Translate

June 30, 2022

Romania - The costume of Queen Elisabeth of Romania

Let me tell you a story: a long, long time ago (1866) Romania became a monarchy with a king and queen, brought to my country from Germany after the local elite considered itself incapable of ruling and after many and long years of Ottoman ruling. He was Prince Karl of Hohenzollern-Sigmaringen and she was Pauline Elisabeth Ottilie Luise of Wied, or Elisabeth of Wied. They became King Carol the I'st and Queen Elisabeth of Romania. When they got married, she received as a wedding gift from the local ladies a national costume of Romania and a diamond tiara. She was photographed wearing them in 1870 and is painted in the same costume by George Peter Alexander Healy in 1872-1873.

Imagine my joy and humbleness to be in the same room with this costume and many more garments which belonged to the Kings and Queens of Romania at the National Military Museum, in Bucharest, in an exhibition which you can also visit up to September 30th.

***

La Muzeul Militar Național ”Regele Ferdinand I” din București s-a deschis o expoziție pe care orice roman ar trebui să o vadă, dar mai ales doamnele pasionate de cămăși și de costume populare. Se cheamă ”Costumul popular, simbol al identității naționale” și poate fi vizitată până pe 30 septembrie. 

De ce m-am entuziasmat eu așa de tare? Păi știți voi tabloul cu Principesa Elisabeta, ce avea să devina Regina Elisabeta a României, in costum național. Sau știți pozele aceleiași principese în costum național, cu fota pusă peste o crinolină ca să respecte moda vremii? Dacă nu le știți, le atașez eu acestei postări. Ei fix costumul ăla, există și poate fi văzut de aproape in 2022 în expoziția de care vă zic.


Principesa Elisabeta, 1870


Despre poza asta zic, e imposibil să nu o fi ochit pe undeva și să nu vă fi atras modul în care e poziționată fota, nefiresc pentru un costum național, dar total firesc pentru acea vreme, pentru o domnișoară ce avea să devina regină.


Ei, acesta este tabloul pictat de George Peter Alexander Healy in 1872-1873 în care la fel costumul este așezat pe o crinolina pentru a respecta moda vremii.

Principesa Elisabeta ajunge în București în noiembrie 1869 după ce se căsătorește cu Principele Carol I. În acest timp primește de la doamnele din înalta societate un costum popular românesc și o diademă (tiară) cu diamante. Cu acestea este fotografiată în 1870 și apoi pictată între 1872 și 1873. Deși când vorbim de familia regală și de promovarea costumului național, mai repede ne amintim de fotografiile cu Regina Maria, puțini își amintesc că de fapt prin simplul gest de a îmbracă costumul și a se fotografia în el, Regina Elisabeta și nu Maria a fost prima care a promovat purtarea costumului în înalta societate și printre doamnele de la curte. Că mai apoi, în timpul Mariei apar școlile de fete care învățau să brodeze costumele e foarte adevărat. În fine.


Este fără dubiu același costum din tablou, același, vă puteți imagina?
Cămașa este cusută cu mătase și fir metalic pe fâșii de pânză aplicate pe borangic cu dungi


În această poză se vede și mai bine cum e lucrată mâneca. Este o minune și mă bucur că trăiesc timpul în care aceste minuni sunt făcute publice. Sper sincer că una dintre fetele frumoase și talentate ce cos cămăși în zilele noastre, se va încumeta să o recreeze. 


Și minunile nu se opresc aici, în aceeași expoziție se află de la stânga la dreapta, cămașă care a aparținut Principelui Carol viitorul Rege Carol al II-lea, jos, cămașa Principelui Nicolae, fiul Reginei Maria și Regelui Ferdinand, fratele lui Carol al II-lea, bundiță ce a aparținut la fel Principelui Carol, precum și fota Mariei, unicul copil al Elisabetei și al lui Carol I, Itti, ce a murit de scarlatina la 4 ani.


Se vede puțin în stânga fotografiei costumul de copil cu motive ”schilărești” ce a aparținut Principesei Mărioara, viitoarea Regina a Iugoslaviei, fiica Reginei Maria.
Apoi rochia și mantia Reginei Maria a României, la fel cu motive ”schilărești” de Gorj. Regina apare purtând astfel de haine în poze deja cunoscute.
În plan îndepărtat, Costumul Principelui Carol, cu aceleași motive.



Poala din costumul Reginei Maria


O altă piesă importantă mi se pare cămașa Ecaterinei Teodoroiu

De ce e importanta? Pentru că în imaginile rămase cu Ecaterina Teodoroiu o vedem mereu în uniformă militară (nu știți despre cine vorbesc? căutați bancnota de 20 RON), însă știm că era din Târgu Jiu și că până la Primul Război Mondial, de fapt până la moartea fratelui, probabil a purtat haine civile. Așa că cel mai probabil avea și ea o cămașă de ieșit la hora și mi se pare incredibil că această cămașă poate fi văzută în 2022 la Muzeul Militar. Nu am găsit poze cu ea de dinainte de ”înrolarea” în armată, dar am găsit cel mai cuprinzător articole despre ea în Formula As. Acolo scrie clar că se păstrează lădița de voluntar a Ecaterinei și că parte din obiecte se găsesc la Muzeul Militar Național din București. Sper sincer cineva să îndrăznească să o coasă și pe aceasta.

Expoziția mai are câteva piese de îmbrăcăminte și obiecte regale, dar dacă vă pun poze cu toate ce sens are să mai vizitați voi? Ori eu fix asta îmi doresc, să ajungeți acolo și să vedeți aceste obiecte cu ochii voștri. Cel puțin costumul Reginei Elisabeta are peste 150 de ani. În țările astea pe unde mă învârt eu, se face mare tam tam pentru o rochie cu cristale veche de 60 de ani, ori aveți la o vitrină distanță haine purtate de Regii României, haine istorice. Le puteți examina de aproape, puteți scoate modele, puteți vedea tehnicile prin care au fost făcute și mi-ar plăcea daca peste un an ar apărea și replicile acestor cămăși aduse în anii noștri, cu materialele pe care le avem acum la dispoziție și cu toate cunoștințele pe care le-am acumulat.

Este mare lucru că aceste obiecte s-au păstrat și sunt expuse. E o expoziție eveniment pe care mă simt onorată să v-o pot aduce în atenție. 

