Translate

July 31, 2014

Belgia - Fourneau de St. Michel în St. Hubert - Un fel de Muzeu al Satului

Dragilor,

nu ştiu de ce nu am scris această postare săptămâna trecută. Poate pentru că a trecut extrem de repede şi nu am avut timp? Nu cred. Cred că pur şi simplu am uitat. De ce am uitat? Pentru că nu a fost o cine ştie ce experienţă. Cred că de fapt m-au defectat târgurile de la Muzeul Satului din Bucureşti şi acum mă aştept la mult mai multe. Să o luăm pe rând însă.
Am descoperit ceva ce eu am înţeles că ar fi un târg cu produse tradiţionale în cadrul a ceea ce eu am înţeles a fi un fel de muzeu al satului, într-o zi călduroasă, când cel mai probabil am făcut insolație, într-un afiş pe o clădire din Arlon. Veneam de la bancă şi era cald. Mi-a atras atenţia. L-am citit. Nu am înţeles nimic. I-am făcut o poză cu telefonul şi mi-am continuat drumul.
Acesta era posterul. Acum domnilor şi doamnelor, poate voi ştiţi mai multă franceză decât mine (cu siguranţă ştiţi), însă sunteţi la fel ca şi mine aterizați în problema asta fără a şti ce e Saint-Hubert, ce e ăla Fourneau, iar ce scrie sus de tot pe bune că nici nu am văzut. Am un talent în a nu observa diverse în franceză. Parcă văd doar ce vreau să văd. Am văzut însă artizani şi meserii vechi. Sincer aia m-a atras. E foarte posibil să scrie şi meseriași vechi, însă eu meserii am citit atunci pe moment cu soarele în cap.
Însă eu am văzut posterul undeva pe la începutul lui iunie, evenimentul era la sfârşitul lui iulie şi aşa de văzut eu am văzut multe chestii interesante la care nu am ajuns pentru că pur şi simplu am uitat. Însă ceva a făcut ca fix în săptămâna cu evenimentul să mi se umple mie cardul cu poze din telefon şi să trebuiască să îl golesc. Da ştiu ar trebui să îmi cumpăr unul mai mare :) Şi am văzut afișul. Am căutat pe google şi fourneau era cuptor şi pe site-ul lor am înţeles că ar fi un muzeu al satului construit în jurul acestui cuptor. Şi la acel muzeu al satului era şi un târg. În cap mi-au sunat artizani, meserii vechi, ţărănisme, trebuie să ajungem acolo.
Şi am ajuns. Târgul nu m-a dat pe spate (cum ar spune un clasic în viaţă) însă muzeul, cu târg cu tot a meritat o vizită.
Să le luăm pe rând.
Muzeul 
De cum am ajuns acolo mi-a fost clar că aveam dreptate. Era un soi de muzeu al satului şi ca de obicei în astfel de locuri îmi place să fac comparații. De această dată  comparația a fost cu muzeul satului din Bucureşti şi cu viața românilor de la sate. 
Încă din parcare am văzut această casă şi din nou m-a intrigat fâneaţa lipită de casă ca la Rodemack 
Însă trebuie să recunoașteți şi voi că aceste ferestre au un anume farmec. Şi se pare că şi țăranii belgieni se ocupau tot cu statul pe băncuță în faţa casei. 
Geamul unei bucătării 
Unele case se şi vizitau. Aşa arată geamul bucătăriei pe interior. Am observat că mai toate casele aveau chiuveta pe pervazul geamului, iar scurgerea era înafară sub geam. Mi-au plăcut cișmeaua şi suportul de uscat farfurii. 
În aceeași bucătărie era acest dulap. Mie îmi pare foarte asemănător cu ce am văzut şi pe la noi. Însă ce m-a intrigat a fost că în casele belgienilor, deşi tot cu lut pe jos, erau foarte multe mobile. Aveau de exemplu dulapuri, pe când la noi abia dacă vezi câte vreo ladă şi de obicei era lada de zestre. Chiar aşa unde îşi țineau țăranii români hainele? Aveau mai mult de un schimb presupun.
O fâneață, care la fel făcea parte din casă. 
Casa găinilor şi a cocoșului, evident zidită. 
Mi-a plăcut scara pe care ar fi trebuit să urce zburătoarele în casă. 
O AGA. Acum nu ştiu sincer dacă voi ştiţi ce e o AGA. De ce îi zic AGA şi nu îi zic direct sobă, având în vedere că funcționa totuşi pe lemne? Pentru că eu nu am avut rude la ţară şi pentru că eu genul acesta de aragaze le-am văzut prima dată în reviste, cele mai multe englezești. Avea şi bunica mea ceva în genul acesta, însă era o prelungire a sobei de teracotă şi avea doar o singură cameră în care se puneau lemnele şi două ochiuri, parcă. Însă repet nu arăta asa, adică detașată de sobă, ceva ce mie îmi aduce mai mult cu aragazul din zilele noastre decât cu o plită.
