Trăiesc din nou

Dragilor,

așa cum vă promiteam cu mult timp în urmă am ajuns să scriu impresiile mele despre această carte. 

Nu știu voi cum sunteți, dar eu știu prea puține despre Familia Regală a României, dar trăind în țări unde regalitatea este încă forma de guvernare și unde văd câtă prețuire poartă cetățenii Luxemburgului, de ex, ducelui și ceea ce reprezintă ducele, am decis să mă informez.

Vedeți voi eu am trăit în perioada în care regele fugise cu vagoane de bogății și ne prădase țara pe mâna comuniștilor, regele era un trădător și poveștile cu familia regală țineau mai mult de mituri decât de adevăr. Târziu am realizat ce simbol este regele, ce înseamnă el, ce a însemnat de fapt pentru cei care au trăit în timpul regalității, am văzut îmbunătățirile aduse de perioada în care România a fost regat. Așa că ceea ce am învățat la școală era zdruncinat rău.

Nu sunt regalistă și nu consider că transformarea aceasta ar fi benefică României de acum, dar cred cu tărie în sintagma "cine nu își cunoaște istoria, o va repeta".

Acum strict despre carte, trebuie să vă spun că mi-a plăcut. Nu prea o situam eu pe Principesa Ileana în arborele genealogic al Casei Regale. OK era fiica Reginei Maria, da nu știam nimic mai mult. Ba știam că descendenții ei au moștenit Branul, iar după ce am văzut ce frumos arată Branul de când a fost retrocedat, nu aveam cum să am o părere proastă despre Principesa Ileana. Da cine a fost ea?

Tot ce vă spun, ca să nu vă stric plăcerea lecturii, e că dacă România ar fi continuat pe calea pe care o luase la un moment dat, ne-ar fi fost de o mie de ori mai bine. Îndemn pe toți nostalgicii comunismului să citească cartea, să treacă pe la Sighet apoi și să mai vedem dacă mai sunt cu adevărat nostalgici.

Ei bine, pe vremea războiului Principesa Ileana conducea mașina prin munți, făcea vizite cu mașina la București, iar mașina devenise pentru ea și familia ei cam ce e pentru noi astăzi. Nu e o legătură evidentă, dar poate dacă România ar fi fost alt fel nu am fi fost acum primele generații cu mașină și carnet, am fi avut o disciplină a condusului și nu ne-am fi purtat ca în junglă.

Ăsta e doar un exemplu, sunt multe și bune și rele. 

Pe mine m-a atras cartea pentru că vorbește despre exil, despre puterea de a lua totul de la capăt, despre renunțarea la tot ce ai din dorința de a fi mai bine. Principesa povestește cum și-a vândut bijuteriile ca să își trimită copii la școală. Principesa Ileana din familia regală care a fugit din România cu vagoane de comori și care tăria în lux în timp ce noi mâncam salam cu soia.

Apoi își descrie camera, cu mici comori, nu foarte valoroase, dar care pentru ea erau neprețuite, o icoană din România, un lucru banal, dar care o lega de casă, de acasă, o cutie cu pământ românesc. Sunt mici lucruri pe care oricare dintre noi le-a luat când a plecat de acasă, sunt comori despre care am scris și la ziar și cei care au citit mi-au confirmat că e adevărat. Că e exil, migrație, refugiu, e fix aceeași chestie, cu mici nuanțe. E o rupere de o viață și trecerea în alta. Nu aveți cum mă înțelege decât dacă ați trecut vreodată prin așa ceva.

Ca să nu o mai lungesc, eu vă recomand cartea, vă recomand să o citiți și să reflectați și mai ales să înțelegeți.

Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Franţa - Illkirch - Papa Rock Stub - Restaurant cu tema anilor 50

Dragilor,

nu cred că aţi citit de multe ori pe acest blog despre restaurante. Nu pentru că nu aş merge la restaurante sau pentru că nu aş avea ce scrie, dar pentru că nu e domeniul meu. Şi apoi dacă aş scrie despre toate restaurantele pe care le încercăm nu s-ar mai evidenția cele chiar faine despre care chiar se merită să scriu. Aşa că vă cer îndurare pentru că am lipsit (motivat) de pe blog şi sper să vă placă această postare pe bază de mâncare :)
Ei bine nu ajungeam eu în Franţa, într-o localitate minusculă special pentru acest restaurant, dar am ajuns dintr-o întâmplare fericită când am fost de Crăciun la Strasbourg. Așadar nu vă recomand să plecați de acasă pentru un restaurant, decât dacă locuiţi desigur în Strasbourg.
Ştiu şi în Dublin un lanț de restaurante cu fix același specific, dar pe aici nu am găsit. Pe aici însemnând Luxemburg şi împrejurimi.
Ei bine norocul a făcut ca pe 26 decembrie seara să ne trezim că nouă nu ne ajunge mâncarea din Târgul de Crăciun din Strasbourg şi să vrem să mâncăm ceva consistent. Am încercat la restaurantul hotelului, era doar pe bază de rezervare, aşa că am plecat chiar de nebuni să căutăm un restaurant. Din afară nu ne-a făcut nici o impresie, dar cum era cam singurul deschis am decis să riscăm.
Şi bine am făcut. Realizez acum că voi habar nu aveți despre ce vorbesc eu aici. Aşa că iată acesta este site-ul lor.