Ca de obicei mă găsiți mai repede pe Instagram @mademoiselle.ralu

June 13, 2022

Belgium - Puces de Couturiers in Ruette

Now that I have a bit more freedom, having a drivers licence, I've started going places without my husband and I loved it! Don't get me wrong, he is a more than average patient person and doesn't complain much when he has to come with me to brocantes or second hand shops or small events or fairs, but I always feel the pressure of his boredom. 

So on Saturday I snack out of the house for a girl trip to Puces de Couturiers in Ruette, Belgium, maybe a 30 minute drive from Luxembourg?, 15 from Arlon. It was a market for the people who love to embroider, to sew, to make their own clothes and not only, for people who are into hand-made, particular the one related do threads and cloth and needles. As the couturier is a tailor.

The market looked small, but if you are passionate about this stuff put aside two hours to see all, to buy all and to haggle for it all. Also it is on the backyard of Atelier Patchwork in Ruette and the atelier is a heaven for all that is hand-made. Only the shop and the back room, took us an hour to discover. It is filled with wonderful small bits and bobs all to marvel upon and take pictures with.

So in this very tiny village, which took me 10 years to discover, is a place where I found fellow sewing enthusiasts. I am aware that not everyone who reads my posts is passionate about embroidery, so I will leave you with photos.

This is the tiny market, but don't be fooled by its dimensions, it will take you a while to discover it all


This is the back room where the workshops are held. If you follow their website, which I'm sure I've linked somewhere, you will see what workshops are there and when.


The room is filled with knick-knacks and books, but they are for displaying purposes only, so are not for sale. But if you are like me, you would want to see, touch and photograph it all. 


An embroidered rabbit from 1828? Why not.


I did not know these toys existed and I don't plan on buying one for Ilinca, but more for me :) 
Also I hate ironing, that's the irony :)


I almost bought a box like this once in Ireland, many moons ago, now I regret not buying it. There are countless toy sewing machines, some vintage or antique some not, but they are all lovely and of course I wanted them all :)


What was really amazing to me was that there were books in English and also magazines. I did not take a picture, but if you like sewing, embroidery or pattern magazines, I'm sure you will find something you like there and also I understood that if you want to have a subscription to an English written magazine, you can order it to be delivered there.


We as a collective, group of friends, are there days into bees. If you are patient, the story will end up eventually on the blog. So when we saw these embroidered pillows, we all wanted at least one. They are not for sale, but are lovely.


Some threads from the shop


Some antique threads from the market


An embroidery stand with a sampler on it

This is my tiny haul, with things I bought at the market: an embroidered heart with a lovely frame, an embroidery hoop which I plan on using as a frame, two sets of needles, a thread sheep, for Ilinca, old glass blue buttons to use for my next Romanian Blouse and a Belgian lace collar, because this year I am into collars and into lace on linen and this is the sum of both.

The picture I've took of the presentation flyer

The lady from the shop does an amazing job with social media and posts regularly on her blog and just so you know, the next Puces des Couturiers is on June 3rd 2023. Until then, I'd advise you to subscribe to her newsletter to follow the sewing activities.

As always, I hope you liked reading the story about this tiny place as much as I loooved writing it and for more up to date stories and pictures find me on Instagram @mademoiselle.ralu 

June 7, 2022

The Netherlands - What love can do, in Leiden

 A bit of a back story. I follow on Instagram a Romanian blogger, Diana Cosmin @finesocietycurator which you should follow, because I don't get why she doesn't have a lot more followers giving the content she is creating. I digress, so Diana has done some studies in Leiden and she talks about the place so lovingly and as it happens to be one of my favourite places in the Netherlands, I pay attention. She posts about the books she is reading or finding in bookstores, some of them with dogs, and when she posted about this particular "sculpture" on a church wall, I saved the info.

A weekend back, in Leiden, we were walking the streets, I forgot all about the sculpture when we happened to pass right by it. Of course I took a bunch of photos and I will tell you its story. 

The sculpture, sitting on the walls of a Franciscan church in Haarlemmerstrat, is depicting the tale of the Wolf of Gubbio. Turns out that this wolf was terrorising the people of Gubbio, Italy, eating then and their cattle. No weapon could kill it, no dogs could hunt it. When the city was more or less under siege by the wolf, because no one was daring to go outside the city walls, they called Saint Francis of Assisi for help. He went to the wolf, told him it is a sin to kill people (the image of God) and made the cross sign. He told the beast that it was hunger that made him do what he did, and made peace with it proposing a truce, the people of Gubbio would feed the wolf and in its turn he will stop eating them. The wolf agreed to the truce by putting his paw on the Saint's hand. 

The citizens of Gubbio honoured their part of the deal and the wolf lived among them for two years. When he died, they buried it as a sign of the power of God and later build a church on the same place.

Although a tale, it has a bit of a truth in it, as according to Wiki, when they renovated the church in Gubbio, in 1872, they found a skeleton of a large wolf under a slate. 

Knowing that some of the dog breeds are descendants of wolfs, could we go even further and assume it is one of the tales of domesticating the beast? Don't know, but I found it on a church wall in Leiden and as it happened I was walking Luna at the time and seemed only fit to take a picture. Also, you can see how big the sculpture slate is, compared to my 1,70 m.


The text on the slab is "Wat liefde vermag" which translates to "What love can do" as Saint Francis of Assisi managed to tame the beast only using the power of love. The slab was made to celebrate 500 years of Franciscans in Leiden, that is why you can see 1445 and 1945 on it.


This is the church, it is on a busy street in Leiden with a lot of shops and it's easy to miss. 

If you made it this far, a big thank you! I hope you found the article interesting and maybe you keep an eye open for it on your next trip to Leiden. Maybe you can go inside the church, which I wanted to do, but it was closed. If you feel like writing a line or two, you can find me on Instagram @mademoiselle.ralu

June 1, 2022

România - Cămășile copiilor

Postarea ar trebui să se numească - NU puneți altițe la fetițe! - însă Google e nițel mai prietenos cu titlul pe care l-am ales.

Scriu în limba română pentru că, nu e așa, noi suntem români, noi avem cămășile în ADN, noi nu trebuie să ne mai documentăm, în era asta a vitezei și a banului, noi ne permitem să cumpărăm orice.

Nu voi scrie în engleză pentru că străinii sunt interesați și ascultă, pentru că de câte ori am vorbit despre cămăși cu un străin am rămas uimită de cât de multe amănunte a reținut și cât de corect a ținut să își amintească totul, ba dacă a pus mâna pe ac, a întrebat de 10 ori înainte de a împunge o dată.

