Translate

Showing posts with label nervi româneşti. Show all posts
Showing posts with label nervi româneşti. Show all posts

March 9, 2015

A fi român, o povară?

Dragilor,

nu am mai scris de ceva vreme şi când scriu, abordez subiecte de astea... Numai că în ultima perioadă mă tot lovesc de chestia asta şi nu mai ştiu de unde să o apuc. Vedeți voi, după o vreme exemplul personal nu mai ajută la nimic. Toată lumea ştie că eşti bun, că îţi faci treaba, că eşti folositor companiei, că eşti harnic, silitor şi inteligent, aproape că eşti exclus din tagma românilor şi pentru că ai devenit prieten ţi se adresează întrebări de-a dreptul jignitoare, pentru că, nu-i aşa, tu nu mai eşti român. Cumva se uită că orice ai face şi orice ai spune şi oricât de prost sau de deștept ai fi, eşti român. Asta e prima caracteristică într-o lume în care nimeni nu mai e la locul lui, toţi venim de undeva.
Din vineri în vineri am experiențe "neplăcute" legate de subiectul: a fi român.
Săptămâna trecută o colegă m-a întrebat direct, în faţă, fără nici o remușcare şi fără conștiința că ar putea jigni, dacă românii se trag din țigani şi dacă România vine de la "roma population". Ar fi simplu să o cataloghez ca "proastă" şi să îmi văd de drum, dar ea nu e singura şi nu e nici proastă. Ea punea o întrebare legitimă, în condițiile în care vine din Olanda şi ultima știre despre români a fost cea cu tablourile furate şi arse în sobă. Pentru mine e un subiect delicat, nu m-aş asocia cu "acei români" niciodată, dar sunt asociată. Eu sunt părerea obiectivă, eu pot fi întrebată, eu am trecut de partea cealaltă, am devenit egali şi acum discutăm fără remușcări despre subiecte "delicate".
Mi-a trebuit toată forța din lume să zâmbesc şi să îi explic cum stă treaba, cine suntem noi, cine sunt ţiganii, de ce ne numim la fel, secole de istorie rezumate în două vorbe. Însă la final nu m-am abținut şi i-am zis că e un subiect delicat şi că nu i-aş recomanda să întrebe şi alţi români ce cred despre subiect. Ceilalți colegi, prezenți la discuție, colegi de mai la est, Bulgaria, Austria, erau albi ca varul. Se așteptau probabil la vreo ripostă, pentru că, nu-i aşa, românii sunt "iuți de mânie".
A trecut. Am răs cu colegele românce de cât de "neștiutori" sunt vesticii, pentru că şi noi putem pune în categorii oamenii şi noi putem generaliza. Nu sunt toţi la fel, dar ce răzbunare mai frumoasă?
Şi trece săptămâna şi vine alta, plină de evenimente, de adormeam seara cu telecomanda în mână. Şi vine vineri şi am un curs ceva despre comunicare, dar care ca de obicei este despre orice altceva. În schimb profesoara e de treabă. E italiancă, ce locuiește în Germania. E migrantă şi ea. Şi începem să vorbim. Cursul nu era mare lucru, aşa că am trecut repede la chestiuni personale. Românii şi italienii sunt frați, nu-i aşa? Aşa o fi însă noi suntem "fratele sărac de la est". E ok. Nu mă supăr. O şi salvez seara, după ce rămâne prizonieră în mica localitate cu universitatea, pentru că trenurile nu circulă, pentru că președintele Franței e în vizită în Luxemburg şi s-a închis circulația. De ce? Că aşa.
Şi discutăm din nou. Simt că mă apreciază. A doua zi la curs din nou vorbim, din nou simt că îi place de mine, mă preferă la discuții semn că nu vorbesc chiar numai prostii şi că am reuşit să ma adaptez chiar şi cursului ei despre comunicare, care de fapt e despre orice altceva. Şi iar trec granița, iar devenim familiare, iar ne putem spune orice, iar am trecut de partea cealaltă. E cât se poate de clar că nu voi riposta, că putem vorbi deschis şi că nu voi sări la beregata cuiva, dacă va pune întrebări jignitoare. Sau poate nici nu le-a considerat jignitoare. Poate i se păreau normale.
