Alegerea mobilei în funcţie de câine

Oripilați-vă cât vreţi, dar noi suntem oamenii care dorm cu câinele în pat, care se uită la TV mângâind câinele, care evident e pe canapea şi care la calculator stăm în preajma câinelui. Ăștia suntem şi nu ne mai schimbăm.
La rândul ei Dea ştie că nu are voie să ia nimic de pe masă, deşi evident şi aceasta e la nivelul ei şi ştie că nu are voie să morfolească pernele de pe canapea, pentru că evident are şi ea pernele ei.
Aşa că odată cu alegerea unei noi case şi a unei noi mobile ne-am gândit în primul rând la Dea. E suficient că trebuie să urce scările către dormitoare (dap şi casa a fost aleasă ca scările să nu fie prea abrupte, să le poată urca Dea şi să fie pline pentru că pe alea prin care poate vedea le urcă foarte greu) nu mai trebuie să depună efort să se urce şi în pat. Unde mai pui că s-ar putea lovi şi la artrita ei asta îi mai trebuie. Dea are desigur şi patul ei, pe care îl folosește. Aşa că am achiziționat cel mai jos pat din Ikea şi desigur cea mai joasă canapea pe colţ, tot din Ikea. Şi după cum vedeţi Dea le foloseşte cu plăcere :)

Să începem cu canapeaua, una dintre primele piese de mobilier pe care le-am achiziționat. Este locul ei preferat din sufragerie.

Pernele sunt ale mele, dar deja m-am obişnuit ca pernele să fie de fapt ale Deei :)

În această poză se vede şi unul dintre paturile ei, cel de sub brad. În folosește destul de des, poate fi cărat de la parter la etaj şi are şi o husa ce poate fi spălată. 50 de euro bine investiți. 

Cu urcatul scărilor seara e încă poveste lungă. Ezită, i se mai face din când în când frică pe la jumătatea lor. Câinele nostru nu a fost obişnuit cu scările. Cu toate astea s-a prins că sunt unicul mod de a ajunge în dormitor şi am surprins-o de vreo două ori coborându-le singură. 

La mijlocul scărilor aştepta să venim şi noi 

Dea mea cu o figură de "Patul acesta este al meu"

Aceasta e o poză interesantă. 

În timp ce montam noi patul (suna simplu, da nu e) Dea s-a gândit să folosească unul dintre scaunele noastre de iarba verde, pe care le-am mai folosit în timp ce mobilam casa, ca erau ușor de strâns şi de cărat.

Judecați cât vreţi  Nu am făcut concesii mari în alegerea mobilei și mi se pare ca o ajuta pe Dea. Ba chiar artrita o deranjează mai putin decât la Dublin. Putem chiar spune că ne-am şi mutat ca să îi fie câinelui bine, dar am merge prea departe :)

Săptămână plină de iubirea necondiționată a unui animăluţ, vă doresc!!!

Raluca

Mea culpa

Ştiu că din România, românii plecați în străinătate sunt ăilalți, de care pare că nu îi pasă nimănui. Ne ofticăm când auzim de bancomatele din Anglia sau de cerșetorii din Franța, dar atât. Nişte nimeni care ne mai fac şi țara de râs.
Şi pe bună dreptate, că eu ca om cinstit nu apar în ziare, nu mă ştie lumea cât de bine sau rău trăiesc, nu mă judecă, nu exist. Rar ne mai dau lacrimile la o Angela Gheorghiu, da atât. Românii din străinătate dacă s-ar dizolva în acele ţări ar fi perfect.
Şi recunosc şi eu din România gândeam la fel, iar acum gândesc ca o entitate nu ca un popor. Eu am plecat ca să îmi fie bine mie şi familiei mele, ce se întâmplă cu românii şi România...treaba românilor din România.
Câteodată, cam la 4 ani aşa, 6 omuleți ajung în Parlament şi sunt domnul senator sau domnul deputat, pe spinarea românilor din străinătate. 6 sunt puţini raportat la 300 şi ceva câţi parlamentari sunt în cele două camere, dar totuşi.
Eu de obicei mă implicam în alegeri şi îmi păsa de opinia mea şi nu doream să fiu luată de proastă şi probabil şi prin natura job-ului ştiam cine sunt candidații şi unde candidează, mergeam şi la vot, umpleam buletinul de lipitori şi aia era, ne vedeam în alţi 4 ani.
Anul acesta am descoperit șmecheria cu voturile românilor din străinătate şi că şi ei sunt reprezentați în Parlamentul României de cineva. Anul acesta am şi cunoscut un candidat, care cel mai probabil va ajunge în parlament, dar despre care prefer să nu îmi spun părerea. Da atât. Cine sunt acești iluștri necunoscuți care mă vor reprezenta? Ştiu ei cine sunt eu şi ce nevoi am? Ni s-au intersectat vreodată drumurile? Răspunsurile sunt toate NU. În afară de Socaciu, pe care îl ştiam ocupat cu cântatul, nu cu deputăţia şi de David pe care îl ştiam un ministru prost, da şoţul unei creatoare de modă din Iaşi, nu ştiu nimic despre candidați din postura de candidați. Nu ştiu ce calităţi au, nu ştiu dacă m-ar putea ajuta. Nu ştiu nimic.
Aşa că mea culpa, de aceste alegeri am lucruri mult mai importante de făcut. Ei se vor alege, fie că mă duc eu la vot sau nu, îşi vor lua leafa şi funcția şi se vor făli prin Bucureşti şi vor beneficia, vă asigur, de toate avantajele ce decurg din asta.
Aşa că domnule senator, domnule deputat, nu ne cunoaștem, nu existați... nu îmi pierd prețiosul timp cu dumneavoastră. Dacă e să mă reprezentați în parlament spuneți şi dvs. că v-aţi ales singur, Badea, Mircea Badea va trăncăni la fel de adormitor şi dacă mă duc şi dacă nu ma duc eu la vot.
Raluca

Concurenţa? Care concurenţă?