Ne-a întâmpinat o domnişoară îmbrăcata cam cum vedeţi în prima fotografie. Prima impresie era bună, trebuie să recunosc. Restaurantul era curat, aveau locuri, aveau mâncare...cam asta conta în momentele acelea. Faptul că era frumos amenajat şi că avea o temă care îmi plăcea, nu putea să fie decât un mare plus. 

Primele trei poze le-am furat de pe site-ul lor, pentru că deşi restaurantul nu era la început complet plin, nu mi-am permis să fac poze. Am observat şi în Strasbourg şi pe aici că oamenii se cam feresc să apară în pozele necunoscuților...  

Imaginea de mai sus e de la baie :)

Într-un astfel de restaurant ce poţi comanda ca şi băuturi? Pepsi, desigur. Şi dacă nu aveau Pepsi? The next best thing... Coca Cola. 

Nu se prea vede din poză. Întâmplarea a făcut ca domnișoara să ne așeze la o masă ce se afla lângă un birou pe care se afla o maşină de scris. Cât mi-am dorit o maşină de scris... Nu puteam să pierd ocazia. Aşa că după proverbul, numele proștilor pe toate gardurile, am scris şi eu Raluca was here. Altceva nu m-a dus capul... 

Asta am mâncat eu. Ceva pe bază de pasăre, cu cartofi la cuptor şi usturoi. Acum nu vă imaginați că aveau cine știe ce mâncăruri franțuzești elaborate. Mai degrabă nişte mâncăruri de tip fast food, dar pregătite mai cu atenție sau aşa îmi place mie să cred.

Nu ştiu câţi clienţi are acel restaurant în timpul anului, dar pentru noi, pentru a doua zi de Crăciun a fost locația perfectă.

Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

Leap year

Nu mi-am dat seama cât de mult îmi lipsește Irlanda până nu am văzut filmul ăsta. Mi se părea o copilărie. La urma urmei am locuit acolo puţin peste un an şi nici măcar nu am apucat să văd toată ţara, mi-a fost mai mult frig, deci nu avea sens să îmi fie dor. Unde mai pui că mare parte din acea perioadă am stat într-o depresie continuă, de nu îmi venea să ies din casă să văd minunile de pe promenadă. M-am forțat singură să ies, să văd, să fac poze, să o plimb pe Dea şi să îmi revin din depresie. Când am reușit am realizat toate lucrurile faine de anul trecut şi aici pun radio şi tv şi prietenii pe care mi i-am făcut şi locurile pe care le-am vizitat.
Dar de fapt de la ce pornisem? Leap Year, un film recomandat de Alicee, aici. Alice are plăcutul obicei de a mă surprinde cu filme faine legate de călătorii, de locuri frumoase unde e posibil să fi fost sau nu. Aşa am cunoscut Toscana în Under the Tuscan Sun, aşa am cunoscut Franţa şi un pic din New York în Julie and Julia. Toate filmele recomandate de Alice le găsiţi aici. Numai că filmul de săptămâna asta m-a atins. Nici nu am mai așteptat să vina Alin să ne uitam împreună. L-am văzut singură, cu sticla de apă în brațe, cu Dea lângă mine şi cu doi-trei morcovi în loc de pop-corn.
Şi nu m-am putut abține să nu fac print screen-uri şi nu m-am abținut din plâns când am văzut Dublin şi Ha'penny Bridge. Deci îmi e dor de Irlanda şi cred că ţara aia şi oamenii ei m-au fermecat pe viaţă.
Probabil vă întrebați ce e cu titlul. Cică ar fi o tradiție irlandeză (din miile de tradiții irlandeze) conform căreia pe 29 februarie fetele au voie să ceară băieții în căsătorie. Zice wiki că dacă băiatul refuză trebuie să plătească. Cică şi în America de leap day poți face orice îţi trece prin cap, e ca o zi în plus în care ţi se iartă toate, bine desigur dacă nu cumva dai în cap la cineva sau alte năzdrăvănii din astea.
Filmul e foarte fain şi foarte romantic şi e un alt film despre Irlanda, altul decât P.S. I love you, un film care îţi arată Irlanda ploioasă, Irlanda cu pub-urile ei, cu oameni ce vorbesc ciudat şi se poartă ciudat, Irlanda necosmetizată.
Trebuie să ajung din nou acolo şi voi ajunge chiar şi în vizită. Știu asta. Până atunci dragelor abia ce a fost un leap year, deci mai aveți trei ani să vă pregătiți de următorul. Şi nu uitați să vedeți filmul ăsta. Vă las cu screenshot-urile.

