Translate

December 10, 2012

Drama copiilor cu părinţi în străinătate


Datorită poziționării mele geografice am avut o perspectivă unică asupra subiectului. Unică, nu înţeleg de ce, pentru că orice subiect trebuie tratat din toate unghiurile  Ei bine în România, se vorbeşte mult, prost sau foarte prost şi fără rost pe acest subiect. Eu cred că ar trebui întrebaţi, măcar, şi părinţii cu pricina, de ce îşi lasă copii. Exceptând cazurile limită, de părinți nebuni, cărora le e egal dacă au un copil sau mai mulţi, dacă copii au ce mânca sau nu, în general părinții cu copii în România suferă la fel de mult sau poate chiar şi mai mult. Văzându-i, vorbind cu ei, am empatizat şi tind să cred că acest subiect este umflat de cârcotelile invidioșilor care au rămas acasă. În general mame în concediul de maternitate sau de ce nu depășit, care şi-au permis luxul de a sta acasă şi cărora „meseria” da este o meserie, de a crește un copil sau mai mulţi li se pare chestiunea supremă în viaţa asta. Ele nu le pot înțelege pe cele care din disperare şi nevoi îşi abandonează copii.
Acest articol se vrea a fi unul serios, pentru că şi subiectul este unul extrem de serios. Am vorbit cu mame care au copii acum în România, cu părinti care au copii în România, cu părinţi care au reuşit să îşi aducă copii, cu părinţi care au trecut peste traumele provocate de despărțire şi la final cu părinţi care au acum copii la școlile irlandeze, copii născuți în România şi lăsaţi cu rudele o perioadă. Am vorbit cu psihologi şi avocaţi şi am încercat să înţeleg fenomenul, pentru că este un fenomen.
Am să încep cu exemplul propriu. Da ştiu nu am copil, dar pentru mine Dea este ca şi un copil, e responsabilitatea mea. Da are nevoi infinit mai mici decât ale unui copil, dar are nevoi ce ţin de mine, printre care şi afecţiune. Şi nu săriţi că îmi compar câinele cu copilul. Pentru mine asta mi se pare gestul maximal pe care l-aş putea face. Să ajung la acelaşi nivel de înţelegere nu aş putea decât dacă mă corelez cu ceva, acel ceva este grija, afecţiunea, respectul şi mai ales responsabilitatea de a creşte şi educa o fiinţă, fie ea om sau câine. Aşadar nu compar câinele cu copilul, ci încerc, drage mame să vă înţeleg, să empatizez cu cazurile voastre şi să vorbesc cumva în cunoștință de cauză.
Repet, a treia oară, Dea nu e copilul meu, e câinele meu, dar Dea a trecut prin anxietatea de separare şi trece prin ea de câte ori ne facem bagajele să plecăm undeva şi cam intuiţi că de-a lungul celor 9 ani ai vieții ei ne-am făcut destule bagaje.
Aşa au fost lucrurile, credeam că e mică şi că încă nu se atașase de noi (ceea ce am observat ca motiv şi la mamele cu copii în ţară), ne-am mutat la Bucureşti, am stat într-o casă un timp limitat, nu avea sens să o luăm cu noi, apoi ne-am mutat la casa noastră, am zis să o mai lăsăm ca să ne acomodăm şi uite aşa Dea a stat la părinţii mei aproape 6 luni. Acum nu vă închipuiți că Dea nu avea tot ce îi trebuia sau că noi nu veneam o dată la două săptămâni acasă, dar nu statea cu noi. Plângea când plecam, era supărată vreo două zile, apoi intra în normalul unui căţel de 1 an, joacă şi iar joacă. Ştiam, dar aşa era situaţia, nu depindea de noi sau poate ni se părea nouă că nu depinde. Am văzut cazuri în care părinților nu le-au fost spuse anumite treburi despre comportamentul copiilor rămaşi în grija rudelor. Acum nu că acei părinţi ar fi absolviţi de vreo vină (dacă e să punem neapărat eticheta asta de vină), dar de cele mai multe ori cei rămaşi acasă cu copilul ascund celui plecat că acesta e supărat, că i s-a modificat comportamentul, că suferă. Lasă-l că şi aşa muncește acolo printre străini, să nu îl mai amărâm şi cu asta... Am întâlnit mame care au spus că dacă ar fi ştiut s-ar fi întors acasă cu primul avion.
Revenind la Dea, am luat-o la noi şi în afară de faptul că nu mai protesta făcându-şi nevoile în casă, nu am observat nimic schimbat. Repet, Dea e câine, aşa că a stat singură în casă cât am fost la serviciu şi nu cred să o fi afectat acest lucru. Spun asta pentru că de câte ori vede un geamantan, Dea intră în sevraj. Plânge de ti se rupe inima, tremură din toate încheieturile şi se ţine după noi şi ne arată zgarda să fie luată şi ea. Chiar şi când îi sunt împachetate lucrurile şi deci, în mintea noastră, e clar că merge şi ea, Dea are acelaşi comportament. Chiar şi când îi este pusă zgarda, până nu se vede ieşită din casă, are acelaşi comportament. Şi povestea este similară dacă eu doar scot ceva dintr-o valiză, deci nu pun ceva semn, că mergem. Noi ne-am obişnuit, Dea nu a mai fost lăsată niciodată acasă, când o vedem în acea stare unul încarcă bagaje în maşină celălalt stă cu ea, râdem şi o liniștim.