Sincer nu ştiu ce e. 
Probabil acolo se punea fânul şi de acolo se hrăneau animalele destul de înalte să ajungă la el?
Ei aşa ceva sincer eu nu am văzut în România. O clădire ce funcționa pe post de spălătorie. Într-o cameră erau două bazine ce se presupune că era maşina de spălat, iar în altă cameră era locul de călcat. Observaţi cum se încălzeau maşinile de călcat pe sobă?
Habar nu am ce e şi nici nu am găsit în zonă vreo explicaţie. Presupun că era pentru fluturi sau de ce nu chiar un stup? Având în vedere că stupi ca la noi eu nu am văzut.
O parte a muzeului era dedicată bâlciului. Sunt ochioase şi bărcuțele astea, dar parcă mai mult îmi plac cele din Muzeul Satului. 
În muzeu existau aşa cum aţi văzut găini, mai existau pe un deal şi nişte oi şi mai existau şi doi măgari. Acesta era mai mare şi a stat la poză 
Tot în muzeu ţi se explica cum îşi tencuiau belgienii casele. Ceva ce mie îmi pare a fi chirpici, însă nu era sub formă de cărămizi şi nici de vălătuci. Era pus cu mâna şi îndreptat cu o scândură din lemn. Vedeți că era şi un cadru din lemn pe care era pus chirpiciul. 
Aici era un fel de gater 
Şi o seră 
O casă veche. Aşa ieşea ceea ce construia tipul de mai sus. 
Şi prin Arlon am văzut case care pe o parte au țigle. Presupun că acea parte a casei este mai expusă ploilor şi din această cauză au ales să o îmbrace în țigle. Varianta rurală era chirpici şi paie.
Cum locuiau tăietorii de lemne din pădure 
O şcoală. În cadrul târgului se organizau ore în clasa din şcoală. Am prins şi noi o oră în plină desfăşurare.
Aşa arăta școala pe dinafară. Construcția mică din faţă era o toaletă
Casa unui țăran mai înstărit 
Biserica 
Biserica din alt unghi 
O altă casă 
Mânerul unei uşi, uşa unei tipografii 
Cred că acesta era cuptorul. Sincer eu am văzut două, dar care o fi acel cuptor nu m-am prins. 
Alt spate de casă izolat cu paie
Acum despre muzeu. Mie mi s-a părut interesant. Am să spun din prima ce nu mi-a plăcut, ca să scăpăm de o chestie. Nu mi-a plăcut că era prea mare şi aveai mult de mers pe jos între zone, practic prin câmp. Muzeul era structurat în 10 zone, unele aparțineau zonelor geografice ale Belgiei, însă erau şi zona gaterului, zona păduroasă sau zona mlăștinoasă. Probabil s-a dorit ca aceste zone să fie populate cu mai multe clădiri, însă unele aveau doar o casă sau cel mult o fermă. Poate dacă amenajau ceva care să te ducă de la o zonă la alta... Era într-adevăr o căruță, dar mergea numai de la intrare, drept pentru vreun km, ori muzeul era întortochiat şi se întindea pe cel putin 5 km de mers pe jos. 
Ca şi la Muzeul Satului casele au fost aduse cărămidă cu cărămidă. Pe undele dintre ele se văd încă numerele cărămizilor. Aşa că eu vreau să cred că e un muzeu în curs de amenajare, chiar dacă am citit că ar fi fost înființat în 1971. 
Mi s-a părut interesant de făcut comparația între țăranii belgieni şi cei români şi între stilurile de viaţă. Şi țăranii belgieni erau în mare parte agrari, însă prezența spălătoriei într-un cadru organizat şi nu la râu cum e la noi, prezența unei camere de călcat, sincer nu cred că această îndeletnicire a apărut la satul românesc decât foarte recent. Însă vâltorile româneşti sunt de o sută de ori mai inventive şi mai pitoreşti decât toate camerele lor de călcat. 
Aşa că nu poţi spune că unii trăiau mai bine şi alții mai rău sau cel puţin eu nu pot spune pentru că pe mine mă atrag tărănismele româneşti şi viața la ţară. E bine şi cu îmbunătățirile de care beneficiau belgienii, dar parcă mai pitoresc mi se pare satul românesc.
Ce nu am văzut, dar deloc, au fost cusăturile. Nici măcar un ștergar de pus pe masă, nu mai zic de ii sau costume populare, deşi e logic că există şi costume populare belgiene. 
Şi încă ceva, am sperat că măcar la începuturi, ceramica aia plictisitoare belgiană cu alb sau gri decorat cu albastru, să fi evoluat din ceva mai colorat. Nu. 
Cam asta e treaba cu muzeul. Acum am văzut că postarea e una kilometrică aşa că noutăţile despre târg le voi grupa într-o altă postare. Vine ea cât de repede :)
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