Raluca

Doar pentru roşcaţi

În România roşcaţii naturali sunt foarte rari, pe când Irlanda pare a fi patria lor. Lăsând la o parte glumele de tip South Park, mie roşcatele mi se par foarte senzuale. Îmi place combinaţia asta de roşcat natural cu ochi de culoarea smaraldului. Sunt unele irlandeze care ştiu să speculeze la maximum aceasta caracteristică a lor şi arată chiar foarte bine. Bărbaţii nu îmi plac, unii sunt exact ca piticii din poveşti, mici, îndesaţi, roşcaţi şi cu mult păr facial...
Pentru că în Irlanda sunt multe femei roşcate, o companie s-a gândit să facă un magazin online şi blog în acelaşi timp special pentru ele, cu sfaturi despre un machiaj corect, dar şi cu produsele ce pot fi folosite. Nu am studiat, dar un ten cu pistrui, cum au roşcaţii, nu cred că poate fi expus la soare o perioadă îndelungată de timp sau necesită o anumită protecţie. Fiecare cu ce-l doare :)
Apoi unui ten rozaliu cu gene puţin colorate nu i se va potrivi niciodată un rimel negru sau machiaj cu negru, ci cu un maro închis sau negru deschis, dacă există aşa ceva. Acestea şi multe altele se găsesc pe site, care se numeşte justforredheads.com şi mi se pare că se pliază perfect pe nevoile roşcatelor din toată lumea. Desigur publicul lor ţintă e cel din Irlanda şi din Statele Unite unde au emigrat cei mai mulţi irlandezi, dar promovez şi eu site-ul pentru româncele care sunt roşcate şi care caută de-o viaţă produsele care să li se potrivească.
Raluca

Natural redheads are very rare in Romania, while Ireland seems to be their homeland. Aside from South Park type jokes, redheads woman seem to me very sensual. I like this combination of natural red hair with emerald eyes. And who if not Irish women know how to fully exploit this feature? but I do not like the men, some of them look like dwarfs from the stories, small, stocky, reddish and with too much facial hair ...
Because many women in Ireland are redheads, a company thought to make an online store and blog at the same time especially for them, with tips on make-up and with products that can be used. I didn't studied the problem, but it seems to me that a skin with freckles, as redheads tend to have, cannot be exposed to sunlight for a long time or require special protection. 
Then a complexion like redheads have with red eyelashes cannot be painted with black mascara and black make-up, but more suitable will be a dark brown or lighter black. 
These and many more are on this site, called justforredheads.com and I find that they suit all redheads needs in make-up and facial care. Of course their target audience is the one in Ireland and the United States where most Irish emigrated, but I want to promote this website for all Romanian redheads women who searched all their life for the right products.  
Raluca


P.S. Traducerea a fost făcută automat, sper ca pe viitor toate postările ce ţin de aventurile mele dublineze să fie traduse, mai bine sau din ce în ce mai bine.

Pillow talk

Este de fapt o chestie tare faină pe care o recomand pentru că am stat şi noi destul de mult timp despărţiţi şi totdeauna mă întrebam chestiile astea mici: oare ce mănâncă, oare când se culcă, oare cum e vremea la el, oare ce vede el zilnic. Astea până am venit eu prima dată în vizită, apoi am cam ştiut pe unde se învârte şi ce mănâncă şi ce face, da oricum seara (deşi noi rar ne culcăm în acelaşi timp) era cel mai greu. Casa goală şi de cele mai multe ori îmi programam televizorul să se închidă după ce adormeam. Bine şi faptul că o aveam pe Dea a ajutat enorm...
Ei aceste perne inteligente ajută cumva relaţiile la distanţă. Ele au fost create de Joanna Montgomery, iar pe scurt e aşa. Fiecare dintre cei doi are o pernă şi un inel pe care şi-l pune pe deget când se culcă. Atunci perna celuilalt începe să se lumineze şi se aud chiar bătăile inimii celui care se afla departe. Acum nu ştiu cât de departe funcţionează da cică de pe un ţărm pe celălalt al Americii funcţionează.
E un gadget interesant şi poate că ajută :)
Raluca

Despre prietenul meu

Dumnezeu sau viaţa m-a inzestrat cu prieteni buni, cu prieteni de încredere, cu prieteni frumoşi şi talentaţi. Unul dintre ei este Marian, cred că am mai scris despre el sau i-am prezentat cărţile sau l-aţi zărit în pozele din concediu sau de pe la târgurile de cărţi. Ei bine Marian este un foarte talentat scriitor. I-am citit absolut toate cărţile şi deşi mă opun cu îndârjire evoluţiei pe care o cunoaşte printul în detrimentul foii de hârtie, am să mă laud că Marian a făcut pasul următor. Adică a publicat o carte ce poate fi achiziţionată de pe amazon.com în format digital. A făcut şi un filmuleţ fain care să vă incite să îi cumpărati cartea şi nu doar să o cumpăraţi ci să o şi citiţi.

Cartea poate fi achiziţionată de aici (Anglia) sau de aici (SUA) şi oricum mult mai multe despre ce face Marian şi ce mai scrie Marian puteţi găsi chiar pe blogul lui.
Acum ca sunt departe îmi e dor tare de Marian şi de Irina şi de Laur şi de Alex şi tare aş mai vrea să ne reunim cu toţii pe la Dorina:), da cine ştie poate viaţa va fi bună cu noi şi ne vom reuni cu o ocazie specială:D

Târgul de oale Cucuteni 5000 - ediția 2011

Ce îmi place la Târgul de oale e că în fiecare an vezi ceva nou, în așa fel încât dacă ești un pasionat al olăritului, târgul aduce totdeauna surprize. Cum eu la ediția de anul trecut am lipsit, anul acesta m-am bucurat chiar și de cele mai banale oale, pe care le-am tras în poză, pentru că la ce volum de bagaje avem pentru Dublin nu mi-am permis să cumpăr nici cea mai mică oală...

