul serios, pentru că şi subiectul este unul extrem de serios. Am vorbit cu mame care au copii acum în România, cu părinti care au copii în România, cu părinţi care au reuşit să îşi aducă copii, cu părinţi care au trecut peste traumele provocate de despărțire şi la final cu părinţi care au acum copii la școlile irlandeze, copii născuți în România şi lăsaţi cu rudele o perioadă. Am vorbit cu psihologi şi avocaţi şi am încercat să înţeleg fenomenul, pentru că este un fenomen.

Am să încep cu exemplul propriu. Da ştiu nu am copil, dar pentru mine Dea este ca şi un copil, e responsabilitatea mea. Da are nevoi infinit mai mici decât ale unui copil, dar are nevoi ce ţin de mine, printre care şi afecţiune. Şi nu săriţi că îmi compar câinele cu copilul. Pentru mine asta mi se pare gestul maximal pe care l-aş putea face. Să ajung la acelaşi nivel de înţelegere nu aş putea decât dacă mă corelez cu ceva, acel ceva este grija, afecţiunea, respectul şi mai ales responsabilitatea de a creşte şi educa o fiinţă, fie ea om sau câine. Aşadar nu compar câinele cu copilul, ci încerc, drage mame să vă înţeleg, să empatizez cu cazurile voastre şi să vorbesc cumva în cunoștință de cauză.

Repet, a treia oară, Dea nu e copilul meu, e câinele meu, dar Dea a trecut prin anxietatea de separare şi trece prin ea de câte ori ne facem bagajele să plecăm undeva şi cam intuiţi că de-a lungul celor 9 ani ai vieții ei ne-am făcut destule bagaje.

Aşa au fost lucrurile, credeam că e mică şi că încă nu se atașase de noi (ceea ce am observat ca motiv şi la mamele cu copii în ţară), ne-am mutat la Bucureşti, am stat într-o casă un timp limitat, nu avea sens să o luăm cu noi, apoi ne-am mutat la casa noastră, am zis să o mai lăsăm ca să ne acomodăm şi uite aşa Dea a stat la părinţii mei aproape 6 luni. Acum nu vă închipuiți că Dea nu avea tot ce îi trebuia sau că noi nu veneam o dată la două săptămâni acasă, dar nu statea cu noi. Plângea când plecam, era supărată vreo două zile, apoi intra în normalul unui căţel de 1 an, joacă şi iar joacă. Ştiam, dar aşa era situaţia, nu depindea de noi sau poate ni se părea nouă că nu depinde. Am văzut cazuri în care părinților nu le-au fost spuse anumite treburi despre comportamentul copiilor rămaşi în grija rudelor. Acum nu că acei părinţi ar fi absolviţi de vreo vină (dacă e să punem neapărat eticheta asta de vină), dar de cele mai multe ori cei rămaşi acasă cu copilul ascund celui plecat că acesta e supărat, că i s-a modificat comportamentul, că suferă. Lasă-l că şi aşa muncește acolo printre străini, să nu îl mai amărâm şi cu asta... Am întâlnit mame care au spus că dacă ar fi ştiut s-ar fi întors acasă cu primul avion.

Revenind la Dea, am luat-o la noi şi în afară de faptul că nu mai protesta făcându-şi nevoile în casă, nu am observat nimic schimbat. Repet, Dea e câine, aşa că a stat singură în casă cât am fost la serviciu şi nu cred să o fi afectat acest lucru. Spun asta pentru că de câte ori vede un geamantan, Dea intră în sevraj. Plânge de ti se rupe inima, tremură din toate încheieturile şi se ţine după noi şi ne arată zgarda să fie luată şi ea. Chiar şi când îi sunt împachetate lucrurile şi deci, în mintea noastră, e clar că merge şi ea, Dea are acelaşi comportament. Chiar şi când îi este pusă zgarda, până nu se vede ieşită din casă, are acelaşi comportament. Şi povestea este similară dacă eu doar scot ceva dintr-o valiză, deci nu pun ceva semn, că mergem. Noi ne-am obişnuit, Dea nu a mai fost lăsată niciodată acasă, când o vedem în acea stare unul încarcă bagaje în maşină celălalt stă cu ea, râdem şi o liniștim.