July 30, 2014

Fata mea urăşte telefonul mobil

Dragilor,

i-am dat de capăt până la urmă. Nu înțelegeam de ce nu stătea Dea la poze. Azi am înţeles. Fata mea urăște telefonul mobil. A vrut şi să îl muşte azi şi când îl vede îl ameninţă. Din fericire încă nu are nimic cu aparatul foto, aşa că am reuşit să îi fur vreo 30 de poze.
O fi înţeles ea singură că ceea ce s-a dorit un mod de comunicare rapidă şi un mod de a apropia oamenii, acum îi desparte? Mai ştiţi faza cu "Connecting people" de la Nokia? Acum Nokia nu mai există, iar oamenii se conectează doar virtual şi se deconectează în viața reală.
Nu de puţine ori la o masă am asistat la faze în care oamenii îşi trimiteau mai degrabă sms decât să deschidă gura sau se așezau şi se uitau în telefon. Alea 2 minute din maşină până la masă au fost cruciale pe fb. şi ei se grăbeau să nu piardă nimic.
Şi ciudat aveau aceeași expresie pe care o au cei care nu au putut fuma o perioadă de timp, să zicem jumătate de oră. Ştiu eu pe cineva care de acasă până la magazin îndura chinul, la magazin îşi aprindea o ţigară, o termina, intra în magazin, cumpărături pe repede înainte, ţigară la ieșire şi la fel ţigară acasă. Ca şi cum în acele câteva minute cât nu putea fuma se fumau toate țigările din lume şi ea rămânea fără. Pentru că e o ea.
Aşa şi cu telefonul acum. Probabil în vreo 50 de ani o să existe clinici pentru a vindeca dependenţa de telefon, pentru că e o dependenţă. Şi nici măcar nu cred că e denumită corect, pentru că şi eu recunosc, folosesc telefonul ca telefon doar 5% din timp, restul e pentru poze, net, fb. E şi util, nu zic nu, însă contactul cu o persoană reală mi se pare infinit mai corect şi palpabil.
Revenind la Dea. Nu cred că s-a prins ca aş fi dependentă de telefonul mobil, însă probabil consideră că dacă eu mă joc la el tot timpul, e o jucărie cu care s-ar putea juca şi ea. Şi cum de obicei nu are voie, îl ameninţă şi îl urăşte.
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