Am început documentarea pentru această postare prin martie 2020, cam o dată cu pandemia și am realizat în foarte scurt timp că nu prea am unde să mă documentez. În cărți se vorbește de portul fetelor de 14-15 ani, fetele care pe atunci erau deja considerate de măritat, iar copiii sunt ignorați. Pe grupul Semne Cusute în acțiune de pe Facebook am găsit multe exemple de cămăși cusute acum pentru copiii de azi, dar nu am găsit nimic ce să îmi pară arhaic. În fotografii, (introdusă în România în 1842), apar oameni cu stare înțoliți pentru o poză, nu țăranii. În plus țăranii care apar totuși în poze, deci își permiteau așa lux, își aranjau și copiii fix pentru ocazia asta. Așa se face că vedem niște copii de țărani îmbrăcați întocmai ca părinții lor, niște adulți în miniatură. Ori, am descoperit recent, copiii sunt foarte împuțiți, se murdăresc incredibil de repede, se târăsc pe jos, le cade mâncarea din gură, merita așadar investiția în hainele lor? Fotografia e cumva rupta de context, e menită să fie o frântură în timp și nimic mai mult, nu reprezintă realitatea zilnică. În tablouri am găsit cea mai mare sursă de inspirație. M-am uitat la Theodor Aman (1831-1891, în special ”Hora de la Aninoasa„), la Nicolae Grigorescu (1838-1907), la Ștefan Luchian (1868-1916), la Nicolae Tonița (1886-1940).

Mă voi referi așadar, la cămășile să le zicem de botez, până la cămășile fetelor de măritat, deci 14-15 ani, pentru că eu zic ca sunt cam acelasi lucru. Desigur când venea vremea măritișului, știm deja că fetele coseau cămașa de nuntă și cămașa mireului și câteodată și a părinților... Despre cămășile de sărbătoare s-a tot scris, sa vorbim de cămășile de zi cu zi, cămășile purtate de copii.

Ce mă îndreptățește să scriu așa cu năduf? Păi vine luna iunie, vin toate Zilele Iilor de pe tot Mapamondul asta, dar mai cu seamă din Iași, toate botezurile și evenimentele „de familie” în care ținem să ne îmbrăcăm pruncii „tradițional”. Mă adresez vouă bunicilor rămase în țară cu dor de copiii și nepoții voștri, nașilor ce le-a căzut pe cap un botez, iar mama vrea „ceva tradițional”, chiar mamelor de copii care nu își mai văd capul de treabă și simt că viața lor s-a sfârșit, dar totuși vor o cămășuță pentru puiul lor. Mă adresez românilor din diasporă, cei care simt că vor să aducă cu ei o Românie a lor, o Românie frumoasa, dar de cele mai multe ori aduc niște mizerii de bazar, făcute in serie, la mașină, in China, care dau al dracu de urat in pozele pe care le vad eu de la botezuri, evenimente românești sau Ziua Iei. Na ca am spus-o. Să purcedem, deci.
Nu știu la cine vă gândiți voi când aveți în cap reprezentări ale lumii țărănești, însă eu mă gândesc la Grigorescu. Ei bine Nicolae Grigorescu are acest tablou, ”Țărancă cu doniță și copil” ce se găsește la Camera Deputaților. Copilul, o fetiță în acest caz, poartă o cămășuță albă cu un batic în talie și mărgele. Abia aștept ca Ilinca mea să își bage nasul în bijuteriile mele, dar așa îmi imaginez și eu această fetiță, s-a gătit să meargă la fântână.

Ca o regulă generală, gusturile nu se discută, însă nu îmi e clar de ce pentru hainele de zi cu zi alegem cu grijă, materiale naturale, sustenabile, respingem magazinele de mass-market pentru că au materiale de proastă calitate, care se rup după o spălare, dar mergem bucuroși la artizanatul din colț sau la magazinul de suveniruri sau la tarabele de pe lângă monumente și muzee și luăm un tifon ce nu poate fi purtat de mai mult de trei ori și trebuie purtat musai cu maiou pe dedesubt. Asta la cămășile adulților.

Când vine vorba despre cămășile copiilor tabloul este și mai tragic și se găsesc de la tifoane la cămășile ucrainene cu multă broderie, iar românul cel cu tradiționalul în ADN își îmbracă copiii după ureche. Nu zic acum să vă apucați de croit și cusut, dar pe bune că e mai nimerită o cămășuță dintr-un in bun, albă, pe care să brodați voi (sau nu) niște semne, musai cu roșu.

Daca tot vorbim de tradițional, să vedem ce era "tradițional" în stele românești. Ei bine până acum câteva zeci de ani, copii nu erau foarte mult băgați în seamă decât poate după vârsta la care puteau ajuta în gospodărie. Cred că și acum avem bunici sau rude care provin din familii numeroase, familii cu mulți copii pentru că pe atunci și un banal guturai de azi le putea fi fatal. Se nășteau mulți copii, însă nu toți apucau vârsta maturității. Așa se face că în mai toate cărțile pe care le am eu la dispoziție nu se vorbește deloc de portul copiilor. Nu exista așa ceva. Copilul era îmbrăcat în cămășile vechi de lucru ale părinților, iar bebelușul era înfășat la fel în cârpe provenite din cămășile vechi. De ce? Pentru că erau mai moi. Dacă aveți pe acasă o cămașă din in sau cânepă, probabil știți că se face mai purtabilă cu timpul, fibra se înmoaie și materialul devine mai delicat. Când vorbim de ”tradițional” în România vorbim de in și cânepă și mai puțin de bumbac, care a ajuns cunoscut la noi pe la 1800 importat din Imperiul Austro-Ungar de către boieri. In lumea țărănească bumbacul pătrunde pe la 1850 și începe să fie cultivat zece ani mai târziu. (sursa)

Primesc din ce în ce mai des întrebări despre cămășile de botez. La noi copiii erau botezați cât mai repede, de ordinul zilelor, la fel pentru că nu se știa exact cât vor apuca să trăiască și să nu moară nebotezați să se transforme în moroi. (sursa) Pentru că nu stătea nimeni să le facă hăinuțe, copilul la botez era înfășat în cârpe din cămăși folosite, fie în vreo cămășuță rămasă de la un frate mai mare. Copilul era botezat de nașă și de moașă, mama nu participa la botez și de puține ori se preocupa cu ce era mai exact îmbrăcat copilul la botez, total diferit de zilele noastre unde din ce in ce mai multe mame organizează botezul, iar moașa e inexistenta.