Eu nu mă pricep la publicitate, deşi cică ar trebui, dar îmi plac cataloagele diferitelor magazine, iar zona Belgia-Luxemburg abundă în astfel de cataloage.
Acum nu vă imaginați că aş fi unul dintre consumatorii care chiar folosesc aceste cataloage. Nu, eu ca pisica, mă uit pe poze, pun chiar şi semne, da când ajung în respectivul magazin poţi să mă pici cu ceară dacă mai ştiu ce ofertă am văzut şi pe care o vreau. Dacă se întâmplă să văd oferte pe rafturi, e bine, profit de ele, deşi nici ofertele nu sunt oferte degeaba...
Da m-am îndepărtat de la subiect. În România Cora şi Carrefour şi Auchan şi Lidl erau în concurență. Acum poate nu toate patru între ele ci două câte două, da nu puteţi spune că se aveau ca frații.  Ba în Dublin pe rafturi vezi preţul şi spune că e mai ieftin decât Lidl sau Aldi, asta la Tesco.
Ei bine în Arlon cataloagele, că de la ele pornirăm, vin toate odată, dacă plouă într-o pungă. Vine cineva cu o maşină şi pune toate cataloagele, la toată strada. Iar eu ca şi potenţial cumpărător fac comparaţii, mai cer sfaturi de la prieteni pe facebook şi spun că mă duc la vânătoare informat.
Unde mai pui că la poarta Cora e reclamă la Carrefour, de mă bușește râsul totdeauna când trecem pe acolo.
Ce vedeţi în a doua poză e recolta de săptămâna asta. Mare, nu? Acum mă întreb dacă reciclez hârtie oare primesc bani ca pe timpul lui Ceaşcă?
Raluca

IKEA - triumful muncitorilor asupra intelectualilor

Mai ştiţi voi pe vremuri clasele sociale? Cred că de fapt unii dintre cititorii acestui blog nici nu ştiu prea bine când a fost Revoluția şi ce s-a întâmplat după, iar Ceauşescu e doar un capitol în cartea de istorie. Ei atunci să fii intelectual era o treabă, nu totdeauna bună, dar să fii muncitor era de la excelent în sus. Clădeai alături de colegii de echipă viitorul luminos al Patriei Mumă condusă evident de Ceauşescu tatăl. Aşa era atunci, acum, mai ales pe criză, nu mai strâmbă nici intelectualul la a fi muncitor pe banii potriviți, şi nu mai e o competiție între cele două.
Ei acum nu ştiu dacă ați cunoscut fenomenul IKEA (pe bune că în România mobilă mai bună şi mai diversă nu găsești,  lăsați Mobexpert şi Elvilla sau mai ştiu eu ce că sunt frecții la picior de lemn, mulţi bani pentru firmă şi calitate din părți), dar pentru cei care închiriază mi se pare locul potrivit de unde să cumpere mobilă ieftină şi trainică.
Le-aţi văzut cataloagele, le cunoașteți ofertele, au produse ok în proporția preţ-calitate. Ce poate nu aţi văzut e cum oameni cu doctorate nu reușeau să descifreze un pliant din ală de te ghidează cum să montezi un anume lucru. Sau cum lipsește vreo gaură şi cauți să vezi exact ce trebuie să faci. Sau cum rămân prea multe piese sau prea puține. Sau cum chestiile alea din lemn striate care ţin loc de șuruburi nu intră unde trebuie sau cum trebuie. Sau cum șurubelnițele de la IKEA nu intră în șuruburile de la IKEA. E o adevărată scenetă să vezi la 12 noaptea doi oameni cum învârt o bucată de canapea pe care nu se prind cum să o lipească de cealaltă bucată ca să poată dormi noaptea...
E de-a râsul-plânsul...
Eu mi-am cumpărat ciocan şi când nu intră ceva perfect îi ard una. Îmi pare rău da la trei scaune m-am chinuit două ore, tot nu se potriveau cum trebuie. Al patrulea a mers ca uns, da până acolo... buricele degetelor mele dureau mai ceva ca bătăturile provocate de pantofi, erau roșii şi umflate. Da le-am dovedit.  Acum am masă cu patru scaune în bucătărie? Am.
Eu ziceam că treburile astea se întâmplă în România, unde oamenii sunt mai delăsători, mai constată că respectivul șurub le trebuie acasă, mai uită să lărgească un orificiu să intre exact șurubul care trebuie, mai uită să facă un filet de să întorci șurubul cu patentul (chiar de ce or fi insistat ăștia de la IKEA să facă propriile șuruburi şi șurubelnițe? la o canapea, două mese şi patru scaune am un sertar de șurubelnițe IKEA de toate mărimile), mai pun sau mai scot o piesă... dar nu. Şi în Belgia-Luxemburg e fix la fel.
De fapt cred că prin mutarea asta cineva a vrut să îmi demonstreze că românii, pe care recunosc îi discreditam, sunt de fapt nişte oameni normali şi că se poate şi mai departe şi mai rău, prea eram eu mulțumită de irlandezi şi prea îi lăudam. Dar despre asta într-o postare separată, pentru că m-a sfătuit cineva să nu critic decât la măcar o lună de stat în această zonă :)
Raluca
P.S. Ea este masa, cu scaunele care mi-au mâncat o jumătate de zi. Da nu-i frumușică?

Totul e din ce în ce mai bine

V-am povestit de usturoi, dar Moldoveni fiind mi se părea normal să avem şi mămăligă. În Dublin mălaiul îl luam fără mari eforturi de la magazinele românești, dar în Luxemburg nu ştiu astfel de magazine. Știți că mă miram eu că la Cora, unde chiar găsești de toate, au 5 feluri de orez de sushi şi nici o urmă de mălai? Ei bine s-ar părea că ori românii au cotropit şi această zonă, ori italienii sunt mari mămăligari, ori celelalte nații de pe aici au şi ele în meniu mălaiul.
Întâmplarea a făcut să ajungem la Cora marți. Niciodată nu cred să fi ajuns la un supermarket aşa devreme în săptămână, dar aveam invitați, nu aveam timp să dezghețăm carnea, nu aveam nici bere, Cora e relativ aproape aşa că am mers. Şi cum căutam eu printre rafturi numai ce fix lângă orezul de sushi, pe care ajunsesem să îl urăsc, văd o figură familiară. Aveam brațele pline de produse, dar nu m-am abținut. Am luat trei pungi, să ne ajungă. Într-o clipă am modificat meniul care a inclus şi mămăligă şi desigur usturoi, iar invitații,  moldoveni, au fost cât se poate de încântați.
Aşadar de acum ştiu, dacă vreau mălai merg la Cora în timpul săptămânii, că în week-end locul acela de lângă orez era totdeauna gol :)
Raluca

Dezamăgire la Târgurile de Crăciun

Dragilor anul trecut am citit de Târgurile de Crăciun din Germania - Austria, am văzut poze, eram cât pe ce să cumpăr o excursie special pentru aceste târguri. Acum sunt foarte aproape de târgurile de Crăciun şi evident aveam așteptări cât casa. Până acum am fost la trei şi m-am dezumflat ca un balon.