July 29, 2014

DIY - Cum mi-am spălat bluza gen ie cu Domestos

Dragilor,

bluza nu era orice bluză ci una gen ie cumpărată la impuls de la Mango şi niciodată regretat că am cumpărat-o. Bluză dintr-un fel de vâscoză, brodată cu albastru, răcoroasă şi frumoasă pe căldurile astea.
Se făcea că era într-o joi, joia trecută. Eu ieșeam ca o floricică de la radio. Mai aveam vreo 10 minute de omorât până ma culegea Alin aşa că am zis să îmi cumpăr o îngheţată din centru, pentru că e rece şi bună şi pentru că afară la 6 seara te coceai de cald.
Ajung la standul de îngheţată şi dintr-o dată doresc două cupe. Una era clar cu pepene galben însă văd eu ceva care îmi surâde şi încă tare. O îngheţată vișinie. Aflu de la vânzător că e de coacăze negre.
Evident că vreau cornet ce să mai dau banii pe un coșuleț când am doar două cupe? În plus şi cornetul se mănâncă, nu-i aşa?
Vânzătorul (pentru că e doar vina lui :D) se lasă amăgit de 50 de cenţi ăia bacșiș şi îmi pune mult mai mult decât două cupe perfect rotunde cum pune colega lui.
Şi plec eu spre locul de întâlnire cu Alin, casc gura la vitrine şi în faţa uneia îmi doresc să nu fi avut înghețata pentru că erau chestii faine şi din cauza înghețatei nu pot intra. Oricum trec zilnic pe acolo, deci nu-i bai!
Nu fac nici 2 paşi şi ditamai înghețata îmi cade pe mine. Instinctul m-a făcut să încerc să o prind. Am prins-o în bluză, am luat-o cu mâna şi am pus-o pe cornet şi uitându-mă cu jale la bluza mea gen ie din vâscoză brodată cu albastru mi-am continuat drumul.
La statuia de unde ma culege Alin era un grup de asiatici şi toţi şi-au făcut poze cu nebuna care mănâncă îngheţată cu o pată enormă de sânge pe bluză şi pe mânecă.
Eu încleiată toată lingeam înghețata mai mult de nervi decât de altceva. Aveam aşa o ciudă că mi-am pătat bluza, dar ce mai aveam să fac acum?
Ajunge Alin şi în maşină găsesc gelul acela de curățat mâini. Gel care surprinzător curăță şi acrilicele rămase pe birou şi uscate acolo, deci nu m-ar fi mirat dacă putea curăța şi pata enormă de îngheţată de coacăze negre.
Nu a curățat-o. Era într-adevăr din roşu sângeriu în roz, dar nu era curățată.
Ajung acasă şi nici nu am așteptat să mă descalț, m-am dus glonț în baie să spăl bluza. Am udat-o şi am dat-o cu săpun de casă cu lămâie şi pata mea roz s-a făcut albastră. Măcar dacă nu o curățam pata se asorta cu modelul brodat.
Numai că oricât m-aş fi chinuit eu nu ieșea. Era din ce în ce mai bleu, dar nimic.
Şi analizez eu bluza. Era murdară pe mânecă, unde nu prea e model şi pe faţă unde pata era cumva între râurile brodate, adică era doar materialul alb.
Şi îmi vine o idee. Ce ar fi dacă aş avea nişte clor în casă? Şi chiar aveam, clor sub formă de Domestos.
Bluza oricum era ruinată, dacă tăiam pata cu foarfecul sau încercam să o curăț cu clor era aceeași chestie. Bluza oricum nu o mai purtam. Aşa că după ce am calculat eu că nu aş avea nimic de pierdut am pus încet şi cu grijă Domestos întâi pe pata de pe mânecă.
Surprinzător s-a curățat şi materialul nu a părut a fi deteriorat. Aşa că am prins avânt am clătit bine mâneca şi am trecut la faţa bluzei.
Încet şi cu grijă să nu dau pe broderie am curățat şi faţa, am clătit-o şi apoi am pus bluza la uscat.
E ca nouă! Am examinat materialul şi nu pare rărit sau deteriorat, dar ca să fiu sigură nu am să bag bluza la o viteză mare de spălare.
Şi spuneți şi voi, mai vedeţi vreo pată? Ba chiar dacă îmi spune cineva unde a fost pata îi dau un euro :).
Şi uite aşa mi-am refăcut bluza gen ie din vâscoză, brodată cu fir albastru. Acum mi-a venit o idee. Că tot mi-am spălat iile recent, să scriu o postare despre cum se spală iile. Evident că nu se spală cu Domestos, dar totuşi cum se spală iile?
Am multe ii, cumpărate din diferite surse. Chiar am să caut dacă vreuna are instrucțiuni de păstrare şi spălare. Dacă mă lămuresc, vă spun şi vouă!
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

July 25, 2014

Susțin privatizarea Poștei Române!!!