Așadar cămăși tradiționale pentru copii nu există. Punct. Însă așa cum spuneam acum trăim în secolul în care orice e de vânzare, iar cererea creează uneori niște monstruozități. Dacă totuși vă doriți ceva pentru botez sau pentru un copil mic, vă înțeleg și eu am trecut prin asta, iată niște linii de bun simț.

Forma

Fie că sunt fete, fie ca sunt băieți, cămășile copiilor aveau forma dreapta, adică forma tricoului de azi. Dacă simțiți că e musai sa faceți o cămășuță strânsă la gât (gen ie) atunci nu croiți altița separat. Ma refer aici la fetițe, băieții poartă oricum cămăși drepte. Așa cum zice și Ioana Corduneanu (Semne Cusute) citându-l pe Ovidiu Papadima, „se spune că altițele au ceva diavolesc în ele. Se făcea că Dumnezeu și Nefârtatul lucrau dimpreună la facerea lumii și a tuturor lucrurilor, ei interveneau unul în creațiile celuilalt. Altițele au fost inventate de Diavol, numai că el le menise pentru a fi purtate pe șolduri. Dumnezeu le-a plăcut, le-a apreciat, dar a considerat că ar fi mai nimerit să fie purtate pe umeri”. Și apoi dacă ne gândim ce sunt altițele, ele simbolizează cerul, în ele fata de măritat își punea speranțele și năzuințele pentru viitor. Copiii sunt puri, încă nu au apucat să fie pervertiți de lumea în care s-au născut. Așadar o cămașă inocentă, pură, va avea mâneca pe de-întregul.

Copiii de obicei purtau cămăși drepte, cămășile strânse la gat fiind rezervate deja fetelor de măritat, însă fiecare cum simte. Tot Ioana Corduneanu pe grupul Semne Cusute în Acțiune de pe FB vă dă mură-n gură croiul, iar dimensiunile se adaptează. În mare, dacă o cămașă pentru adulți se face din 4 metri de pânză, pentru copii ar merge jumătate. Vă rog citiți și documentați-vă, nu vă aruncați cu capul înainte pentru că atunci ca și acum materialele sunt scumpe, iar copiii cresc repede.

Culori

Copiii pe timpuri nu purtau bleu și roz, nu purtau de fapt deloc culori. Culorile erau obținute din plante și nu stătea nimeni să boiască fire pentru cămășile copiilor. Dacă o să aruncați un ochi pe internetul ăsta mare veți vedea poze cu copii cu cămășuțe lungi albe. Băieți, fete, nu conta. 
Cea mai apropiată imagine de ce vreau să spun e tabloul lui Camil Ressu, ”Țărancă cu copil” de la Muzeul de Artă din Constanța

Și pentru că pe vremuri românii erau mai adepți ai curentului acesta modern al sustenabilității, cămășile copiilor se moșteneau de la frații mai mari sau chiar erau făcute din cămășile adulților transformate, peticite, culorile erau pierdute de atâtea spălări, culorile nu contau.

De fapt, chestia asta cu roz pentru fete și albastru pentru băieți era fix pe dos și abia la începutul secolului XX s-a inversat. Așadar băieții purtau roz pentru ca era văzut ca un derivat de roșu, culoarea curajului, a sângelui vărsat (pe câmpul de luptă), în timp ce veșmântul Fecioarei Maria era bleu, așa ca fetițele erau îmbrăcate cu bleu sau albastru pentru a le păstra puritatea și a avea virtuțile Fecioarei. (sursa)

Însă dacă simțiți că trebuie colorată, aflați deci că înainte de roz-bleu, bleu-roz, cămășuțele copiilor erau brodate cu roșu. Cu roșu pentru că probabil mamele „copiilor cuminți” au simțit nevoia să își apere pruncii de invidii, de deochi. Și acum purtăm ceva roșu pentru a ne apăra de deochi, pe vremuri mărțișorul se purta la mână, iar firul roșu fix asta făcea, apăra de relele nevăzute.

Pentru că iile, dar și cămășile bărbătești și cămășuțele copiilor aveau în primul rând un rol apotropaic (rol de protecție împotriva răului văzut și nevăzut), era important să fie protejate marginile pânzei unde aceasta a fost ruptă (foarfecul, deși inventat prin anul 400 d.H., a ajuns sa fie utilizat în masă abia prin 1700, pânza se rupea, se sfâșia) și pe unde relele ar putea intra. Așadar cămășile copiilor sunt brodate la gura cămășii, la poale, pe umeri și la manșetă.

Dacă v-am deschis apetitul și veți căuta bine de tot, veți găsi cămăși pentru copii albastre. Nu brodate cu albastru, chiar albastre. Sunt cămăși scăldate în sineală. Se mai întâmpla ca și cămășile de lucru să le găsiți ”cu sineala”, adică cu var albastru, cel mai probabil le dezinfectau așa și evident fiind albastre și nu albe, nu se vedea jegul la fel de bine, puteau fi purtate un pic mai mult timp între spălări.

Materiale

Și atunci, ca și acum, materialele erau scumpe, iar timpul nostru e parcă și mai scurt și mai scump. Așadar dacă vreți să puneți mâna pe ac și să faceți o cămășuță copilului dvs. vă dau link-uri către materialele din shop-ul Semn Cusute ce cred eu că s-ar potrivi unei cămăși de copil. E singurul magazin pe care l-am încercat și îl recomand. Însă ca regulă generală, vă doriți ca materialele sa fie naturale, așadar chiar daca apelați la alte magazine online sau fizice din locul în care citiți această postare, căutați in sau cânepa sau amestec de in și cânepă. 

Din shop-ul Semne Cusute, în cazul în care nu mai merg link-urile mergeți spre secțiunea Panza exclusiv In & Canepa - camasi traditionale. Acolo Ioana va da inclusiv posibilitatea cumpărării unei pătrimi de pânză, deci pentru un copil veți avea nevoie de două pătrimi.

Apoi ca fire eu zic să fie tot naturale, așadar bumbac, in, lâniță fină sau, de ce nu?, mătase. Pe toate le găsiți la secțiunea Fire pentru brodat

Simboluri

Așadar nu cred că putem vorbi în cazul copiilor de simboluri, însă dacă vă doriți, iată câteva ce cred eu că s-ar potrivi. 