Primul, cel din Luxemburg, era închis duminica. Eu una nu am auzit în viața mea aşa ceva să faci târg şi să îl ţii închis. În capul meu târgurile se cam fac duminica. În fine am trecut peste, mi s-a explicat de la centrul turistic că era închis pentru că se reamenaja, om fi fost noi ghinioniști. Oricum Luxemburgul e la o aruncătură de băţ de noi, mai ajungem acolo până de Revelion.

la un vin fiert la umbra TK Maxx

Am doilea târg a fost cel din Saarbrucken. Da recunosc am mers acolo în primul rând pentru TK Maxx şi l-am găsit şi sunt satisfăcută pentru o perioadă, dar şi pentru târgul de Crăciun. Saarbrucken e deja Germania, e vorba de o tradiție, nu am mai mers duminica...şi apoi dacă dați o căutare pe google pozele de acolo sunt de vis. Ce am găsit noi, deşi recunosc, nu am găsit târgul din piața centrală sau cam aşa ceva, am găsit un târg de pe o stradă pietonală. Aşadar târgul era plin cu căsuțe cu cârnaţi, vin fiert, clătite şi alte bunătăți şi un singur comerciant cu lumânări. Eu venisem să îmi cumpăr decorațiuni sau oricum măcar să fac nişte poze frumoase. Nu mi-a ieşit. Ce țigăneală am văzut acolo...mai rău ca la Obor. Măi oameni buni pe lângă românii care în afară de p..a şi m..e nu mai scoteau altceva pe gură, erau francezii care beți fiind (deşi nu cred că alcoolul îi schimbă prea mult) țipau, urlau, se îmbrânceau... Apoi turcii care vorbeau tare şi nu mergeau tocmai pe banda lor pe stradă... Copii care îţi alergau printre picioare... Oameni bezmetici şi o grămadă de cerșetori.  Târg am vrut, târg am avut. Am plecat cu un gust amar după ce am intrat într-o cofetărie care arăta super şi am dat 5 euro pe o bomboană...

locomotivele astea mi-au plăcut, vindeau castane prajite

Arata fain de la distanta, dar era de fapt un bar cu vin fiert

intrarea în târg

o clădire fain decorată

Al treilea a fost de fapt primul pe care l-am vizitat şi după care am spus că dacă ăsta e aşa, alea tradiționale trebuie să fie super. E vorba de Piața de Crăciun din magazinul de bricolaje. Am intrat din întâmplare şi nu mai ştiam pe ce să îmi pun ochii şi obiectivul şi ce să cumpăr mai întâi.

O masă plină cu decoraţiuni. 

A fost interesant că Târgul era împărțit pe preferințe, de la casa decorată în alb-negru, colorată spre kitch, decorată doar într-o singură culoare...erau un fel de căsuţe amenajate în magazin. Eu nu pot concepe deocamdată casa de Crăciun decorată în altceva decât roşu. Aşa că am făcut poze în căsuţa roşie.

Mi-a plăcut dulapul acesta. 

Nu neapărat decorațiunile, ci dulapul în sine. Am văzut ceva asemănător la Ikea, deci probabil că aşa îmi voi lua şi eu. 

Şi acum că mă uit la poză şi perdeaua e interesantă :)

Din dulapul acesta mi-am luat cele mai multe decorațiuni.  Da le puteţi spune şi bibelouri dacă vreţi :) eu mi-am luat un bibelou mare, roșu, cu o fetiță cu un căţel în mână. 

Trebuie să cercetez care e treaba cu găinile. Erau vreo 10 tipuri de găini, îmbrăcate, roșii, galbene sau ce culoare vreţi voi, cu ghetuțe, cu găletușe, cu căciulițe pe cap, nu am înțeles şi nu mi-am luat.

Acum că stau bine şi mă gândesc şi bucătăria proprietarilor noştri e plină de găini...

Acum poate voi spuneți că asta e un Târg de Crăciun, căsuțe unde să bei bine şi să te simţi bine. Am înțeles că ceea ce caut eu de fapt sunt Marche de Noel sau Pieţele de Crăciun, cu prăjituri tradiţionale, cu lucruri de mână şi decorațiuni.  Nu mă dau bătută, mai aproape de mine e Trier unde e cea mai veche Piaţă de Crăciun din Germania, luna decembrie abia a început, trebuie cumva să le găsesc şi pe cele frumoase din poze şi desigur, să îmi fac eu propriile poze :)
Raluca
P.S. Dragilor nu puteam să închei această postare fără să vă anunţ că la noi a nins. Aşa arată curtea :) Duminică liniștită în continuare

Tufisul rosu

Dragilor, am o mare dilemă: cum se cheamă tufişul roşu din curtea vecinilor? Mă cam obsedează curtea, trebuie să recunosc. Aş cam planta nişte maci şi nişte liliac, aş cam cumpăra un mobilier de grădină şi nişte alte accesorii, dar am două probleme. Prima, curtea nu e a mea, dacă plec într-un an şi nici nu am apucat să vad macii răsăriți sau liliacul înflorit? A doua, de unde să le iau pe toate şi apoi eu am reușit să omor un cactus, de unde să cresc atâtea plante?
Toţi vecinii au grădini frumoase, unul la două garduri de noi are şi un lac cu podeţ şi un fel de casă de vacanţă. Vecinul din stânga are fântână, care merge chiar şi acum. Curtea noastră e goală. Şi nu mă înțelegeți greșit, îmi place aşa, îmi place că are iarbă, de fapt curtea a fost unul dintre atuurile casei. Era singura care nu avea beton. Nu ştiu care e ideea unei curţi betonate, da în fine... Şi apoi plantele necesită timp şi îngrijire şi poate Deei nu îi plac plantele...
Of, am observat că cu cât e casa mai mare cu atât problemele sunt mai multe. Acum îmi trebuie tufișul ăla, nu ştiu dacă mă înțelegeți sau nu, da e musai să am şi eu :)
Raluca