Dragilor,

la începutul anilor 90 în România s-au privatizat toate instituțiile posibile şi imposibile. Fabrici întregi au fost vândute la fier vechi şi industria României a fost pusă pe butuci.
Pe atunci încă se mai punea botul că doar instituțiile falimentare se privatizează pentru că oricum erau falimentare şi noi ca stat român nu aveam nimic de câştigat. Exemple precum Renault sau Arcelor Mittal cred că ar trebui să fie de căpătâi că mitul este unul fals şi că nu toate fabricile româneşti erau neproductive, deci falimentare. Nu mai intrăm în disputa: cine a avut de câştigat? Dacă aţi auzit vreodată expresia "baroni locali" aveți deja jumătate de răspuns.
În anul 2010 când am plecat eu din România se vorbea că singurele instituții neprivatizate şi deci nefalimentate mai sunt sarea şi poșta.
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu nici una dintre ele, dar susțin cu tărie că poșta trebuie privatizată pentru că sub conducere românească va fi în scurt timp falimentară.
De ce privatizarea?
Pentru că suntem prea proști să facem ceva să funcționeze brici şi suntem prea hoți ca odată pus ceva pe picioare să nu falimentăm prin furt.
Pe ce mă bazez? Pe exemplele mele.
Ştiu că în mare Poşta Română se mai susține din activităţile din mediul rural şi pentru că încă mai distribuie pensii celor care nu au învăţat încă să folosească un card. Însă poșta, aşa cum înţeleg eu termenul ăsta, ar trebui să se sprijine pe trimiteri, de colete, de scrisori, de felicitari şi de orice altceva.
Şi ajungem la anul de graţie 2014. Un an ca oricare altul în care ca şi pe vremea celei mai aprigi cenzuri comuniste, poșta română desface coletele ce vin din străinătate. Mi s-a întâmplat de două ori cu două colete, unul trimis la Iaşi şi unul la Bucureşti. Diferit de anii comunismului nu s-a sustras nimic din colete, iar acestea au venit însoțite de o listă a tuturor lucrurilor din pachet. Cred că pur şi simplu curiozitatea a împins pe cineva de la poștă să sfâșie cutiile şi să se uite înauntru, deşi trăim într-o era în care există lasere ce pot verifica şi ce ai mâncat aseară, însă nu vorbim de lucruri din acestea sofisticate când vorbim de Poşta Română.
Tot în anul de graţie 2014 o scrisoare normală nu ajunge din România în Belgia decât dacă prinde picioare şi o ia pe jos. Mi s-a întâmplat de 3 ori anul acesta, ca scrisori trimise din Belgia în România, dar şi invers să nu mai ajungă la destinație. NICIODATĂ. Am să citesc amuzată de undeva cum strănepoții mei au primit după 100 de ani numărul 11 din revista Harap Alb Continuă :D
Tot în anul 2014 un colet trimis prin metoda PAR AVION, de unde înţeleg că e trimis prin avion, ajunge din România în Belgia în 7 zile lucrătoare pentru că e știut că unui avion atât îi ia să parcurgă această distanță. Măcar ajunge!
Şi tot în anul 2014 dacă pe o scrisoare lipești doar un timbru nu va ajunge niciodată la destinație, nu va părăsi nici măcar România. Pentru a te asigura că scrisoarea va ajunge nu trebuie să faci o trimitere simplă ci una complexă, eventual prin avion, asupra căreia să ai siguranța că totuşi va ajunge.
Pentru aceste motive legate de ceea ce cred eu că este principalul obiect de activitate al Poştei Române, eu susțin privatizarea ei, cu sau fără falimentare. Asta rămâne la latitudinea unui "baron central".
Şi nu vă faceţi griji. Poşta Belgiană este o copie fidelă a celei româneşti. Însă motivele diferă. Belgienii sunt nişte leneși şi nu fac decât ce scrie în fișa postului. Mi s-a întâmplat să las un colet la poştă spre Irlanda şi să nu îl împachetez în cutia lor standard, pentru că nu ştiam foarte bine franceza, iar ei nu s-au chinuit vreodată să înveţe engleza. Şi deşi trimiterea s-a făcut cu ajutorului unui lucrător de la poştă şi pe trimitere exista numărul meu de telefon, nu s-a deranjat nimeni să mă sune să îmi spună că nu pot trimite coletul. Abia după 2 săptămâni când m-am reîntors eu la poştă mi s-a spus că nu au trimis niciodată coletul pentru că nu avea ambalajul potrivit.
Şi staţi liniștiți că şi Poşta Belgiană îmi rătăcește scrisorile şi Poşta Belgiană introduce în sistem un colet la 3 zile după preluare, iar eu pot să văd asta pentru că am plătit 35 de euro pe un colet de sub 5 kg, pentru tracking.
Şi unii te fură şi te mint şi ceilalți. Clar e că eu trebuie să învăț să folosesc DHL sau UPS că am văzut că funcționează în zonă şi la DHL (dacă nu știați e poșta germană) un colet trimis din Anglia seara la 4 a ajuns la mine a doua zi la 10 dimineaţa. Deci se poate :)
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca
P.S. Când căutam o poză pentru a ilustra articolul am descoperit că internetul e plin de postări pe bloguri, de reclamații şi sesizări legate fix de colete desfăcute sau scrisori care nu au mai ajuns niciodată la destinație. Unele chiar din 2008 sau una chiar din 2005. Nu cred că asta e rezolvarea, dar ca de obicei nu pot să fac mai mult. Scriu pe blog, sperând că alții vor învăța din pățaniile mele şi promit că odată ce mă voi prinde cum să folosesc DHL să scriu din nou pe blog şi să vă spun cum a fost.