Dacă ați mai fost vreodată la târg, de altfel un eveniment important în activitatea ieșeană, trebuie să știți că organizarea a fost aproximativ la fel, cu aceeași expozanți așezați pe aceleași locuri, ca în copilăria mea.

Vă spuneam că sunt noutăți. Acum nu știu cât de tradiționali sunt acești magneți, dar mă duc cu gândul la o faleză din Grecia sau un orășel delurit din Italia...

La fel, nu știu cât de tradiționale sunt aceste oale, dar ar arăta foarte bine într-o casă modernă, cumva o îmbinare a celor două...

Din Republica Moldova veneau de obicei niște meșteri olari cu niște chestiuni chicioase...erau și acum, doar că am găsit și pe cineva care avea acești clopoței în formă de căsuță, ce semănau perfect cu căsuțele pe care mi le-am cumpărat din Praga... Nu am rezistat să nu îmi cumpăr una... 

Târgul era cumva plin de aceste farfurii, cu adevărat tradiționale, care mă rog să nu dispară niciodată și cu care sper să îmi decorez cândva un perete în casa mea mare și luminoasă... 

Tot noi mi s-au părut a fi aceste figurine în formă de animale, extrem de realist realizate. Probabil după niște matrițe sau ceva și pictate manual... Arătau foarte bine...din păcate țestoase nu aveau și nici măcar un collie...da m-am și dus în ultima zi de târg... 

Acum trebuie să vă mărturisesc că m-am bucurat când am auzit că voi prinde Cucuteniul în Iași pentru că voiam să îmi cumpăr o oală minune, ca cea din Bulgaria, doar că mai mare ca să ne ajungă la amândoi. Nu erau. Cumva românului i s-a întipărit pe creier că ce e mult e și bun...nu ați auzit niciodată că mâncarea gătită la ceaun e cea mai bună, mâncarea gătită în volume mari... Bulgarii nu gândesc așa, și chiar mă întreb de ce nu se încearcă internaționalizarea Cucuteniului, în afară de Republica Moldova, pentru că și bulgarii și ungurii au ceramică demențială...poate citește vreun organizator această postare și le dau o idee...ca să țină târgul mereu atractiv...

Tot noi, pentru cei pasionați de astfel de farfurii, mi s-au părut farfuriile în alte forme decât rotundă. Pătrate sau chiar inimi. Cele albastre pe fond alb îmi aminteau de Viena...

Ca și în ceilalți ani s-au separat olarii de ceilalți ”meșteri populari”. Olarii au fost în Copou, ceilalți în Parcul Expoziției. Am pus ghilimelele pentru că ce era în Parcul Expoziției numai meșteri nu se chemau. Toate chicioșeniile, dar am găsit totuși și chestiuni frumoase, pe care de altfel le găsești la orice târg la Muzeul Satului sau al Țăranului...

Acești magneți cu țestoase în toate formele mi-au făcut cu ochiul:D

La fel țestoasa cu baloane de pe această cutie, adusă la târg la un preț extrem de mic 30 de lei. OK nu e atât de multă muncă, ca la șervețele, dar e hand made și cât se poate de unicat. Doar dacă au un pont prin Europa de unde își iau cutiile mari la 5 lei, ca altfel nu văd unde le-a ieșit profitul... 

La final vă las cu țiganca lui Alin. El a vrut să o imortalizeze cum stătea ea așa și nu vindea nimic...deși oalele păreau în regulă, iar la București acești meșteri se bucură de cumpărători...

1001 Nopţi

Nu ştiu câţi dintre voi mă ştiu ca o mare consumatoare de humus, de salată de vinete, de narghilele şi de baclavale sau alte bunătăţi dulci... Da probabil nu e greu să deduceţi treaba asta pentru că am fost în Istanbul şi m-a cucerit iremediabil, v-am recomandat la un moment dat Divanul şi cred că v-am vorbit şi de Piccolo Mondo pe undeva pe aici. Ei bine uitaţi şi de Divan, care e aglomerat mai tot timpul şi de Piccolo Mondo, unde chelnerii practic îţi sufla în mâncare şi mergeţi la 1001 Nopţi... Da repede până nu află lumea de el şi va trebui să vă faceţi rezervare cu mult timp înainte:D
Fără glumă acum. În fosta casă a Mariei Tănase, din apropierea centrului vechi s-a deschis acest restaurant cu specific libanez. Pe lângă preparatele culinare pentru care eu una visez încă, deşi l-am vizitat ieri, decorul îţi taie răsuflarea... Nu mai ştii ce să admiri întâi sau ce să analizezi în detaliu sau, dacă eşti genul meu, ce să fotografiezi mai întâi. Eu mă imaginez data viitoare savurând o narghilea pe canapelele de la etaj...
Da totuşi să vă spun şi vreo două vorbe concrete. Aşadar Restaurantul se află pe strada Ion Brezoianu la numărul 18. Dacă nu ştiţi strada e cea din faţa Mc-ului de la Cişmigiu sau pentru împătimiţii de fotbal, tot pe strada aia era acum vreo 6 ani magazinul Steaua. Pentru mine e simplu de ajuns 69 sau 85, dar chiar dacă acum vizualizaţi strada şi probabil deja cautaţi linii RATB, pentru că nu se parchează în zonă, vă salvez eu: restaurantul are parcare de 60 de locuri, păzită, undeva în apropiere. Practic ajungi în faţa restaurantului, claxonezi şi cineva îţi va parca maşina. Sau poate nu ai încredere, că vorbim totuşi de Românica, ţi se va indica locaţia parcării. Da totuşi sunt 60 de locuri...