Apostila de la Haga

În demersul nostru de a ne muta legal în Belgia am întâlnit această dificultate pe numele ei Apostila de la Haga. Şi după ce am bătut netul în lung şi-n lat după informații despre această prostioară am înțeles care e treaba şi am şi scris un articol în ziarul românilor, pe care îl pun şi pe blog. Cine ştie poate cineva în aceeaşi situaţie va avea nevoie de aceste informații. V-am mai spus că la capitolul birocrație belgienii sunt la fel cu românii???

Apostila de la Haga, sună destul de simplu, dar nu e mai ales pentru românii stabiliţi în străinătate. Pentru că ei sunt cei care trebuie să demonstreze prin această apostilă, recunoscută de toate ţările care au aderat la Convenţia de la Haga din 1961, că documentele eliberate de autorităţile române sunt veridice. De obicei vi se va cere această apostilă pe certificatul de căsătorie, în cazul în care unul dintre parteneri depinde financiar de celălalt sau pe hotărâri judecătoreşti sau chiar pe diplome de studii. Denumirea corectă şi completă a aceste apostile este: Apostille - Convention de la Haye du 5 Octobre 1961

Înainte de aderarea României la Convenţia de la Haga, procedura de recunoaştere în străinătate a documentelor româneşti era foarte greoaie. După 2001 (an în care România a aderat la această convenţie) simpla prezenţă pe actele româneşti a acestei apostile vă scuteşte de drumuri în ţară pe la diferite instituţii. Totuşi, repet, deşi pare simplu nu e.

Ţările semnatare ale Convenţiei de la Haga sunt: Andorra, Antigua si Barbuda, Argentina, Armenia, Australia, Austria, Azerbaidjan, Bahamas, Barbados, Belgia, Belize, Belarus, Bosnia – Hertegovina, Botswana, Brunei, Bulgaria, China (Hong Kong), China (Macao), Columbia, Cook Islands, Croatia, Cipru, Cehia, Dominica, Ecuado, Estonia, Elvetia, El Salvador, Fiji, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Grenada, Honduras, India, Irlanda, Israel, Italia, Japonia, Kazahstan, Lituania, Letonia, Lesoto, Liberia, Liechtenstein, Luxemburg, F.R.I.Macedonia, Malawi, Malta, Mauritius, Marea Britanie si Irlanda de Nord, Marshal Island, Mexic, Monaco, Montenegru, Namibia, Norvegia, Niue, Noua Zeelanda, Olanda, Panama, Polonia, Portugalia, Romania, Rusia, St Lucia, St Vincent and the Grenadines, St. Kitts and Nevis, Samoa, San Marino, Serbia, Seychelles, Slovacia, Slovenia, Spania, Surinam, Swaziland, Statele Unite ale Americii, Suedia, Tonga, Trinidad/Tobago, Turcia, Ucraina, Ungaria, Venezuela

Ce este apostila?

Apostila este o ştampilă pătrată ce se aplică suplimentar pe documente, fie chiar pe document fie pe o prelungire a acestuia. Tot denumirea de apostilă o poartă şi un fel de ştanţă ce se aplică pe copiile documentelor, traduse şi legalizate. Este aurie şi rotundă, dar aceasta nu face obiectul articolului de astăzi şi nu trebuie confundată cu apostila de la Haga. De obicei când vi se vor cere documente ce trebuie să poarte această apostilă se va menţiona şi HAGA.

Apostila este de fapt o supra-legalizare a respectivului act. Am întâlnit termenul de apostilare pentru documente ce ţin de Prefecturi şi supra-legalizare pentru cele ce ţin de Tribunale. Este fix unul şi acelaşi lucru.

Cine poate apostila?

Apostila poate fi aplicată doar de către autorităţile care au emis respectivul act. Aşadar dacă actul a fost emis în România, apostila trebuie aplicată de autorităţile române. Dacă actul a fost emis în Irlanda, apostila va fi aplicată de irlandezi şi tot asa. Nu faceţi greşeala să mergeţi la autorităţile irlandeze pentru a apostila un act românesc pentru că nu o să se întâmple.

Concret Tribunalele apostilează sentinţe de divorţ, hătărâri judecătoreşti, declaraţii notariale, precum şi traduceri legalizate ale acestor acte. Prefecturile apostilează certificate de naştere, de căsătorie sau de deces.

Pe internet am găsit că şi notarii pot apostila, numai că ei pot aplica apostila pe copiile legalizate ale documentelor sau pe traducerile autorizate şi nu pe documentul în original.

Pentru că suntem români stabiliţi în străinătate ne gândim că autorităţile române sunt reprezentate de ambasade şi consulate şi aceste organisme pot aplica apostila. GREŞIT. Ambasada sau consulatul nu pot aplica această apostilă, ci doar autorităţile emitente: prefecturi în cazul certificatului de căsătorie sau naştere sau tribunalul în cazul unor sentinţe judecătoreşti.

Am înţeles că unele ambasade vă pot ajuta, în sensul că vă preiau actul ce trebuie apostilat, îl trimit în România şi vi-l aduc înapoi. Deşi simplă, procedura poate dura până la 90 de zile şi are desigur şi o taxă.

Cum reuşesc să apostilez un document fără să merg în România?

Aşa cum aţi văzut fix mai sus o metodă ar fi prin ambasadă, doar că durează.

Am citit pe net că unele prefecturi acceptă ca rudele de gradul I să apostileze respectivele documente în locul dvs. fără o procură. Nu am încercat, dar din moment ce am găsit pe net, se poate. Dacă instituţia care aplica apostila nu acceptă ca altcineva să meargă cu documentul la apostilat, atunci trebuie o procură. Aceasta se obţine de la Ambasada sau Consulatul ţării în care aţi ales să domiciliaţi. Mergeţi acolo cu actul de identitate şi cu numele şi datele celui pe care doriţi să îl împuterniciţi, plătiţi desigur o taxă şi asta e. Trimiteţi apoi procura în România şi cel împuternicit poate cere apostilarea documentului pentru dumneavoastră.