July 22, 2014

Luxemburg - Festivalul de Bandă Desenată Contern 2014

Dragilor,

a devenit deja o tradiție pe care abia o așteptăm şi pe care nu puteam să o ratăm. Festivalul este foarte bine reprezentat în online aşa că mi-am pus reminder pe fb. ca să nu îl ratez. Şi deşi week-end-ul trecut în Luxemburg au fost o mie de evenimente, unele mai faine ca altele, nu aveam cum să nu ajungem la Contern. Nu vă mai povestesc despre festival pentru că deja ştiţi de anul trecut. Am să vă povestesc ce noutăți am găsit. De această dată nu am mai luat-o pe Dea. Dacă anul trecut prima zi călduroasă a fost în această perioadă, anul acesta căldura a venit prin aprilie şi au fost unele zile caniculare. Aşa a fost şi cea de sâmbătă. Încă de dimineaţă a devenit clar că nu puteam să o luăm şi bine am făcut pentru că a fost oribil de cald, amândoi ne-am insolat şi amândoi ne-am bronzat ca tractoriștii.
Festivalul mi s-a părut identic cu cel de anul trecut. Poate vânzătorii aveau noutăți şi cu siguranţă aveau pentru că Alin m-a târâit pe la toate tarabele şi le-a analizat amănunțit. Eu în schimb m-am uitat după figurine şi după vreo carte mai interesantă, l-am dus pe Harap Alb la Contern (deşi nu ar fi trebuit pentru că noua revistă lansată acum o lună şi mai bine nu a ajuns încă la mine, deşi am abonament...), i-am făcut poze, am băut vreo 3 litri de apă şi am mâncat o gofră foarte faină cu căpşune. Din ce îmi aminteam de anul trecut standurile erau identice, adică aceiași vânzători plasați în aceleași locuri. Ne-am amintit cum trăgea săraca Dea la umbră pe sub standuri. Şi eu m-aş fi băgat sincer sub un stand la umbră, aşa de cald şi soare era.
Însă la un moment dat au venit norii şi am zis că vine şi ploaia, da n-ai să vezi. Când ţi-o dorești nu vine şi când nu ţi-o dorești vine şi stă cu zilele sau chiar săptămânile. Însă măcar am putut umbla prin Contern fără să ne mai fie frică de soare.
Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de anul trecut, dacă nu vă povestesc eu acum. Pe scurt această mică localitate din Luxemburg se închide traficului rutier pentru un week-end şi se deschide iubitorilor de banda desenata şi nu numai pentru că am văzut figurine şi din cele mai recente seriale americane şi din filmele SF şi Fantasy, deci şi dacă nu vă place banda desenată, aveți ce face, plus că e ca o sărbătoare câmpenească cu standuri cu mâncare şi băutură, cu formații live şi alte atracții.
Ca şi anul trecut indicatoarele au fost înlocuite de semnele specifice Festivalului Internațional de Bandă Desenată
Aşa arătau grătarele
Chiar una dintre imaginile nasoale ale României sunt grataragii cu maieul cu găurele ridicat peste burtă, cu micul pe grătar şi cu berea la pet. Să ştiţi că luxemburghezii sau belgienii nu sunt departe. Le lipsesc maieul şi berea la pet, în schimb fac grătare pe unde nici nu te aștepți, cum ar fi cele mai înguste balcoane. 
Harap Alb la intrarea în Contern
Harap Alb la târg
Tarabele cu bandă desenată pe străzi
Să ştiţi că am văzut şi în acest an oameni care plecau de la festival cu trollerul plin cu reviste sau cărţi
Figurine din Big Bang Theory
Alin şi un fel de mascotă a festivalului
Eu şi personajele mele preferate
Centrul festivalului
Eu la plecare
V-am promis noutăți.
V-am spus că Alin a scotocit fiecare tarabă şi chiar s-a tocmit cu unul să îi lase o revistă la un preț mai mic. Habar nu aveam ca are aceste calități. Ei bine cum mă adăpostisem eu undeva la umbră vine el triumfător la mine cu o carte. Deja ştiţi că eu sunt poreclită Dracula, din cauza alergiei mele la soare, aşa că o carte cu Dracula, s-a gândit el, că mi-ar plăcea. Şi nu e o carte oarecare e o carte ce cuprinde toate miturile legate de Dracula, inclusiv nuvela lui Bram Stocker, transformate în benzi desenate. Una dintre aceste povestiri a fost scrisă de un belgian care chiar a fost în România şi chiar știa cine era Vlad Ţepeş pentru că personajul principal chiar seamănă cu Ţepeş. Puteți vedea şi voi oamenii trași în teapă şi menționarea Castelului Poenari. 
Însă noutatea supremă mi s-a părut organizarea unei expoziții cu vânzare "banda desenată cu tematică religioasă" chiar în biserica din Contern. Şi unele erau chiar vechi. Era desigur şi Biblia transformată în BD şi chiar vreo două cărți cu viața Papei Ioan Paul al II-lea. Au fost interesante de răsfoit, însă nu mi s-au părut o investiție buna la 20 de euro fiecare. Cu ocazia asta mi-am amintit că în Muzeul Benzii Desenate din Bruxelles erau benzile desenate grupate pe categorii şi una era aceasta cu tematică religioasă.
Cam asta a fost. Eu de această dată nu mi-am cumpărat nimic. Nici nu mai aveam chef de mers de la un moment dat. Voiam răcoare şi o apă rece mare. Însă a fost frumos. Mergem şi la anu :)
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