Ce voiam eu să spun e că şi Dea a fost afectată de cele 6 luni fără noi, e cumva normal ca şi un copil să fie afectat de lipsa părinților.
Acum de partea cealaltă. Părinții care pleacă în străinătate la muncă, nu pleacă la distracție şi nu pleacă de bine ce le era în ţară sau din mofturi. Eu aş zice că pleacă tot pentru a asigura un viitor familiei şi chiar copilului în cauză. Am discutat cu psihologi, nu există o vârstă optimă la care un părinte îşi poate lăsa copilul pe motiv că e mic şi nu îşi dă seama. Nu există vârstă la care copilului i se poate explica rațional că mama trebuie să plece. Desigur la 14-15 ani se poate discuta raţional acest subiect cu un copil, dar la acea vârstă nu prea mai e copilul dependent de mamă. Nu există o perioadă optimă, în care copilul poate fi lăsat în grija rudelor. Fie el şi de 6 luni, când mama, mai ales mama, sau când unul dintre părinți lipsește copilul este afectat. Nu discutăm de cazurile în care unul din părinți lipsește din cauza unui divorț sau mai grav, al morții, discutăm de subiectul părinților plecați la muncă în străinătate. Şi ce e cel mai grav, nu există recompensă pentru timpul petrecut departe de părinţi.
E adevărat că într-o familie cu copii mama este cea de care copilul se desparte cel mai greu, dar şi când tatăl e plecat, iar mama suferă, vă asigur că nici copilul nu e în regulă.
De cele mai multe ori părintele nu îşi permite vizite dese acasă, pot trece chiar şi 6 luni între vizite. Iarăşi motivul nu e că nu vor, ci că nu se poate. De obicei e aşa: părintele pleacă din ţară, în cazul fericit cu o promisiune de job. Acum haideţi că aţi avut şi voi job-uri şi ştiţi că la început măcar trebuie să te araţi disponibil. Deci părintele pleacă la job, munceşte de dimineţa până seara, fericite sunt cazurile în care job-ul este la aceeaşi calificare ca în ţară, de cele mai multe ori sunt mai slab calificate. Deci job-ul nu îl satisface intelectual, munceşte pentru că trebuie să trimită acasă, nu pentru că i-ar plăcea ce face. De cele mai multe ori din dorinţa de a pune ceva mai mult deoparte părintele stă în case închiriate cu mai mulţi, un mediu nu tocmai prielnic pentru copil. Pentru că munceşte mult nu are timp şi nici nervi să stea pe skype cu copilul, deşi am văzut că unii fac efortul acesta. După 8 ore de muncă pe brânci, îşi găsesc resorturile să le citească celor mici o poveste pe skype. V-au dat lacrimile? Şi mie.
Cazurile fericite sunt cele în care după 6 luni - un an părintele îşi permite atât financiar cât şi sentimental să aducă copilul în vizită. Spun îşi permite pentru că înseamnă că deja are o locuinţă ce poate fi prezentată copilului şi care e prielnică acestuia, are timp să plimbe copilul şi să-i arate că muncește şi stă acolo pentru el. Unii (cei mai multi) aleg să rămână în ţara adoptivă şi găsesc metode de a-şi aduce şi copii. Alţii muncesc pentru o casă în România sau pentru un trai mai bun. Când consideră că aceste obiective au fost îndeplinite se gândesc să îşi aducă şi copilul pentru că, e cam clar, că traiul de oriunde e mai bun decât cel din România. Şi cine nu îşi doreşte tot ce e mai bun pentru copilul lui?
Am întâlnit, aşa cum vă spuneam, cazuri fericite. Poveşti încheiate. Nu totdeauna povești cu final fericit. Am întâlnit mame cu copii care acum au probleme de integrare în colectivitate, care acum se răzbună (dacă putem spune aşa) pe faptul că au fost părăsiţi. Pentru că da, ei cam consideră că au fost părăsiţi. Am întâlnit familii care au avut un copil în România şi în străinătate a apărut al doilea copil. Acolo tragedii, spre final rezolvate. Am întâlnit familii în care unul dintre părinţi nu şi-a văzut copilul deloc până la vârsta de 2 ani. Adevărate traume. Adevărate poveşti de viaţă.
Eu am fost „generaţia cu cheia de gât”. Sunt siiiigură că au fost şi la acea vreme contestatari. Oameni care ne-au plâns de milă. Oameni care au considerat că suntem bătuţi de soartă, că nu vom creşte corect şi vom avea tare pe care le vom duce toată viaţa, iar părinţii noştri erau nişte avari care numai după înavuțire umblau. E firesc. Suntem români. Bârfa şi problema găinii vecinului ne e în ADN. De aceea spun că de obicei cei mai vocali în această problemă sunt cei care nu s-au confruntat cu ea. Cei care privesc de pe margine şi îşi permit păreri.
Din interior problema pare una a secolului XXI, a României secolului XXI. Rezolvarea probabil e la stat, probabil e în noi...
Raluca 