Steluța cu opt colțuri - să îi călăuzească așa cum îi călăuzea pe vremuri pe navigatori și pe păstori

Ochiul - să îi păzească de relele văzute și nevăzute

Crucea - să îi aducă prietenii aproape

Calea ocolită - sa îi aducă sănătate și viață lungă

Gâze - nu sunt simboluri vechi, tradiționale, dar pot simboliza ceva. De ce zic gâze și nu flori, pentru că pe cămășile vechi, da alea chiar vechi, florile nu prea apăreau sau dacă apăreau erau stilizate. Vedeți și voi ce simțiți, dar eu cred că avem nevoie sa ducem mai departe gâzele, că am eu așa un feeling că fără gâze nu am mai avea nici flori. 

Exemple

Poza este de pe romaniaregala.ro 
Copilul din imagini este Maria, singura fiica a Reginei Elisabeta și a Regelui Carol I, poreclita Itti, de la little, ”mic” in engleza. Un copil admirabil, dar care din păcate a murit de scarlatina la doar patru ani. Este un portret oficial, pe acea vreme la poze sau tablouri nu te îmbrăcai cu tricoul de stat in casa, așadar nu e o cămășuță pe care Maria sa o fi purtat zilnic. Este totuși o cămășuța regala. Ei copiii țăranilor pe care vrem să îi imitam noi azi căutând tradiționalul nu aveau așa ceva. Aceasta cămășuță probabil a fost făcută special pentru Maria, dar va rog sa observați ca nu e ostentativa, e totuși de bun gust, nu iți sare in ochi ca ar fi ceva greșit. Daca așa ceva purta copilul regilor României, imaginați-vă ce purtau copiii țăranilor (v-am dat doua exemple mai sus).

”Le lever„ de William Adolphe Bouguereau (1825 - 1905) mi se pare atât de sensibil tabloul asta de nu pot explica, plus cămașa doamnei mă face să caut acum broderia englezească. Fetița s-a trezit și îi dă o îmbrățișare mamei. Desigur, dacă ați trecut vreodată printr-un muzeu, probabil vă sunt familiare din tablouri cămășuțele astea lungi pe care le purtau copiii, cam așa îmi imaginez eu că arătau și copii țăranilor îmbrăcați în cămășile taților lor.

Așadar dragilor, sper să nu vă supărați că v-am dojenit, oricum cred că cei ajunși pe blogul acesta nu sunt din categoria celor care își îmbracă copiii la botez cu cămăși cu altiță, dar simt nevoia sa atrag atenția că s-a mers nițel prea departe cu tradiționalul ăsta înțeles greșit. Știu că suntem cu toții români și că poate rezonăm cumva cu tradiționalul și credem că îl știm, dar mergeți în muzee, deschideți cărți, căutați surse credibile pe net, înainte de a vă deschide portofelul în cine știe ce magazin online. Cămășile copiilor trebuie să fie ca și ei, pure, albe, brodate discret, să nu îți sară tradiționalul în ochi. Știți ce zic?

Daca ați ajuns cu cititul până aici, vă mulțumesc. Sper că ați găsit articolul cât de cât informativ, eu una m-am chinuit să îl fac așa. Sunt mai activa pe Instagram @mademoiselle.ralu vă aștept acolo cu mai multe poze. Zi sau seară faină să aveți!

May 25, 2022

Luxembourg - Have you spotted the Inkoignito cat?


Oh how I love a little investigating! The thrill of finding something new and then writing about it for the whole world to read!

The checkered cat in Place Clairefontaine in Luxembourg, made an appearance on my feed a couple of weeks ago and it intrigued me as I've never spotted it before. Granted, I'm not every week (not even every month) on the center, but I am a fan of these sort of street art and I have never seen it before.

From post to post and hashtag to hashtag I found out that it might be of artist @inko.i.gnito on Instagram, but the account has very few followers and it is not marked as verified. Yes, I am aware it is not Banksy, or not yet anyway, but by the looks of it he has made cats all over the world. 

The Luxembourg cat is not on the Instagram profile, so it could be very well a copycat (am I funny or what?). Searching further, turns out that, in this case, my age is a plus and the artist is very well established on Facebook

From there I found out he is from Poland, from Plock, he started putting cats all over the place in 2013 and has placed over 300 of them, he expresses through stencil or paint, but lately he likes the mosaic. He started by making mosaics from used bottles, I've seen shells and pebbles, but also floor tiles, like the one in Luxembourg.

He, because the artist doesn't hide and likes to place his cats during the day, aims to put a smile on the passerby's face. He sure made me smile!

If you liked this post, let's chat over on Instagram about this cat. You can find me @mademoiselle.ralu 

April 25, 2022

How I've got my driver's license at 42

If you know me a bit, you know I always wanted to drive. When I've turned 18 years old, I must admit, I did not have that dream, but it creeped on me little by little over the years. 

First, it was never a need to have a car and subsequently a driver's license, because we always lived in big cities where we had public transport or taxies. Granted, I did spent a lot of time in public transport, but I always found something to do, it was my time to read a book, listen to my favorite show, people watch, embroider... it was a time I will miss while driving.

Still, we came here almost ten years ago, and I've always complained about the trains from Arlon to Luxembourg and how unreliable they were and when things started to get a bit better (they introduced the online tickets and the automatic machines at the train station), I've got my driver's license.

At this age, it is not so much as a need, but a dare: can I still do it? The answer is YES! Here is how I've done it.

It was a process. As you may or may not know, when I first arrived to this area I have never taken a class in French, I've never spoken French. I somehow had a B1 level in French because I speak Romanian and understand French quite well, but speaking was a different story. I did two summer schools in French when we arrived, but I've mainly learned how to spell words and construct phrases. Then I did the master's at uni.lu and had to write and present and discuss in French. It was challenging at first, but it helped me to get a voice and get the courage to speak. Then I started working with French speaking people, and asked to speak in French as much as possible. And that is the level I'm in it now. But learning for a driver's license is a different kind of French. I can't tell you how frustrated I was when I went for the theory classes and knew the answer, but was unable to formulate it...

So theory classes. In Belgium they are not mandatory unless you fail the theory test twice. I was so sure that my level of language was not the right one I never even searched the Internet to see how you get a license in Belgium. I knew the system in Romania and in Ireland, in fact I almost passed the exam in Romania and I had a temporary driver's license in Ireland, but did not bother with the Belgian one.