July 20, 2014

Franţa - Rodemack

Dragilor,

am promis ca vă povestesc despre Rodemack şi deşi nu mai am nici o tragere de inima, vă povestesc totuşi. Am în cap alte aventuri şi eu de obicei aşa sunt, dacă am pus punct unei aventuri nu mă mai întorc la ea decât peste câțiva ani sau oricum după ceva vreme. Şi punctul unei aventuri în capul meu este postarea de pe blog. Aşa că dacă despre Festivalul Medieval de la Rodemack v-am povestit aici, în capul meu s-a pus punctul şi oricât aş fi încercat să îmi amintesc ce mai aveam de făcut, mintea îmi stătea la altceva. La Festivalul benzii desenate din acest week-end, de exemplu. Trebuie să găsesc pe cineva care să îmi spună două cuvinte despre un festival ce se promovează doar în franceză, dar mie să mi le spună în engleză. Să fac un interviu telefonic, să îl prelucrez şi să îl dau pe radio. Simplu şi în maximum o oră ar fi gata, însă ritmul cu care sunt eu învățată din România, dintr-o redacție ce se baza în mare pe știri proaspete, e altul faţă de o emisiune de o oră de trei ori pe săptămână. Sincer dacă mai aud o dată cuvântul "doucement" cred că sparg faţa cuiva. "Doucement" pentru cei care nu vorbesc franceza e un fel de încetișor, fără panică, în tihnă. Ori eu vreau acum şi nu peste 2 zile. Auzi zile când eu mă panicam la repere de ordinul secundelor, când un interviu era livrat şi în 10 minute dacă era cazul. Şi apoi de ce "materialele" sunt aşa de îngrozitor de lungi? Un interviu eu una îl termin în 5 minute şi "îl scot" şi la 50 de secunde dacă e cazul. Ori ei nu. Ei au cronici, un fel de relatări de 7 minute. 7 minute e un chin. Cine pana mea ascultă pe un singur om să vorbească singur 7 minute şi să nu schimbe postul? Aici aşa e. Model franțuzesc. Îmi vine să vomit de câte ori aud cuvântul, dar tac, înghit, dau din cap. E un sacrificiu mic având în vedere că aici cv-ul meu e doar trei coli de hârtie imprimată, ca să nu spun mai urât.
Scuzați abaterea de la temă, dar îmi mai suflu şi eu năduful, că tare mă mai enervează francezii ăștia şi modelele lor. Însă dacă francezii au putut construi ceva aşa fain ca Rodemack, cred că le pot ierta eu epigonilor lor prostiile pe care le debitează legat de radio. Pentru că oricâte resentimente aş avea eu legate de francezi, trebuie să recunosc că îmi plac unele lucruri. V-am mai zis că eu la Festivalul Medieval mi-am făcut cumpărăturile, mi-am mâncat fast foodul şi m-am pus pe făcut poze. Cu telefonul desigur pentru că nu m-a dus capul că la un Festival Medieval aş avea la ce face poze cu aparatul. Dar nu mai fac greșeala. Promit.