Şi intri şi la etaj dai de acest separeu...ei aici mă văd eu cu narghileaua...

Ea este o cadână, vorbim totuşi de 1001 nopţi...

Puteam eu să nu mă bag într-o poză?

Aşa arată etajul, din păcate nu am fotografiat şi parterul, dar vă asigur că e la fel de spectaculos,

dar dacă totuşi ai venit pentru restaurant şi nu pentru decoraţiuni, eu îţi recomand humusul, care parcă e mai fin decât în alte părţi şi o treabă pe bază de nucă, Muhamara se cheamă, tot un aperitiv

Ce este interesant la acest restaurant şi recunosc eu una nu am mai văzut este Meniul de prânz. Practic cu 27 de lei mănânci un aperitiv şi un fel principal. Şi vă asigur că e multă mâncare. Băuturile şi deserturile nu intră în acest preţ, dar puteţi consulta meniul, aici. Am văzut că au şi card de fidelizare, nu ştiu sincer ce face, dar îl vreau:D

Acesta este un desert. Răducu siiigur pe tine te nimeresc cu el. E îngheţată de vanilie, cu diverse fructe şi apă de trandafiri. Am luat vreo două guri special pentru tine. Se cheamă Buj al Arab...e delicios...

Şi dacă sunteţi un împătimit al cocktailurilor am înţeles că aveţi de unde alege şi că barmanul ar fi faimos pentru aşa ceva...

Nu ştiu cât am reuşit să vă conving, dar dacă mergeţi acolo sunaţi-mă şi pe mine...eu aş merge zilnic:D

Cremele Gerovital

Trebuie să recunosc că până la 30 de ani nu m-a pasionat domeniul ăsta, al cremelor de faţă, de corp, de mâini sau în general al produselor cosmetice. Aveam grijă să îmi cumpăr, dar în afară de crema de mâini de la Garnier, nu am folosit nimic. Şi pentru că anul trecut mi-am ars faţa la soare de un nenumărat număr de ori, anul acesta treaba se cam vede, plus că am fost sfătuită de cosmeticiană să îmi caut o cremă care să mi se potrivească şi să încerc să mă dau cu ea. Mi-a făcut şi recomandări şi cu sfaturile de la ea m-am dus la prietenele mele. Mai pe toate le-am întrebat dacă folosesc cremă şi ce tip de cremă. Răspunsurile au fost variate, de la creme de 2 milioane la creme de 20 de lei... Evident că eu la alea de 2 milioane mă gândeam până când mi-a picat fisa. Femeile înainte nu aveau creme fancy trancy, era unicul lăptişor de matcă Doina şi cică era destul de bun. OK lăptişor de matcă să fie...cum l-am văzut ani întregi pe rafturile de jos de la Cora m-am dus glonţ la el. L-am cumpărat, dar deşi ambalajul e aproximativ la fel, înauntru e ceva mai apos decât ştiam eu...
Şi cu dilema asta am ajuns la prietena mea care îşi făcea bagajul să plece undeva. Şi am zărit multe produse Gerovital. În capul meu Gerovital e asociat cu cremele anti-îmbătrânire şi cu institutul Ana Aslan... În fine am citit niţel şi am descins în farmacia de la coltul bloului. Şi mi-am cumpărat o cremă antiimperfecţiuni şi un demachiant pentru ochi şi buze...
Şi ştiţi ce? crema chiar funcţionează şi mi-a îndepărtat urmele fostelor coşuri aproape instant. Aşa că mi-am cumpărat şi o cremă anti-coşuri. Bună şi aia. Şi apoi am ajuns iarăşi în Cora, unde era un raft întreg şi unde nu i-am putut rezista unei fetiţe cu o promoţie, şi mi-am luat şi şampon şi şampon împotriva căderii părului. Şi poate o fi doar mintea mea bolnavă, dar funcţionează...
Acum aştept gama de produse contra arsurilor solare care cică s-ar fi lansat deja...
Sincer nu mă aşteptam ca un produs românesc să fie şi bun, dar pentru mine funcţionează:D