I've started researching driving licenses in Belgium in October and found out there are two ways of doing it. Similar to Romania, enrolling in a driving school with an instructor or "manière libre" you pass the theory test and get a paper from the commune that you will drive in your own car with a designated full license driver, 1000 hours, the Irish way. I've enrolled in the theory classes (100 euros) because I knew I will never drive or learn to drive with my husband and because I thought it is the Romanian way, you do theory classes, then you do practice hours with an instructor. Only after the week of theory classes, I found out that in fact they were not mandatory. But it got me in the mood to learn the theory and found a very nice instructor (Elise from ProConduite). 

I've scheduled the theory test and started learning. I don't know exactly what I've learned, but failed the test the first time. In Belgium you have 50 multiple choice questions and to pass you need to answer to 41 of them. There are questions of 1 point and there are 3 questions of three points per test. During the test if it calculates at any point that you will fail it, it stops. So for my first attempt I got to question 20 and it stopped. I must have gotten two of the three points questions wrong or I don't know. Frustrated and only after 10 minutes of testing I went out. My husband did not even have the time to arrive back at the house and he came back to pick me up. In Arlon the testing center is in the meddle of nowhere, with no busses or any public transport, in zone artisanale de Weyler.

26th of January 2022

For the second time I went online and bought a subscription to drivinglicence-belgium.be. I've learned with pen and paper, because I'm old school. My method was to write all the wrong answers on paper and explain to myself why I've answered incorrectly. The second time came in a very bad time, Ilinca was home because the creche had close at the cause of covid, so my husband had to stay with her in the car to wait for me. I was sure I will fail it again, but I didn't. When I've passed the 20th question I took it as a small victory and kept answering to see how far I will get this time. I don't know when I've reached the 50th question and knew I got it. I came out of the testing center and screamed so loud. To me passing the test in French was a victory in its own.

Then I've enrolled in a driving school. I was lucky to do the hours during my lunch break, the instructor was so patient and calm and it really showed that she wanted me to get the license. She found out what I kept doing wrong and pressed me to get it right, I still don't keep my hands on the wheel on the right places, though :) To give you an example, during the exam you are required to get to the motorway in between the two  Arlon exists. So you enter the motorway on one and exit on the other, the direction is chosen by the examinator. My instructor put on the schedule a day when I had two classes, so four hours, so we could drive to Bastogne, to change the scenery and learn better to drive in an unfamiliar location, but also to drive on the motorway. Was she required to do that? Don't think so. She was just doing her job the best. 

On the day of the test, I had a class with my instructor in the morning and then the test at 3 p.m.. In the morning it was terrible, I could not turn the car, I could not park in an empty parking, I drove to close to the edge of the street. I went home, cried my head out and thought of rescheduling. But my husband said that except for the time, I had nothing to loose and on top I will see how it's done and get experience for next time.

The exam. I was a nervous wreck, but when I got to the wheel I've somehow calmed down. Then the examinator came and asked me how I've arranged my seat, what I see on the mirrors and how to turn the lights on. I have to say at this point I did the school on an automatic car, because that is what we own, so even though I drove on it for two months, I did not know how to turn the lights on. Not signaling left-right, the lights. The examinator helped me on this one and then we started driving. In Belgium during the test you have your instructor on your right and the examinator on the back seat. You have to drive for 45 minutes and in this time you will have to make two maneuvers (parking or turning or driving backwards). From the beginning the examinator tells you what are your maneuvers, I had a créneau and driving backwards for 45 meters. A créneau is an S parking or lateral parking, it is the most encountered parking in this area, not only in Arlon, but also in Luxembourg and in France. Anywhere you have to park on the street chances are you will do a créneau. 

During the classes I did hundreds of créneaus but never got it the right way for my instructor, but as she said, during the exam you can get a B (bon) good or an AM (ameliore) to improve. If at the maneuvers you get a B and an AM, you pass. Safe to say, I don't know how, I got a B in both of my maneuvers. My only mistake was at the very end, when we had returned to the testing center and I had to enter the parking, I did not give the right of passage to someone coming from my right. I had a couple of cars behind me, I saw the construction machinery coming, but it was driving very slow. So in a split second, I've decided to go in front of it, but I don't feel I put anyone in danger. When I finally parked the car, my instructor's face was white. But the examinator said that she saw me looking in the mirrors, seeing the cars behind me, seeing that the construction machinery was a slow driving one, he did not even had to hit the brakes to let me pass and decided to give me my license. 

30th of March 2022

I can't describe my joy, I can't even get my mind around it now. It was luck. In a similar situation, almost 15 years ago, in Romania, an examinator asked for bribe. That is why I waited until I was 42 years old to get my driver's license, in French. 

To me this in an incredible fact, I feel I should be congratulated and have my own allegoric cart in the St. Patrick's Parade, but my friends either thought I already got it, or did not think it was such a big deal...but it is. During my first attempt at the theory test, I had a panic attack in the middle of it and had to answer a few questions without breath and with my jaw clenched thinking I would collapse at any minute. On my first practice class I wanted to stop the car and just run screaming. On my last class I felt so ashamed I wanted to dig a whole in the ground and just stay there. My instructor will say (because she said it) that from the first class I was her best student, I always thought I did not get it and will never do. The traumas that I've suffered in the Romanian primary school system are still there with me and will be there with me forever no mater how may hours of therapy I do and how many coping mechanisms I learn. 

But the liberating feeling I can only enjoy by myself. Advices? I have none. Just go, just do it. Age is just .... well you know better than I do.

See you on the road!

April 21, 2022

France - A day with Little Prince

 A few disclaimers so you better understand this post.

I was one of the weird kids in my cercle who liked Little Prince. When I grew up the vinyl player was the thing to own and we had one and we also had a record with Little Prince in Romanian and let me tell you it was boooooring, compared to other records with stories, of course. That was until I could read and I've read the book. From that moment on the Little Prince became my friend and my favorite book. To put it in context, I was a Momo by Michael Ende and a Hobbit by J.R. Tolkien kind of girl. 

Fast forward a few years when cable became popular in Romania and Cartoon Network had Disney movies on and when I must have been 12 or 13 years old when I've heard the news that Disneyland had opened in Paris. I wanted to go so badly, but it was never a priority and even if the communist times have ended for a few years at that point, visiting feely Europe was not something that common people of Romania would do. 