La alte metode nu m-am gândit, dar desigur o excursie în România pentu a umbla după acte este totdeuna o plăcere :)

Dacă aveţi nenorocul să locuiţi într-o ţară a cărei limbă oficială nu este una de circulaţie internaţională procedura de obţinere a unui certificat de căsătorie recunoscut de respectiva ţară este următoarea: după ce vi se aplică apostila de la Haga pe respectivul document (certificat de căsătorie sau naştere) de către instituţia Prefectului din localitatea unde a fost emis acel act, se traduce respectivul act, inclusiv apostila, după care se legalizează la un notar public, iar la final traducerea legalizată se supra-legalizează cu apostila de cătrea Curtea de Apel (acea apostilă aurie despre care v-am vorbit la început). Procedura este similară şi pentru ţările care nu au aderat încă la Convenţia de la Haga.

Ce nu am înţeles eu şi probabil că nu va fi cineva care să mă lămurească, e de ce odată ce am aderat la respectiva convenţie de la Haga, apostila nu se pune pe toate documentele by default? De ce trebuie să umblăm după o mie de acte? Cazul nostru este grăitor în acest sens. Ne-am căsătorit civil anul acesta. Cei de la starea civilă ştiau că nu locuim în România. De ce nu a deschis nimeni gura să spună: fraierilor vă va trebui la un moment dat această apostilă, puneţi mâna şi apostilaţi acum? 

Raluca
P.S. Cu apostila am rezolvat. A reuşit mama lui Alin (deci o ruda de gradul I) sa apostileze certificatul de casatorie la starea civilă, apoi doar pentru siguranţă (pentru că apostila e în română) a tradus şi legalizat şi certificatul şi apostila. Vă informez dacă a fost acceptat sau nu. Luni mă duc cu certificatul la prima ora la primarie.

Usturoi pentru moldoveanul din mine

Cora este tărâmul tuturor posibilităților. Găsești acolo pe lângă 40 de mii de feluri de brânză şi de bere şi vin, tot ce vrei şi ce nu vrei.
Ne-am mutat la casă, deci la frigider şi cămară şi am fost la cumpărături normale. Şi Moldoveni fiind ne-am dus întins la usturoi. Şi când colo erau 5 feluri de usturoi, fiecare mirosind mai îmbietor, fiecare arăta mai bine, era ambalat mai frumos... Am luat tot din ala care părea mai cunoscut, unde mai pui că cel care arăta cel mai bine avea aşa o faţă că ar fi fost iute.
E bună şi varietatea la ceva.
Ce nu înţeleg eu e, într-un magazin unde sunt 5 feluri de orez pentru sushi, nu e nici un fel de mălai? Ce se face moldoveanul din mine? Vreau mămăligă :(
Şi ca să vă îmbunez uitați ce bine arată roșiile cherry şi vă asigur că au şi gust bun. Cred că de fapt ambalajul acela le ridică ceva prețul, dar a trebuit să cumpăr, măcar de poftă :)
Oricum şi la roşii sunt vreo 5 sortimente şi sunt unele care şi arată bine şi sunt ok ca preţ.
Oricum Cora din Messancy este prea tare. Găseşti acolo ce vrei şi ce nu vrei şi apoi are şi pe lateral un H&M şi alte magazine de îţi iau ochii :) Toate fac mersul la cumpărăturile săptămânale o adevărată sărbătoare :)
Raluca

În vamă

Nu ştiu dacă şi voi aveţi aşa amintiri, dar ştiu că eram mai mică şi veneau diferiţi prieteni de prin ţări străine şi povesteau de nişte magazine fantastice, cu preţuri minimale şi marfă pe alese şi de obicei chestii are la noi nu se găseau. Să tot fi fost prin 90 si ceva poate chiar începutul anilor 2000. Mi se păreau nişte fantasme, iar când primeam ceva din respectivele magazine... Unde mai pui că Iaşi-ul e şi graniță, cu Moldova e drept, dar e graniţă, deci avea un magazin din acela. Şi taaare aş fi vrut şi eu să ajung acolo. Nu s-a putut.
Am ieşit prima dată din ţară cu maşina. M-am uitat în vamă după un magazin, le-am şi văzut da era prima dată, avusesem şi nişte probleme la trecerea graniţei şi numai de magazine nu ne ardea.
Timpul a trecut, am călătorit şi am descoperit că acele magazine nu erau altceva decât duty-free-urile. În aeroportul din Londra m-am învârtit printre ele vreo trei ore cât am aşteptat avionul. Am şi cumpărat o grămadă de prostii din duty-free. Le-am găsit şi pe şosea şi pe aeroport şi pe feribot şi în avion şi peste tot. Nu mai e o noutate şi nu mai e mirajul de a ajunge într-un astfel de magazin.
Ei între Luxemburg şi statele din jur magazinele acestea s-au păstrat sau poate nu ştiu eu exact ce fel de magazine sunt şi nu or fi chiar duty-free. Ideea e că sunt mărfuri, în special ţigări şi cafea şi dulciuri de dimensiuni uriaşe si preţuri nu prea uriaşe.

Borcane de Nutella de 5 kg. Cine frate mănâncă atâta Nutella?

Căldări cu tutun de 5 kg. Oare în cât timp se pot fuma 5 kg de tutun?

  Week-end inspirat vă doresc!!!!

Raluca

Belgia - Orval, abaţie, fabrică de bere sau de brânză?

Fabrica de bere Orval

În Belgia există o linie subțire între producția de bere, cea de brânză şi călugării, de fapt legătura este foarte strânsă, doar că mintea mea învățată să treacă totul prin canoanele vremii nu poate concepe că, călugării fac şi altceva decât să se roage...produc bere şi brânză.
Chiar vorbeam cu Alin că dacă măicuțele din România ar crea o marcă proprie de dulceţuri sau şerbet şi ar comercializa-o în supermarketuri ar avea succes, deşi datorită minţii de întreprinzător a lui Daniel, Biserica Ortodoxă deja produce destui bani şi fără mica mea idee.