Ei bine Rodemack este pe lista celor mai pitoreşti orășele din Franţa şi un must în materie de vizitare. Eu sincer până să ajung acolo nu aflasem deloc ce e Rodemack ăsta şi nici nu îl găsisem pe un ghid turistic. Însă aşa spune wiki pe franceză şi trebuie să o credem. Observaţi probabil că mi-am extins documentarea pe limba franceză...facem progrese, nu aşa... Rodemack e un orăşel fortificat, atât de fortificat încât dacă ajungeţi acolo nu veţi avea unde bea un suc. Însă locuitorii sunt de treabă şi dacă e musai puteţi acosta pe cineva pe stradă să îi folosiţi toaleta de exemplu. Fiind vorba de un eveniment nu ne-am mai pus problema că nu vom găsi tot ce avem nevoie aşa că am găsit până şi un bancomat, deşi în orăşel nu există. Ne-a făcut cash back un organizator. 
Rodemack a fost prima dată atestat documentar în secolul IX şi o perioadă a fost condus de un administrator numit de Luxemburg. Abia în 1019 apare prima dată menționat titlul de sire, un lord de Rodemack ce a participat la un turnir în Trier. După aceea toţi lorzii de Rodemack au ținut de Luxemburg şi au încercat să îşi crească averea fie prin turniruri fie prin căsătorie.   
Erau timpuri sângeroase şi complicate şi de aceea cred că Festivalul Medieval aflat la 36-a ediție a avut un aşa succes. Oraşul este încă fortificat cu 700 de metri de zid de pe vremea cavalerilor, iar în vârf există o citadelă pe care de fiecare dată am găsit-o închisă.
Însă oricât ar trage cei care scriu poveștile astea spre perioada medievală, construcțiile îmi par de dată mai recentă şi mie îmi plac.
O mică uşă la nivelul solului. Probabil accesul la vreo pivniţă. 
O fereastră cu obloane albastre şi flori colorate 
Poarta orașului fortificat Rodemack 
Eu în poarta unei case cu uşă şi obloane albastre 
Uşa albastră 
Nu ştiu sincer ce ar vrea să fie. Era o scobitură în zid, în care era plantat un grilaj, iar în interiorul grilajului era un ghiveci cu flori. 
Uşă verde, însă brâul de faianță mi se pare chiciul maximal
Însă uşa de sus cu inimă pare  fi o uşă a unei fânețe sau cam aşa ceva, însă e lipită de casă. Aşa ceva nu am mai văzut.
Îmi plac tare de tot ferestrele cu obloane din lemn. Dacă vreodată voi avea casa mea, din astea vreau, deşi va trebui să mă decid pentru că vreau şi din acelea ca mai sus din scândurele mai mici. 
Uşă mov 
Şi anul trecut le-am făcut poză. Flori negre. 
Fereastra albastră a unei case din 1941
Alte obloane albastre. Mi se pare super combinația de roşu cu albastru şi deşi credeam că e deranjantă, iată că nu e sau cel puţin mie nu mi se pare. 
Cam toate casele din Rodemack arătau aşa. Sincer să vă spun eu nu aş locui, dacă aş avea de ales, în aşa o casă, dar de vizitat eventual de stat la o pensiune de acest fel, nu zic nu. Însă îmi închipui că sunt friguroase, deşi se vede clar că au geamuri termopan, da ori fi şi izolate?
Una peste alta mie mi-a plăcut Rodemack. Dacă vă nimeriți prin zonă îi puteţi face o vizită. Orăşelul se află în Franţa la doar 6 km de Luxemburg şi la 20 de Germania.
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca
There was an error in this gadget