A treia planetă de la soare

Vă mai amintiţi serialul ăla? A fost difuzat şi în România la un moment dat şi dacă sunteţi atenţi probabil că încă se mai difuzează pe undeva...
Eu la vremea lui nu am dat mare atenţie filmului şi mi se părea cumva că au bancuri proaste în program, dar recent mi-au spus nişte prieteni cât de fain e. Şi l-am downlodat cam neîncrezătoare şi m-am uitat deja la primele două sezoane. Şi ştiţi ce? E foarte actual pentru România anului 2011. Serialul a fost filmat între anii 1996-2001 şi deci sezonul al doilea se întâmpla prin 1997...
Un singur episod am să vă povestesc... Aşa cum ştiţi probabil sau dacă nu aflaţi de aici, serialul îi are ca protegonişti pe patru extratereştri care au venit pe pământ să studieze rasa umană... Ei şi cum îşi trăiau ei viaţa vine Thanksgiving Day, pe româneşte Ziua Recunoştiinţei. Şi două dintre personaje vin de la magazin unde era plin şi lumea se bătea pe curcani, iar la televizor erau ştiri cu cei care părăsesc oraşul, de unde extratereştrii au dedus că e sfârşitul lumii... În fine se prind ei, dau o masă la ei acasă, unde femeile gătesc de se sparg şi bărbaţii mănâncă de trebuie să îşi desfacă curelele, iar la final tipa concluzionează că e obosită şi că a doua zi se va duce la mall să se odihnească, iar el îi spune că oricum sunt reduceri:D
În fine, tocmai a trecut Paştele şi poate evenimentele vă mai sunt înca proaspete în memorie... Vă mai amintiţi cozile la ieşirea din Bucureşti sau la trenuri? ei haideţi că sigur aţi fost şi voi în ele... Vă mai amintiţi aglomeraţia de la hipermaketuri? sau nevoia de a cumpăra multe produse, "că poate trebuie"? Vă amintiţi ştirile cu autostrada 1 sau DN1? da pe cele cu camera de urgneţă şi câţi au sunat la ambulanţă? Siiiiigur aţi auzit de măcar unul dintre aceste lucruri....
Vestea bună e că suntem la 14 ani distanţă de America...
Vestea proastă? ne apropiem cu viteza luminii...o fi bine? o fi rău?

The Social Network

De nervi că nu aveam unde să vad Oscarul am dat jos de pe net filmul The Social Network. La Black Swan încă nu am ajuns, dar promit să ajung curând, mai ales că am auzit ca Natalie Portman chiar face un rol bun...doar a luat Oscarul pentru asta... Revenind la The Social Network sincer vă spun că lumea lui Mark Zuckenberg îmi e aşa de cunoscută de nici nu vă imaginaţi. OK nu e Alin un Zuckenberg şi nici colegii şi prietenii lui nu sunt, dar aceleaşi gesturi, acelaşi deget mic ridicat de la atâta programare, aceeaşi lipsa de imaginaţie în alegerea vestimentaţiei, aceeaşi nepăsare pentru treburile lumeşti... Sincer dacă mă întrebaţi acum ceva din film s-ar putea să am mari probleme pentru că pe toată durata filmului m-au obsedat şlapii lui Zuckenberg. OK şi Alin a venit din Dublin şi acum şi în decembrie cu pantofi în loc de bocanci, dar totuşi şlapi pe zăpadă? e prea mult chiar şi pentru el... Deci care e treaba cu şlapii inventatorului Facebookului? Aşa despre film nu e mare lucru de spus...mie una nu îmi sună a film de Oscar nici să mă baţi, da poate e o biografie ca Ray, care a luat câteva statuete în 2004, dar mai mult de un film se sâmbătă seara nu cred că este. Apoi, dacă nu eşti familiarizat cu discuţiile calculatoriceşti nu pricepi mai nimic din începutul filmului şi un pic de pe la mijloc. Apoi dialogurile sunt prea rapite şi sunt într-un fel de argou că îţi cam trebuie subtitrare. Apoi personajul principal o fi realizat el multe, dar ca om nu cred că merita un film...e un pic mai mult neadaptat social şi cumva depăşit de evenimente... Chiar şitaţi că deşi filmul ne lasă să credem că Mark Zuckerberg face facebook de la o răzbunare pe prietena care l-a părăsit, de fapt a avut aceeaşi prietenă pe toată perioada facultăţii? Şi revenind care e treaba cu şlapii?

Bijuterii

Am încercat eu treaba asta cu handmade, dar bijuterii nu cred că voi crea niciodată. Pentru că nu am inspiraţie şi pentru că mi se pare foarte dificil. Şi cum trec printr-o perioadă extrem de proastă cum puteam să mă înveselesc dacă nu pe Breslo? Acolo am descoperit bijuteriile astea faine de tot şi sunt şi multe pe auriu şi pentru câtă muncă e depusă nici nu mi se par scumpe. Vorbesc de Zuzuflor. Ce mi-am comandat eu o să vedeţi curând pe blog.

The King's speech

Îndrăznesc să vă recomand acest film. Nu mă hazardez să spun că întregul film e de Oscar pentru că nu am văzut competitoarele, dar măcar eropul principal merită un premiu ceva. Filmul merită văzut numai şi pentru a vă familiariza cu frica de microfon sau cu îndrăzneala celor care vorbesc în faţa unui obiect mic şi rotund şi sunt auziţi de o grămadă de lume. Pentru că îţi trebuie puţin tupeu asta dacă nu cumva eşti bolnav cu capul şi nu îţi dai seama ce responsabilitate ai atunci când se aprinde beculeţul roşu. Nu am să vă mint, zilnic cei care sunt "în spatele microfonului" trec prin emoţii ca doar oameni sunt, tehnica e să îţi stăpâneşti acele emoţii până la limita nepăsarii, dar totuşi să nu treci de ea.