Abaţia Orval -
 tot ce se vede în această poză nu este de vizitat, pe acolo circula doar calugării

Aşadar acum că ne-am stabilit la Arlon, era cumva musai să mergem să vizităm ceva. Am găsit în holul hotelului mici pliate către diferite atracții turistice şi prima dintre ele a fost Abaţia Orval. Avea ingredientele necesare că ne atragă şi pe mine şi pe Alin. Avea ceva de vizitat, mănăstirea şi ruiele, avea şi o linie de producție de bere şi desigur comercializa bere. Deci ambele gusturi erau satisfăcute.
Din Arlon, care e la graniţa cu Luxemburgul până în Orval se face cam o oră cu maşina pe autostradă. Fiind primul obiectiv pe care îl vizitam eram curioasă să văd dacă şi belgienii beneficiază de organizarea exemplară a irlandezilor când vine vorba de atracţii turistice. La Orval nu am fost dezamăgită, deşi belgienii, mai ales unde locuim noi, sunt latinizaţi din cauza francezilor.

muzeul Fabricii de bere

Aşadar Abaţia din Orval avea şi locuri de parcare, era şi destul de bine semnalizată de la autostradă şi la 200 de metri exista şi un restaurant, deci cam toate dotările pe care le-am admirat în organizarea irlandeză.
Trebuie de la bun început să spun că nu am vizitat fabrica de bere şi nici cea de brânză pentru că vizitele acolo se fac doar cu grupuri organizate cu ceva vreme înainte. Noi nu am ştiut, deci am vizitat doar o expoziţie în care îţi era explicată ce e berea Orval. Cam ca muzeul Guinness, dar în loc de 5 etaje era doar o sală mare lunguiață.
Suspect sau nu, berea e bere oriunde în lume şi se fabrică din fix aceleași ingrediente, fie ea neagră ca Guinness sau blondă ca Orval. În micul lor muzeu am găsit că berea se fabrică la Orval din secolul XVII şi că era considerată ca fiind parte din dieta călugărilor, care o numeau pâine lichidă. Călugării erau oameni buni şi împărțeau berea cu pelerinii şi cu cerşetorii...trai, ar spune unii dintre cititorii acestui blog :)
Cred că belgienii au un adevărat cult al berii. Fiecare sortiment se bea în paharul specific. Cel din Orval avea o formă foarte faină, dar din păcate încă stăm la hotel, unde spaţiul e limitat. Da şi când ne vom muta la casă... Întorcându-mă la cultul berii, în magazine desupra fiecărui sortiment de bere veţi găsi de cumpărat paharul spcific cu care se bea. Acum ori se stabilește Alin la un singur sortiment de bere, ori casa noastră va fi plină de pahare :)
Cum cu brâza nu mă omor (sacrilegiu veți spune, să locuieşti în Belgia şi să nu te omori cu brânza...ei bine da) şi încă îmi e dor de cedar, nu m-a afectat prea tare că nici fabrica de brânză nu se vizita.

muzeul plantelor medicinale

În schimb ce se putea vizita erau nişte ruine ale unei mănăstiri din 1070, interesante, dar totuşi ruine, un muzeu al plantelor medicinale şi de asemenea o grădină cu plante medicinale şi mici expoziţii ale vieţii monahale din Orval.
Deşi impresionantă ca dimensiuni abaţia este relativ nouă 1926 şi se cheamă de fapt Abaţia Notre-Dame d'Orval. Despre călugării care produc bere puteţi citi aici şi dacă vă uitaţi cu atenţie veţi vedea că astfel de călugări sunt şi în Irlanda şi cine ştie, poate produc chiar şi bere.
Vă tot bat la cap cu berea călugărilor aşa că trebuie să vă spun că este foarte alcoolizată, cea din Orval are 6.2% alcool în comparație cu Guinness care are 4.3% alcool şi am auzit că ar exista beri chiar şi cu 9 şi ceva la sută alcool. Deliciul băutorilor de bere de pretutindeni :)
În mare o vizită la Orval este recomandată, unde mai pui că preţul de intrare e de doar 6 euro, mic în comparație cu cele din Irlanda :)
Dacă nu v-am convins că merită o vizită, poate pozele vor fi mai convingătoare.

Grădina cu plante medicinale şi muzeul  

Icoana din mănăstire se vedea de cum intrai în parcare şi cumva te urmărea pe tot parcursul vizitei 

Partea din abaţie care se vizita, fotografiată din pragul muzeului berii 

Ruinele

Cei care au citit cu atenţie textul meu au observat probabil o neconcordanţă a cifrelor. Ei bine în 1070 primii călugări s-au stabilit în Orval, dar în 1793 abaţia a fost incendiată şi dărâmată de trupele franceze. A rămas aşa până în 1926 când călugării producători de bere au revenit pe locaţia fostei abaţii. Totuşi cumva berea a continuat să fie produsă la Orval, nu am înţeles încă cum. 

Parte din ruina abaţiei din 1070 

Mi-a plăcut mult copacul din imagine, e fix în mijlocul locurilor de vizitat 

Nu cred că are nici o legătură cu abaţia şi poate e casa cuiva, dar mi-a plăcut poza destul de mult cât să o postez.

Şi ca să răspund la întrebarea din titlu, DA la Orval e şi o abaţie şi o fabrică de bere şi una de brânză.

Raluca

De ce nu ne place Dacia?