11 comments:

corina said...

Toți suferim, toți trăim drame și toți dramatizăm.
Situația copiilor lăsați acasă de părinți cu bunicii sau alte rude nu cred că este chiar o dramă.
Cred că este o exagerare a presei.
În ultimii 4 ani am citit psihologie. Așa cum zic ai bătrâni zic și psihologii – cei 7 ani de acasă contează foarte mult pentru un om. Copilul are nevoie de afecțiune. Copiii iubiți de părinți devin adulți siguri pe ei.
De când femeia s-a emancipat și are serviciu, copii sunt crescuți de bunici. Cu părinții interacționează seara sau la sfârșit de săptămână. Răutățile copiilor,care aud discuții între adulți acasă, au o influență foarte mare asupra copiilor cu părinți plecați. Toată bârfa adulților este distructivă atât pentru ei , cât și pentru copii.
Cred că lucrul cel mai important în viața unui om este educația. Educația bunicilor, educația părinților, educația copiilor. O societate confortabilă este o societate formată din oameni educați.
Eu am studiat psihologie abia în facultate. Până la 40 de ani nu știam, în mare, decât de Freud și Jung. Spre marea mea bucurie, anul acesta l-am descoperit pe Adler și studiul lui ”Cunoașterea omului”. Are un capitol ”Copilul și societatea” pe care îl recomand tuturor: copii, părinți, bunici și străbunici.
Cartea asta mi-a deschis capul.
http://carti.itarea.org/carti/Colectie%20de%20carti%20Psihologie%2C%20Psihanaliza%2C%20Psihologia%20religiilor%2C%20Psihologia%20Familiei/Sensul%20vietii%20-%20Alfred%20Adler.pdf
sau caută ”Alfred Adler Cunoașterea omului pdf” în google.
Am să închei cu vorbele acestui mare domn Adler.
”Copilul, care are atâta nevoie de ajutorul comunității, va învăța în curând să cunoască suferința generată de situația sa de copil.”
”Tendința copilului de a-și depăși starea de slăbiciune se bazează pe educabilitate și declanșează imboldul către dezvoltarea a o mulțime de capacități.”
Frumoasă această știință a sufletului.