Apoi filmul mai merită văzut pentru subiect: regele Marii Britanii era bâlbâit. Vorbesc de Regele George al VI-lea, tatăl Reginei Elisabeta a II-a. Ei bine era bâlbâit şi când a fost nevoit să devină rege a trecut peste acest mic handicap cu ajutorul unui bun logoped. Cam ăsta este subiectul şi nu ar mai avea sens să vedeţi filmul, dacă îl povestesc eu aici.

Apoi merită să o vedeţi Helena Bonham Carter într-un film ce nici măcar nu aduce cu cele ale lui Tim Burton. Şi pentru că a venit vorba de Helena, care este soţia regelui, trebuie să vedeţi filmul ca să vă convingeţi că în spatele oricărui bărbat puternic se află o femeie şi mai puternică.

Eu una habar nu aveam că faptele din film ar putea fi reale şi dacă sunt mi se pare că, casa regală a Angliei a făcut mari concesii prin lăsarea apariţiei acestui film, care uite că are mari şanse să ajungă la Oscar. Poate, aşa cum spuneam la început, măcar actorul principal câştigă ceva aşa cum Helen Mirren a luat un Oscar pentru un alt film care descoperea dedesupturile casei regale engleze...

Mathilde

Scriam o altă postare când mi-a venit coletul de la Mathilde. M-am oprit şi preţ de o oră m-am admirat în oglindă. Cum e posibil ca nişte haine comandate pe net să îţi vină atât de bine? Cum e posibil să dai de oameni cinstiţi şi gata să te ajute, în România? Probabil m-am bucureştenizat şi am uitat că există şi oameni faini în ţara asta şi în consecinţă firme româneşti faine. Pentru că vorbim despre o firmă românească, dar care nu a luat contactul cu "capitala"... MATHILDE. În afară de faptul că lucrurile sunt ciudăţele şi deci pe gustul meu şi ieşite din tipare, pun bine în evidenţă şi formele. Pe bune dacă din pardesiul Monalisa mi se vede ceva nelalocul lui. Şi rochiţa Clau se aşează bine, dar mie una pardesiul îmi place de nu mai pot. Abia aştept să defilez în martie pe străzile Dublinului cu el:D Şi arată fix ca cel din fotografia de pe site şi nu mi-am luat ţeapă că am comandat online, cum păţesc de obicei... Promit să îmi fac eu o poză şi să o postez aici, dar până atunci voiam doar să vă arat firma, că poate trageţi o fugă până în Braşov, Cluj, Iaşi sau vara la Vama Veche unde Mathilde are magazine. Eu ştiu sigur ce voi face prima dată când ajung acasa:D

Alt loc călduţ din Bucureşti

Pentru că a nins şi iar a venit frigul şi pentru că oricât de fain e să te joci în zăpadă, după trebuie să te şi încălzeşti undeva vă recomand un pub nou, nouţ. Ei zic că sunt un pub tipic irlandez, ba mai mult unii dintre angajaţi au fost instruiţi în Irlanda, iar patronul este chiar irlandez. Eu îl recomand pentru că e nou şi pentru că lucrurile noi, în România sunt bune, dar se strică pe parcurs. Fie măresc nejustificat preţurile, fie mâncarea devine oribilă, fie angajaţii sunt ciufuţi şi fără chef... În acest moment mâncarea este foarte bună, iar băuturile nu au preţuri foarte mari. Aşadar, mergeţi acolo până nu ajunge un must şi se strică. Cică sâmbăta şi duminica se poate prinde o masă doar pe bază de rezervare, iar dacă nu gasiţi un număr de telefon vi-l dau eu, dacă îmi lasaţi un comentariu...

Am uitat doar să vă zic un nume şi o locaţie, nu-i aşa? Eu l-am găsit pe net după The Gin Factory, iar la etaj cică se construieşte un local cu specific cubanez. Nornal că este în centrul vechi, chiar pe Lipscani, aproape de BNR.

Despre Eminescu

Nu ştiu ce şi cum se mai învaţă acum în şcoală însă eu una eram disperată de Eminescu. Fiecare an şcolar începea inevitabil la română cu Eminescu, Mihai Eminescu. Şi într-o idolatrizare idioată învăţam poezii şi comentam şi îmi părea că îmi place, că nu degeaba am ales româna în ciuda matematicii. Aşa că după ce am scăpat de liceu, credeam eu, că am scăpat şi de a-l comenta pe Eminescu. Ei bine nu. Pentru că ce credeţi că am aflat la primul curs de la jurnalism? că Eminescu a făcut ziaristică, nu facultatea ci a fost jurnalist, cum le place unora să îşi zică astăzi. Şi eu una am fost fascinată. Dintr-o dată poetul visător de Veronici se demitizase, era om. Militase pentru cauze naţionale şi avea o părere dincolo de codri de aramă (chiar dacă daţi o căutare pe google veţi găsi doar pensiuni cu această denumire şi nici măcar o menţiune despre Eminescu) şi păsărele somnoroase. Bine cu poveştile despre poezioare deochiate intrasem eu în contact tot în liceu, dar articolele lui Eminescu mi-au plăcut cel mai mult. De aia, dacă mai există publicate pe undeva, vă invit să le citiţi. Azi este 15 ianuarie, dacă vă întrebaţi cumva de ce scriu eu despre Mihai Eminescu. P.S. În fotografie este redacţia ziarului Timpul, la care a scris Mihai Eminescu. Este în Centru Vechi foarte aproape de Hanul lui Manuc şi este într-o paragină totală. Păcat...