Trebuie să vă spun că în Belgia am revitalizat Logănelul, care reparat pe tărâm irlandez merge ca uns şi care şi-a dovedit (pentru a câta oară?) utilitatea.
Eu sunt prima care afirm că Loganul, deci Dacia, este o maşină bună, dar tot eu zic că dacă aş avea ocazia aş cumpăra altceva. Şi sincer stau şi mă întreb de ce?
În Belgia şi Luxemburg sunt o grămadă de Dacii. De la Sandero, Logan, mai putin Duster şi Logan din ăla  de transport, pe şosele e imposibil să nu vezi o Dacie. Aici vecinii nu se mai adună în jurul Logănelului ca la Dublin, iar toată lumea ştie că sunt maşini bune pentru preţul pe care îl plăteşti pentru ele. Practic în Belgia cu 15.000 de euro îţi iei Duster, deci maşină de teren, cu o grămadă de dotări.
Da accept argumentul că în oraş îţi trebuie o maşină mică, dar totuşi de ce nu ne place, nouă românilor, Dacia? De ce preferăm "maşini tari" gen BMW sau Mercedes şi aproape că ne e ruşine să spunem că Dacia este marcă autohtonă?
Belgienilor nu le e ruşine că deţin o Dacia şi ca dovadă îşi lipesc I love my Dacia pe luneta din spate. Dublinezii s-au îngrămădit să îşi cumpere Duster, de în prima lună de la intrarea pe piaţa irlandeză au înregistrat vânzări cât pentru jumătate de an. Luxemburghezii folosesc Loganul şi nu puteţi spune că luxemburghezii nu îşi permit ceva mai scump, deci zic eu că apreciază maşina românească. Noi, românii, care o folosim în draci şi nu se strică pe uliţele alea pe care le denumim drumuri europene, care o încărcăm până la refuz, până stă pe roată, de ce nu ne mândrim cu Dacia?
E o întrebare la care nici chiar eu nu găsesc răspuns...
Raluca

De abia aştept să gătesc

Nu vă îngrijorați nu mi-a hackerit nimeni blogul. Sunt tot eu, Raluca. Da cea care consideră mâncare gătită sandvișurile făcute cu sandviș maker-ul şi care pentru cartofi prăjiţi aşteaptă laude o săptămână. Aşa sunt eu, nu le am cu gătitul şi nici nu cred că voi începe prea curând să învârt sarmale.
Numai că am învăţat în ultimele 48 de ore că gătitul poate fi şi efortless cum ar spune britanicii, adică fără efort, fără şorţ de bucătărie, fără ingrediente despre care nu a auzit nimeni, dar mai ales cu mâncare, din aia de să îţi ţină stomacul plin şi fără grijă pentru siluetă.
De când eram mică mi-a plăcut mai mult să observ cum se face mâncarea şi mai puţin să mă bag în procesul tehnologic. Am urmărit-o pe mama, apoi pe prietena mea Alina, care în liceu făcea nişte spaghete cu brânză de visam zile întregi doar spaghete, apoi prietena mea Eliza care la Barcelona mi-a demonstrat că amestecate cu alimente care îmi plac pot mânca şi alimente pe care nu le suportam înainte, apoi altă Alina care mi-a demonstrat că îmi place salata de morcovi cu ţelină...cine ar fi crezut???... Toate fac mâncare fără efort. Parcă o şi văd pe Alina în ţinuta office cum întoarce aluatul pentru un pandișpan ce e gata cât ai clipi sau cum Eliza doar îşi suflecă mânecile pentru a pregăti nu ştiu ce mâncare elaborată. Vărându-le pe ele şi mie mi se pare că aş putea fi o mare bucătăreasă deşi în capul meu oregano şi busuioc sunt cam aceeaşi mâncare de peşte.
Şi să ştiţi că nu sunt departe de adevăr, la Dublin, pe o foamete am preparat spaghete cu cedar, întocmai cum am văzut la Alina şi nu numai că nu am dat foc la casă, dar au avut şi gust şi chiar unul bun. Deci pe undeva, ceva, a făcut click încă de ceva vreme...
Revenind, în urmă cu 48 de ore am descoperit o tipă care m-a făcut să fiu sigură că şi eu pot găti. Este vorba despre Nigella Lawson. Căutaţi-o pe google. E londoneză şi găteşte fără efort şi ce îmi place cel mai mult e că mănâncă la TV. Când aţi văzut voi vreo vedetă autohtonă să mănânce la TV??? Totdeauna am zis că nu am încredere în bucătarii supli, cum era Jamie Oliver la început. Frate nu puneam botul la ce zicea şi pace. De când a mai pus cărniţă pe el şi arată mai a chef parcă îmi vine să îi acord o a doua şansă. Însă Nigella asta este Dumnezeul pe pământul bucătăriei.
În primul rând nu găteşte complicat. Adică mâncăruri care iau zile întregi şi efort cât urcat un munte. Găteşte puţin şi bun. Apoi am urmărit un serial dedicat mâncărurilor italiene şi am înţeles şi eu la ce folosesc nişte ustensile din bucătărie pentru care nu aveam nici o explicaţie. Şi mai rău, acum le vreau şi eu. Apoi tipa găteşte mâncare şi nu salate, care în mintea mea nu sunt mâncare ci garnitură. Apoi nu se murdăreşte. Da ştiu e la TV unde ştiu cum se gătesc treburile, dar tipa e tot timpul îmbrăcată casual, nu cu bonetă şi şorţ ca bucătăresele de la noi. Apoi trebuie să spun că arată şi biiiiiine, îmi place accentul ei de mor şi are ceva din vedetele de pe timpuri. Are 52 de ani şi arată ca la 30, sunt chiar şi eu invidioasă... Nu mai spun că toate emisiunile sunt filmate în bucătăria ei şi arată ca în reviste...
Vă spun, de 48 de ore am citit tot ce era de citit despre Nigella şi am văzut o grămadă de clipuri cu ea pe youtube şi sunt îndrăgostită. Ba mai mult, mă apuc de gătit. Am ochit nişte paste pe care cred că le-aş putea face fără multe eforturi...
Bine acum trebuie să mai aştept vreo săptămână să ajung în bucătăria mea, dar şi când ajung...
Raluca