Ce voiam eu să spun e că şi Dea a fost afectată de cele 6 luni fără noi, e cumva normal ca şi un copil să fie afectat de lipsa părinților.

Acum de partea cealaltă. Părinții care pleacă în străinătate la muncă, nu pleacă la distracție şi nu pleacă de bine ce le era în ţară sau din mofturi. Eu aş zice că pleacă tot pentru a asigura un viitor familiei şi chiar copilului în cauză. Am discutat cu psihologi, nu există o vârstă optimă la care un părinte îşi poate lăsa copilul pe motiv că e mic şi nu îşi dă seama. Nu există vârstă la care copilului i se poate explica rațional că mama trebuie să plece. Desigur la 14-15 ani se poate discuta raţional acest subiect cu un copil, dar la acea vârstă nu prea mai e copilul dependent de mamă. Nu există o perioadă optimă, în care copilul poate fi lăsat în grija rudelor. Fie el şi de 6 luni, când mama, mai ales mama, sau când unul dintre părinți lipsește copilul este afectat. Nu discutăm de cazurile în care unul din părinți lipsește din cauza unui divorț sau mai grav, al morții, discutăm de subiectul părinților plecați la muncă în străinătate. Şi ce e cel mai grav, nu există recompensă pentru timpul petrecut departe de părinţi.

E adevărat că într-o familie cu copii mama este cea de care copilul se desparte cel mai greu, dar şi când tatăl e plecat, iar mama suferă, vă asigur că nici copilul nu e în regulă.

De cele mai multe ori părintele nu îşi permite vizite dese acasă, pot trece chiar şi 6 luni între vizite. Iarăşi motivul nu e că nu vor, ci că nu se poate. De obicei e aşa: părintele pleacă din ţară, în cazul fericit cu o promisiune de job. Acum haideţi că aţi avut şi voi job-uri şi ştiţi că la început măcar trebuie să te araţi disponibil. Deci părintele pleacă la job, munceşte de dimineţa până seara, fericite sunt cazurile în care job-ul este la aceeaşi calificare ca în ţară, de cele mai multe ori sunt mai slab calificate. Deci job-ul nu îl satisface intelectual, munceşte pentru că trebuie să trimită acasă, nu pentru că i-ar plăcea ce face. De cele mai multe ori din dorinţa de a pune ceva mai mult deoparte părintele stă în case închiriate cu mai mulţi, un mediu nu tocmai prielnic pentru copil. Pentru că munceşte mult nu are timp şi nici nervi să stea pe skype cu copilul, deşi am văzut că unii fac efortul acesta. După 8 ore de muncă pe brânci, îşi găsesc resorturile să le citească celor mici o poveste pe skype. V-au dat lacrimile? Şi mie.

Cazurile fericite sunt cele în care după 6 luni - un an părintele îşi permite atât financiar cât şi sentimental să aducă copilul în vizită. Spun îşi permite pentru că înseamnă că deja are o locuinţă ce poate fi prezentată copilului şi care e prielnică acestuia, are timp să plimbe copilul şi să-i arate că muncește şi stă acolo pentru el. Unii (cei mai multi) aleg să rămână în ţara adoptivă şi găsesc metode de a-şi aduce şi copii. Alţii muncesc pentru o casă în România sau pentru un trai mai bun. Când consideră că aceste obiective au fost îndeplinite se gândesc să îşi aducă şi copilul pentru că, e cam clar, că traiul de oriunde e mai bun decât cel din România. Şi cine nu îşi doreşte tot ce e mai bun pentru copilul lui?

Am întâlnit, aşa cum vă spuneam, cazuri fericite. Poveşti încheiate. Nu totdeauna povești cu final fericit. Am întâlnit mame cu copii care acum au probleme de integrare în colectivitate, care acum se răzbună (dacă putem spune aşa) pe faptul că au fost părăsiţi. Pentru că da, ei cam consideră că au fost părăsiţi. Am întâlnit familii care au avut un copil în România şi în străinătate a apărut al doilea copil. Acolo tragedii, spre final rezolvate. Am întâlnit familii în care unul dintre părinţi nu şi-a văzut copilul deloc până la vârsta de 2 ani. Adevărate traume. Adevărate poveşti de viaţă.