Fast forward to 10 years ago when I came to this region and Europe opened up for me. I've lived in Ireland prior to that and if you ever lived on an island before, you know traveling can be, at times, expensive, even with Ryanair and all. Also, my priorities have changed a bit and Disneyland in Paris was not on top of things I wanted to visit in Europe. But, as I've said, we moved to this area and I finally got to go to Disneyland. Let's just say that visiting it at 30 can be a bit disappointing and even if I've cried meeting Minnie, it was the little girl inside me crying, as I was already tired of queuing for some 5 minute attraction and of expensive merchandise. 

Also with Europe opened I got to go out of Strasbourg, I've visited a few times before, and into Alsace and discovered the Little Prince Parc. I knew I wanted to go, but I've felt that Ecomusee d'Alsace, just around the corner was more appropriate to my age and my interests at that time.

***

The actual post starts here; thank you if you made it this far!

I don't know if we went to the Little Prince Park for Ilinca, my daughter, or for me, but I know we both had a great time. Yes it is the version of what I imagine a 90's adventure park would look like, but we all had fun and we found a lot of things to do with a 2 years old toddler.

We left Luna at a sitter, if you go on the Park's webpage you will find a recommendation for a dog sitter. It was 11 euros for a day and Luna was happy. Although I don't see why they would not allow dogs inside, I can understand that dogs can sometime not like children and noise and the hassle ... although if they live with said children ... anyway. 

To me, the main attraction is the "hot air" balloon which is very close to the entrance or the exit. It is suited for younger children, and my daughter liked it, but know that if the wind is blowing the balloon will not fly. On the day we visited it stopped at around 12 a.m..

On the website you will find the attractions appropriate for each age, we did all of them for Ilinca and some for older kids. She liked the Boa Snake most and we could not get her to visit other things after she found it.

She also liked the Aerousel and went twice and liked the playground with Leapfrog.

We went on the little train and did the labyrinth and she liked the Citadelle playground and the airplane. We had ice-cream and looked at the people splashing while on the South Atlantic watercoaster and we ate a burger, we fed and petted the sheep and the goats and all in all we spent the whole day at the parc.

Impressions:

I did not like the place where there was the Fox. She looked so strange in that roundabout where kids were screamed at her or him, I felt so sad. I find keeping wild animals in parks pointless and inhumane.

I would have liked that there were more options for healthier food. The chicken burger I had, I hope had seen a chicken in its life. It was good and I (we) had no problems after. Don't get me wrong, I'm not one of those people feeding Ilinca only bio, eco, coco, pupu food, but would have appreciated the diversity.

There were people who probably lived in the area and knew the system, but we did not get to any of the attritions such as Methamorphosis, The Volcano or Southern Mail because we were always one minute late or it was full or I don't know what. I've felt like at Disneyland when I did not quite mastered the fast pass system yet. 

Also, if you go on a sunny day, wear a hat and an SPF50 cream. Sadly they don't sell cream at the shop and as it was raining for a couple of days before we went I left it at the hotel. Stupid, I know. Also, buy water and have it with you. Yes there are places from where to buy water, but whenever we needed one it was never around.

Compared to other attraction parks in this area, this parc needs a bit of updating, maybe imagine other attractions, maybe ... I don't know. I've liked it because I knew the book, we all liked it in a different way, but we were all left with that feeling that is is not an amusement parc, but just a big playground. And maybe it is best this way. I don't know. You have to visit it and make up your own mind. 

As usual I'm more active on Instagram @mademoiselle.ralu

April 9, 2022

Timp de cusut

Dragilor,

nu am revenit pe blog, aș vrea foarte tare să revin, dar știți și voi expresia cu zugravul are casa nezugrăvită, cizmarul nu are pingele...tot așa și jurnalistul și social media specialistul nu are blogul la zi. Lucrez, intens aș putea spune, la lansarea unui site în engleza, dar îmi voi păstra și acest blog din motive sentimentale. Veți afla tot la momentul potrivit de pe facebook, poate voi și posta ceva aici cu link-uri și tot ce trebuie.

Acum însă am revenit pentru o scurta (sper eu) postare despre timpul de cusut sau în general despre timpul pe care îl petreceți pentru voi, pentru hobby-urile voastre, pentru plăcerile voastre... Mi-a venit ideea în minte când am postat recent ceva pe o rețea socială și cineva mi-a scris - ”de unde îți faci timp?„ și cum sunt de treabă am zis să împărtășesc și cu voi rețeta.

Nu, nu am inventat vreo mașinărie și ziua mea are 32 de ore, ba chiar cu Ilinca mica, ziua mea nici măcar 24 de ore nu mai are, dar este important pentru mine să îmi fac timpul meu, ca altfel încep să învinuiesc copilu ca nu mai am timp și dăm în altele mai nasoale.

Din capul locului precizez că eu nu sunt fan al expresiei „nu am timp” ci mai degrabă al ”nu știu să îmi fac timp” sau daca vreodată mi-ai zis ”nu am timp să ne vedem” eu am înțeles ”nu am chef să ne vedem, deci să îmi fac timp”. Nu a mai fost cazul de ceva vreme să îmi spună cineva așa, cu atât mai mult cu cât pandemie plus expat life egal foarte puțin timp de calitate petrecut fizic cu prietenii, însă fiți pe pace și mie mi s-a livrat cândva placa asta.

Așadar de unde îmi fac timp? Pai am ascultat-o pe Stela Moldovanu care a zis la un moment dat ca ea se trezește cu o ora mai devreme decât ceilalți membrii ai familiei și coase. Îmi iese și nu prea, dar câteodată îmi iese. Nu îmi pun ceas sau altceva, uneori mă trezesc înaintea tuturor, mă apuc de treabă pentru job, termin pe la un 12-13, îmi iau ceva de mâncat pe tastatura (da, știu e nasol) și apuc o jumătate de ora ba uneori chiar și o oră de cusut. O oră egal 60 a minute egal 60 de fire cusute. Deja e regal!

Apoi, asta chiar îmi iese bine de tot, Laura prietena mea din Luxemburg, cu câteva cămăși superbe la activ, m-a sfătuit să cos și când prind 10 minute libere. Și mi-am amintit că așa am procedat și la Cămașa Matisse, de am cusut pe autobuz, pe tren, în vreo pauza și am terminat-o în aproximativ 5 luni. Însă am învățat să nu mă mai car cu toate bucățile cămășii după mine, pentru că la Matisse am pierdut spatele, a fost cu tragedii și frici, dar am scos-o la capăt. Eu cos cu mătase Dor din shop-ul Semne Cusute. Am cumpărat jumătăți de scul, deci mărimea firului meu e o jumătate de scul. Firul ăla, am cronometrat, eu îl cos în 10 minute. Așadar, daca îmi găsesc 10 minute, reușesc să cos un fir de mătase. În funcție de model asta înseamnă un modul cusut. Așa se avansează mai greluț și nu ai satisfacția pe care o ai când vezi o oră cusută, dar, per total, merge mai repede. 