De azi ne-am mutat de tot din Dublin

Azi-noapte ne-au ajuns şi ultimele bagaje din Dublin, aşa că aş putea spune că ne-am mutat în Belgia. Am venit în Dublin cu două geamantane şi câteva lucruri cărate pe parcurs şi am plecat cu maşina burduşită şi cu o grămadă de bagaje ce ne-au venit abia acum. Multe lucruri am mai adunat în doi ani, dar nu regret nimic. Sunt ale noastre şi orice efort a meritat pentru a le căra cu noi.
Am citit undeva că există o companie care vine, îţi împachetează lucrurile, le transportă şi ţi le şi despachetează la destinație. Ei nu-i prea tare? Da apoi m-am gândit cum să îmi împacheteze mie cineva broaştele? sau ulcelele de lut? În apărarea mea spun că mi-am adus nimicurile într-o cutie în Dublin şi le-am adus aici în aceeaşi cutie, deci măcar volumul lor nu s-a mărit, deşi cantitatea cam da. Cred că mi-am cumpărat doar mărunțișuri.
Ştiu că poate e prostesc, dar eu încă mă mai trezesc că vreau să merg în Temple Bar sau în centru la Penneys şi îmi dau seama după câteva secunde că nu am cum, că ne-am mutat. Ciudată e mintea asta a omului :)
Oricum din week-end sunt ceva mai veselă, am fost la un târg de meştereli aşa cum am spus în postarea anterioară, am descoperit că aproape există TK Maxx şi Desigual şi cel mai tare am văzut restaurante unde se poate intra cu câinele. Noi nu suntem obișnuiți să intrăm cu Dea în restaurant, dar e fain că există opțiunea asta :)
Am mai vizitat o abaţie producătoare de bere şi brânză, iar peste fix o săptămână ne mutăm în casa nouă, unde vom avea loc şi unde aşteptăm vizitatori.
Cam asta e.
Raluca

Primele impresii din Valonia

Abaţia Orval

Nu vreau să vă las cu gustul amar al postării anterioare în care vă povesteam despre lanțul birocratic din care se poate ieşi foarte uşor, am aflat, dar în cazul meu va mai dura vreo două luni. Ceea ce înseamnă timp, dar mai ales bani şi nervi pierduți. Ne trebuie actele cu apostilă de la Haga, iar dacă cineva care citeşte acest blog ştie cum se poate obţine această apostilă fără un drum în România...îl rog să mă lumineze şi pe mine.
Aşadar câteva lămuriri că m-am prins că încă nu vă e clar unde stăm noi mai exact. Stăm în Arlon, un orăşel mic de la granița Belgiei cu Luxemburgul.  În douăzeci de minute cu maşina suntem în Luxemburg. În două ore cu trenul suntem la Paris sau Bruxelles, iar într-o oră cu maşina suntem în Germania, Franţa sau chiar Olanda. Suntem cumva în inima Europei, iar schimbarea este majoră faţă de Irlanda unde orice ai fi făcut trebuia să iei avionul sau feribotul pentru a ajunge undeva. Acesta să spunem că ar fi un avantaj.
Pentru mine acomodarea aici e greoaie, dar toată lumea mă sfătuiește să îi dau timp acestei regiuni şi sincer cât am ieşit din casă mi s-a părut a fi foarte frumoasă. Numai că poate mă las influențată de vremea rea din ultimele zile, de faptul că am răcit şi ieşirea dimineaţa din casă după acte a prelungit răceala cu vreo trei zile, nervii cu birocraţia, de sincer dacă acum mi s-ar oferi posibilitatea de a pleca înapoi în Dublin aş prinde-o cu ambele mâini.

Abaţia Orval

Belgienii din regiunea asta sunt mai mult francezi, iar francezi fiind, adică latini sunt fix ca noi. Dacă italienii erau nişte români care au beneficiat de un bun PR, francezii s-au ascuns după deget, dar nu au reuşit să se lepede de firea lor latină. Sunt exact ca românii doar că au vreo câteva secole de civilizaţie în faţă. Deja v-am vorbit de birocraţie, în plus sunt delăsători, se bazează pe faptul că merge şi aşa, nu prea le au cu limbile străine, unii sunt zgârciţi, avari de zgârciţi, se scobesc până la ultimul leuţ, mă rog euro, dar când îţi dau restul se fac că uită un cent-doi...sunt români cu pedigree, dacă vreţi musai să le dăm un nume.
Desigur generalizez şi îmi arunc frustrările pe blog, şi sper să mă înşel şi sper să descopăr că nu am dreptate şi să mă acomodez aici, dar prima impresie...
În schimb au şi asemănări bune cu românii. Sunt ospitalieri, sunt deschişi, proprietarul casei pe care am închiriat-o deja ne-a invitat la el acasă, deja ne-a pus la masă, deja s-a oferit să ne ajute. Irlandezii erau ceva mai reci din punctul ăsta de vedere. Au puţine crâşme în sensul de bar, pub, iar la restaurante e plin tot timpul.
În schimb românii de aici, exceptând pe cei din hotel, par mai elevaţi. În week-end am întâlnit doi români la vânătoare de antichităţi, am găsit că există o librărie a unui român în Luxemburg, am găsit că se fac concerte de pian... Repet nu voi căuta contactul cu românii, dar aş prefera să găsesc un coafor românesc sau un magazin care vinde mălai. În schimb nu sunt aşa uniţi ca cei din Dublin. Nu au comunități, deşi există una pe net nu e updatată din 2010, nu au ziar şi nici emisiune de radio şi TV.

Abaţia Orval

Cât despre mine am vorbit engleză cât într-un an întreg în Dublin, încep să o rup şi pe franceză sau cel puţin mă amăgesc eu că încep, înţeleg tot ce spun chiar şi când vorbesc între ei, dar din nou îmi e ruşine să deschid gura, deşi între două ăăă-uri aş scoate o frază inteligibilă. Am văzut că apreciază că încerci să le vorbești limba, deşi eu una nu apreciez că au totul tradus, chiar şi filmele la TV.
Speram ca această postare să fie într-o notă mai pozitivă, nu cred că am reuşit. Îmi e dor de Dublin şi de oamenii de acolo, îmi e dor de drumeţiile noastre, deşi am început vizitatul şi aici, îmi e dor de radio şi de emisiunea TV... şi sper ca peste fix un an să am aceleaşi legături cu Arlonul cum le-am avut cu Dublinul.
Raluca
P.S. Pozele sunt din prima noastră călătorie, la Abaţia Orval, sper să o fi tradus corect. E o mănăstire unde e şi o fabrică de bere şi una de brânză şi nişte ruine... Am găsit pliantul în holul hotelului şi într-o după-amiază i-am făcut o vizită. Am împăcat şi capra şi varza, am ieşit şi la plimbare, am văzut ceva nou şi am cumpărat şi bere, despre care Alin spune că e foarte bună.