Eu am fost „generaţia cu cheia de gât”. Sunt siiiigură că au fost şi la acea vreme contestatari. Oameni care ne-au plâns de milă. Oameni care au considerat că suntem bătuţi de soartă, că nu vom creşte corect şi vom avea tare pe care le vom duce toată viaţa, iar părinţii noştri erau nişte avari care numai după înavuțire umblau. E firesc. Suntem români. Bârfa şi problema găinii vecinului ne e în ADN. De aceea spun că de obicei cei mai vocali în această problemă sunt cei care nu s-au confruntat cu ea. Cei care privesc de pe margine şi îşi permit păreri.

Din interior problema pare una a secolului XXI, a României secolului XXI. Rezolvarea probabil e la stat, probabil e în noi...

Raluca 

Mea culpa

Ştiu că din România, românii plecați în străinătate sunt ăilalți, de care pare că nu îi pasă nimănui. Ne ofticăm când auzim de bancomatele din Anglia sau de cerșetorii din Franța, dar atât. Nişte nimeni care ne mai fac şi țara de râs.
Şi pe bună dreptate, că eu ca om cinstit nu apar în ziare, nu mă ştie lumea cât de bine sau rău trăiesc, nu mă judecă, nu exist. Rar ne mai dau lacrimile la o Angela Gheorghiu, da atât. Românii din străinătate dacă s-ar dizolva în acele ţări ar fi perfect.
Şi recunosc şi eu din România gândeam la fel, iar acum gândesc ca o entitate nu ca un popor. Eu am plecat ca să îmi fie bine mie şi familiei mele, ce se întâmplă cu românii şi România...treaba românilor din România.
Câteodată, cam la 4 ani aşa, 6 omuleți ajung în Parlament şi sunt domnul senator sau domnul deputat, pe spinarea românilor din străinătate. 6 sunt puţini raportat la 300 şi ceva câţi parlamentari sunt în cele două camere, dar totuşi.
Eu de obicei mă implicam în alegeri şi îmi păsa de opinia mea şi nu doream să fiu luată de proastă şi probabil şi prin natura job-ului ştiam cine sunt candidații şi unde candidează, mergeam şi la vot, umpleam buletinul de lipitori şi aia era, ne vedeam în alţi 4 ani.
Anul acesta am descoperit șmecheria cu voturile românilor din străinătate şi că şi ei sunt reprezentați în Parlamentul României de cineva. Anul acesta am şi cunoscut un candidat, care cel mai probabil va ajunge în parlament, dar despre care prefer să nu îmi spun părerea. Da atât. Cine sunt acești iluștri necunoscuți care mă vor reprezenta? Ştiu ei cine sunt eu şi ce nevoi am? Ni s-au intersectat vreodată drumurile? Răspunsurile sunt toate NU. În afară de Socaciu, pe care îl ştiam ocupat cu cântatul, nu cu deputăţia şi de David pe care îl ştiam un ministru prost, da şoţul unei creatoare de modă din Iaşi, nu ştiu nimic despre candidați din postura de candidați. Nu ştiu ce calităţi au, nu ştiu dacă m-ar putea ajuta. Nu ştiu nimic.
Aşa că mea culpa, de aceste alegeri am lucruri mult mai importante de făcut. Ei se vor alege, fie că mă duc eu la vot sau nu, îşi vor lua leafa şi funcția şi se vor făli prin Bucureşti şi vor beneficia, vă asigur, de toate avantajele ce decurg din asta.
Aşa că domnule senator, domnule deputat, nu ne cunoaștem, nu existați... nu îmi pierd prețiosul timp cu dumneavoastră. Dacă e să mă reprezentați în parlament spuneți şi dvs. că v-aţi ales singur, Badea, Mircea Badea va trăncăni la fel de adormitor şi dacă mă duc şi dacă nu ma duc eu la vot.
Raluca