Raluk said...

Si eu am cochetat cu psihologia, m-am si pregatit vreo cateva luni pentru psihologie, dar spre norocul meu mi-am dat seama la timp ca nu e pentru mine. Deci nu stiu nimic din stiinta asta.
Eu am incercat sa tratez subiectul jurnalistic. Numai ca nu poti sa vii cu nume si prenume, pentru ca nu toti accepta sa vorbeasca sau daca o fac nu vor sa isi dezvaluie identitatea. Asa cum spuneam la inceput se vorbeste in Romania despre subiect, dar nu sunt intrebati si parintii de ce isi lasa copii acasa. Pentru ca eram in Dublin si pentru ca am cunoscut o gramada de astfel de cazuri am intervievat la radio parinti cu copii in Romania si mi-am dat seama ca problema e tratata gresit din Romania. Cazurile cu copiii care s-au sinucis sau mai stiu eu ce sunt doar varfurile, doar senzationalul pe care il vede lumea. Nimeni nu spune ca si parintii sunt la fel de afectati sau ca unii parinti nici nu stiu ca acasa copilul lor sufera. Cele mai multe cazuri, de mame tinere, care nu au alta alternativa decat aceea de a pleca din Romania. Am vorbit cu ele, cu fiecare si le-am intrebat de ce au venit in Dublin, de ce nu s-au angajat acasa. Nu aveau cum, nu aveau unde, nu gaseau job-uri platite destul cat sa intretina si un copil si sa ii ofere strictul necesar.
Articolul asta a venit in urma a multor discutii cu aceste mame, dar si cu mame care si-au adus copii din Romania.
Apoi am vorbit cu psihologi si chiar cu un avocat, dar am si vazut si citit cred ca zeci de stiri pe acest subiect, din Romania. M-am apucat de subiect cand am vazut o discutie pe un site pentru mame cu rudele unei mame plecate, care numai bazaconii spuneau, moderatoarea subinia faptul ca respectivul copil era probabil lasat cu cine nu trebuie, iar mama (care evident nu se putea apara) era criticata in cel mai aspru mod...
Asta e tot

coco said...

trist...si adevarat !

Raluk said...

Din pacate da. Multumesc pentru comentarii :)

corina said...

Am vazut saptamana trecuta la tv un reportaj de Carmen Avram.
Prezenta cazuri de romani plecati in Spania care dupa 10 ani s-au reintors in tara din cauza crizei. In contextul asta arata o mama cu un copil de 10 ani. Mama adusese copilul in tara sa il lase cu unul din bunici, iar ea se intorcea in Spania la sot si celelalt copil. Pustiul din poveste a spus ca el le-a propus parintilor sa il aduca in tara pentru ca in Spania se simtea respins. Povestea ca odata cu criza comportamentul profesorilor fata de romani era mai rece. Cand era scos la lectie profesorul ii spunea “Elevul din Romania sa raspunda.”. Aici a intrat cu 1 an in urma la scoala pentru ca Ministerul Invatamantului nu i-a recunoscut toata scoala facuta in Spania. La intrebarea daca este fericit copilul a raspuns ca la scoala nivelul material si stilul de predare sunt mai putin placute ca in Spania, dar ca nu se mai simnte respins. In filmuletul in care il arata la scoala il aud pe profesor ca ii spune “Elevul din Spania sa iasa la tabla!”. … Copilul asta m-a impresionat.
Reporterul o intreba pe mama cat mai sta. Mama ii raspunde ca isi pregateste bagajul pentru ca mine dimineata pleaca la avion. Apoi s-a lasat o pauza si dupa ce isi mai face putin curaj spune “La noapte o sa plangem amandoi!” si m-a facut praf.
O femei tanara, cred ca avea vreo 30-35 de ani frumoasa, isteata, cu o tinuta moderna , care vorbea cu rost si un copil frumos, inteligent, cu mult bun simt, curajos. Am vazut in ei o luptatoare si un invingator. Sunt convinsa ca pustiul asta va ajunge un OM MARE.
Ce mi-a placut la reportajul asta este ca nu am auzit intrebari pentru terte persoane de genul “Dumneavoastra ce parere aveti?”. Nu au fost intervievati decat cei doi, restul erau filmati in actiune, fara vorbe. Reporterul nu a dat voie la barfa si ca subiectul sa se risipeasca. A concentrat subiectul pe parerea celor doi. Daca as fi auzit intrebarea de mai sus in secunda urmatoare treceam pe alt program. Nu pot sa ma las impresionata de oameni care manipuleaza o situatie si o exploateaza pentru audienta nici la tv, nici in blogosfera, nici pe forumuri. Vorba multa saracia omului.