Cartea Andreei Răducan

Trebuie să mărturisesc că am o mentalitate de cusătoreasă. Cărţile gen cea despre care vorbesc azi le citesc în câteva ore, în schimb cărţile adevărate, cărţile care merită citite şi despre care prefer să nu vorbesc niciodată aici, le citesc în zile întregi, uneori adorm cu ele în pat, alteori citesc 50-100 de pagini mi se par plictisitoare, le las, încep alte cărţi şi apoi le reiau. Aşa se face că pe noptieră, la citit, am constant 3 sau 4 cărţi, reviste şi alte prostioare. Cred că niciodată nu am avut o disciplină a cititului, dar obiceiul ăsta prost de a citi de la două cărţi în sus în acelaşi timp l-am dobândit de la Alin. În fine să revenim la cartea Andreei Răducan. Este o carte bine scrisă, chiar surprinzător de bine scrisă, care descrie din perspectiva ei evenimentele de la Sidney 2000. Poate nu mulţi îşi amintesc, dar atunci România a avut tot podiumul, am sărbătorit cu toţii vreo 2 zile ca mai apoi să i se retragă medalia Andreei pentru o pastilă banală de Nurofen. Acum, după vreo 10 ani, Andreea scrie cartea pentru a explica sau pentru a ne face să înţelegem drama prin care a trecut. În general gimnastele de performanţă au o viaţă grea: sunt luate de acasă la vârste fragede, de 4-5 ani, au antrenamente zilnice de 8 ore, cantonamente şi în general o disciplină severă. Închipuiţi-vă doar că o fetiţă de 6-9 ani ştie ce e ăla controlul greutăţii, când eu abia la 30 de ani mă preocupă problema sau că la 20 de ani trebuie să uite viaţa dinainte şi să o ia de la capăt. Multe trec prin depresii, multe se remontează şi rămân tot în gimnastică, dar despre multe gimnaste abia dacă mai auzim câte ceva. Eu una cred că datorită pastilei de Nurofen, Andreea a fost mai mult în atenţia publicului, a fost mai iubită şi a făcut trecerea de la gimnastică la viaţă mult mai uşor, a primit oferte de job-uri şi a reuşit să scrie chiar şi o carte, vândută destul de bine am văzut eu. Altfel am fi stat şi ne-am fi întrebat ca în cazul Laviniei Miloşovici sau a Ginei Gogean sau a Simonei Amânar ce s-o mai fi ales de viaţa lor?

Locuri călduţe din Bucureşti

Pentru că în sfârşit a venit şi la Bucureşti iarna e mai greu să găseşti un loc unde să te întâlneşti cu prietenii. Eu am identificat câteva, şi din start vă spun că am exclus mall-urile şi hipermarketurile pentru că alea nu mi se par locuri de înâlnire... În fine, ar fi restaurantele sau ceainăriile despre care am povestit deja pe aici, dar am găsit şi locuri noi.

Primul ar fi ciocolateria din pasajul universităţii. Nu am poze de acolo, dar este un loc fain unde să aştepţi pe cineva. Pentru că este mai mereu aglomerat nu prea ar fi un loc unde să îţi petreci mai mult de o oră...

Apoi, sub Cărtureştiul de pe Magheru s-a deschis o ceainărie faină. Bine Cărtureştiul merită să îţi petreci acolo câteva ore, pentru că eu am intrat pentru o carte şi am ieşit după 4 ore. Şi nu am stat în ceainărie...

Dacă nu ştiaţi deja Cărtureştiul este foarte fain şi cu gust amenajat. Mie una îmi place bucătăria de la subsol...

Tot de acolo puteţi cumpăra vinuri...bine în general preţurile în Cărtureşti, la orice, sunt mai mari decât în altă parte, dar decorul merită să zăboveşti...

O fostă sobă sau oricum ceva care mergea pe bază de cărbuni, tot în subsol la Cărtureşti

Dacă suportaţi un pic frigul, în centrul vechi s-a deschis un mic târg. Găsiţi acolo şi vin fiert care cred că o să vă încălzească...

Târgul este ca un târg, cu nimicuri...eu am prins aici nişte figurine acoperite de zăpadă

Aşa arată o căsuţă cu dulciuri

Şi tot în centrul vechi s-a deschis acest local. Nu am intrat şi nici nu am cumpărat nimic, dar în frigul de afară îţi dădea o stare bună.

Tot fain de stat niţel este şi fast food-ul Divan. Îi zic fast food pentru că nu prea poţi sta acolo, dar de un ceai şi un humus la lipie...