Acum să vă arat și ce cos? Cos o cămașă pe care am văzut-o la Galateca în 2015 cred, o cămașă Cucuteni. Așa îi zicea în expoziție, așa îi zic și eu, însă nu e cămașa Cucuteni atât de populară pe Semne Cusute, cu planșă și de toate. Am început la finalul lui ianuarie, când a apărut în shop pânza de in - DeplIN. E o pânză pentru cămășile arhaice, cu destule fire cât să văd eu bine să cos pe ea fără ochelari (12x12 fire pe centimetru) și cel mai important cu număr de fire egale și cât de cât regulate. Adică firele nu sunt ca la inul inegal sau inia cu bucăți mari pe unele fire. E o pânza cu care mă împac destul de bine, mi se pare nițel mai frumușică decât Inia pe care am cusut cămașa mea cu chirușcă. Dacă nu ați înțeles nimic, probabil nu coaseți cămăși românești, dar nu e chiar nici o tragedie.

Cum spuneam, am început-o la sfârșitul lui ianuarie și aș vrea să o port de 24 iunie. Cu cât cos la ea, mi se pare termenul din ce în ce mai nerealist, dar ca luni, ca timp pare că sunt pe muchie. Am terminat o mânecă în două luni, ar mai fi cam trei luni până pe un 20 iunie cât să îmi las timp să o închei. Dacă nu o fi 24 iunie și o fi mai încolo, nu vreau să o fușeresc doar să prind termenul, la urma urmei nu mă fugărește nimeni. 

Cam asta ar fi. Rezumând, îmi fac timp dimineața trezindu-mă mai devreme, cos și dacă am 10 minute libere, iar ziua mea nu are mai mult de 24 de ore. Am job full time și o fetiță de doi ani și o casă cu vase, aspirator, rufe...ca toata lumea.

Vă invit pe Instagram @medemoiselle.ralu, acolo postez mai des si sunt foarte activa pe stories unde mai postez din când în când progresul la Cămașa Cucuteni. Sper ca această postare v-a găsit bine. 

February 14, 2022

Searching for St. Valentine in Dublin

This post was originally written in Romanian back in 2012

If you think about it, you wouldn't call Dublin a romantic city, but it is. Somehow the old Gothic buildings, rainy weather and dark sky don't spark romance, but the multitude of castles, of old Victorian houses, the green of St. Stephen, the joy of seeing a blue sky and occasionally a rainbow they are romantic in some way.

And Ireland as a whole is full of true love stories. Here are a few: 

Kylemore Abbey is located in the Druchruach Mountains of Galway - Connemara. The story goes that a man named Mitchell Henry began building the castle and the surrounding area after spending his honeymoon with his wife Margaret in Connemara. For his wife, he built a fairytale castle and wanted it to be a living proof of his love for her. Unfortunately, Margaret died in 1874 and never saw the end of her castle. Today the castle can be visited. 

Another Irish love story happened between Cu Chulainn and Emer. When he saw the beautiful Emer with Chulainn, he wanted to marry her. However, her father hated Cu Chulainn and sent him to train in the art of war with the woman-warrior Scathach, convinced that the heavy regime would overthrow Cu Chulainn. But the love between the two made the hero resist the hard training and, much stronger, he returned to his girlfriend, conquered the fortress where her father hid her, kidnapped Emer and soon they got married. Love overcomes everything. 

The most beautiful Irish love poem was written by the poet Patrick Kavanagh, it is called Raglan Road and was written after the poet fell in love with a stranger walking on Grafton Street.


Perhaps the strongest argument in favour of the theory that Dublin is a romantic city is that St. Valentine himself is resting in Dublin. And I only found out on the morning of February 14th, the day of Valentine's Day. 

I guess you all know by now that Valentine was a saint and not an invention of a big beverage company like Santa, he lived in Roman times, during the reign of Emperor Claudius II, when men were encouraged not to fall in love in order to fight better. In those days, St. Valentine married several couples in love and preached for love. He was imprisoned and during his detention he healed the judge's blind daughter. Before she was killed, he sent her a love letter, which was not signed. Hence the custom of Valentine's love letters called valentines. 

So on St. Valentine's day, in 2012, I lived in Dublin and read about the saint being buried in a church in the Irish capital and decided to go and see for myself. On the way it was like I was for the first time in Dublin, I did not remember the bus routes to the centre and even though the church is somewhat central I had no idea how to reach it. In my panic, I've asked a stranger on the street about St. Valentine and the young lady searched online the information and found out herself that the Saint was indeed buried in Dublin and then searched for the correct bus number to reach the Whitefriar Church. I've asked the bus driver to let me know when was the time to descend and here I was. 


In a Carmelite church, I've entered and felt unease as I don't know how to act in a polite way. The service was about to begin and I was urged to a seat. I sat down and listened to the priest, the people around me sang and recited after the him, and at the end the he told the story of Valentine's Day and urged us to stop by the Saint's coffin.


I stood in line, among those carrying flowers, and lit a candle. I took the picture above and tried to leave, but it was not that easy as someone told me I have to write something to the Saint. I stood there with nothing on my mind, but managed to write a few lines. On my way out I was stopped by a radio journalist who was doing a St. Valentine vox-pop. I've answered the best I could and went to the street, where I saw love everywhere. 


A goldsmith service


A restaurant


And in my favourite store in Dublin, Avoca.

I'm not a romantic person, I don't like receiving flowers or small hearts, I don't like romantic candlelight dinners, but I like simple things, a handwritten card, the croissants my husband remembers to buy every morning, the little gestures as washing my daughter's bottle so I find it clean when I wake up at night. Maybe is the age, maybe I've always been like this, but when today he picked up a heart-shaped cake just because he felt like it and we all (Luna and Ilinca included) dug in and ate together, it may not be romanticism but for sure is love.

On February 14, 2012, I discovered Saint Valentine in Dublin, but celebrated his legacy every day since.

Raluca