Raluk said...

Am vazut si eu reportajul acela. Este printre putinele din Romania, pe subiectul acesta, care mi-a placut si mi s-a parut realist si profesionist realizat.
In rest asa cum spui si tu si cum am spus si eu se vorbeste mult si in general prost pe acest subiect :)

3L said...

Unul din parintii mei e plecat in strainatate de cand aveam 10 ani, acum am 24. Am crescut doar cu mama, si nu am simtit ca as fi mai putin iubita. Datorita tatalui am avut posibilitatea de a face facultatea, de a avea putin peste minimul necesar unei adolescente normale. Relatia intre noi doi este buna si cred ca si eu as fi procedat la fel pt familia mea. :)

Raluk said...

Ma bucur ca m-ai gasit si ca ai comentat. Din pacate mamele cu care am vorbit eu au copii destul de mici si nu voiam sa ii suparam, dar ma bucur sa aud si perspectiva unui copil cu parinti in strainatate. Si mai ales ca nu critici fenomenul si chiar spui ca ai fost cumva avantajata. Iti multumesc din suflet pentru comentariu

3L said...

Depinde foarte mult si de copil, cat de mult intelege situatia, daca este foarte mic, atunci este mai greu pentru ca ar avea nevoie de ambii parinti. Fratele meu lucreaza in Germania pe tir 5 saptamani si 2 saptamani are liber, vine in Romania. Odata, dupa cele 2 saptamani de liber fetita lui de 2 ani jumatate a zis (jur ca nu inventez nici un cuvant:): ''Tati, eu sufal cand pleci, si mami plange si ea. Sa vi lepede inapoi sa fim fericiti''. Alti copii nici nu prea vorbesc la 2 ani, nu am inteles cum a reusit sa lege asa fraze. Si alta data a stat si cateva zile in spital cu voma si diaree, medici nu au gasit nici o infectie,nimic, dupa ce am povestit situatia au zis si ei ca e posibil de la suparare. Eu sper sa fie intr-o zi Romania tara in care sa vrei sa iti traiesti viata, dar cu un presedinte care incurajeaza emigratia, nu cred ca va fi prea curand. Toate bune ;)

Raluk said...

Sa stii ca am aflat ca si copii care nu spun sufera. Imi pare rau de nepotica ta, poate cand va ajunge de varsta ta va privi situatia altfel. Iti doresc si ii doresc si fratelui tau sa depasiti situatia si totul sa fie bine.
Discutia despre Romania este mult mai ampla si nu cred ca eu, din Luxemburg, o pot aborda. Si eu sper sa ma intorc in Romania si nu doar sper ci chiar si fac planuri in sensul acesta, dar stirile din tara sunt in fiecare zi mai rele, da vorba aia: "o sa rasara soarele si pe strada noastra".
Sarbatori Fericite si tie si familiei!!! si Multumesc pentru comentarii

3L said...

Sarbatori fericite ;)

There was an error in this gadget