Şi vorbim despre lucrarea finală pentru cursul ei, la care ea îşi permite să îţi dea "un sfat" sau "un pont". Şi zâmbitoare, eu îl aştept. E încurcată, probabil în timp ce vorbește îşi dă seama că gafează. Probabil zâmbetul mi se șterge de pe faţă. Atitudinea i se schimbă. Îmi sugerează să observ clasele de români care învață engleza în Luxemburg. Pentru că nu-i aşa, românii pleacă din România analfabeți şi e datoria occidentului să ne școlească.
De data asta mi se rupe că mi se vede dezamăgirea şi furia pe chip. Mi se rupe că e italiancă, că e şi ea migrantă şi că îmi ştie păsurile. Nu o bănuiesc că ar fi plecat la cleaning în Germania, deci de ce ar bănui ea că eu aş fi plecat? De ce e cumva logic că eu am învăţat engleza în Occident şi nu acasă? Şi îi povestesc cum toţi românii cu peste 4 clase ştiu engleza, cum nu cred să existe în Luxemburg clase de engleză pentru români, nu pentru că nu am avea o comunitate aici ci pentru că în Luxemburg engleza e frecție la picior de lemn. Deci, poate, aş găsi români care să înveţe franceza, da românii şi franceza o învață la şcoală, şi învață şi germana tot acolo. Eu sunt dovada vie că voință există. O ascult în germană, o înţeleg şi îi răspund în engleză. Nici una nu e limba mea şi totuşi îi răspund. Îi răspund şi în italiană, dacă trebuie.
Dezamăgită, inventez un subiect minuscul pentru lucrarea finală, oricum nu îmi voi bate capul cu ea mai mult decât şi-a bătut profa capul cu cursul despre comunicare.
În schimb ea s-a prins că a greşit. După ore caută prilej să vorbim. Şi vorbim. Şi îi povestesc de unde vin eu, ce sunt eu, ce sunt părinții mei, ce e Alin, subliniez că dintre prietenii mei 80 la sută au doctorate, unii predau în străinătate şi sunt egali cu ea. Îi arat că nu toţi dormim la început sub poduri, că nu toţi fugim din România pentru că ne e greu, că unii mai pleacă şi pentru că au înţeles că asta e ideologia UE, că suntem cetățeni egali şi că putem încerca să ne găsim rosul oriunde în lumea asta fără a fi bănuiți că am fugit de greu.
Recunoaște şi ea că a presupus greşit. În timp ce eu nu mi-am bătut capul să îmi fac o părere despre ea, am luat-o aşa cum e, italiancă venită în Germania, profesoară la universitatea din Luxemburg, profesor invitat, ea m-a studiat, m-a întors pe toate părțile. Eu nu putem să am engleza nativă decât dacă aş fi studiat-o în "vest", probabil Irlanda (clar nu ajunsese vreodată în Irlanda să asculte engleza vorbită acolo). Alin, pe care îl întâlnise cu o seară în urmă, nu putea fi decât un simplu muncitor (şi dacă ar fi fost ce?), în nici un caz un om cu doctorat, post doctorat, o minte genială şi un om excepțional. Venea din România.
Eu nu puteam fi jurnalist, şi-o fi imaginat că eram jurnalist ca în bancul ăla: "- Lucrez în învățământ. - Da, şi ce faci acolo? - Sunt portar la o şcoală". Numai când colegul meu luxemburghez, cu care am povestit o grămadă despre radio, i-a zis că chiar mă pricep, a început să creadă.
Cumva, dacă nu ne lipim diplomele pe frunte, exemplul personal nu mai e suficient. Nu contează nici cât de bine vorbim o limbă străină, nici ce scoatem pe gură, toate sunt avantajele traiului din "vest".
A cui e vina? Nici nu mai ştiu? Nici nu îmi mai vine să arat cu degetul. Sunt atât de multe de făcut, atât de multe de îndreptat, încât nici nu mai contează a cui e vina. Sper doar ca, copii migranţilor de azi să nu fie tratați ca ei, să prindă o lume mai bună. O Europă, dacă nu chiar o lume, în care toţi chiar să fie egali şi România să nu mai fie asociată cu romii, cu dormit pe sub poduri, cu furtișaguri şi înșelăciuni. Sper!

July 25, 2014

Susțin privatizarea Poștei Române!!!

Dragilor,

la începutul anilor 90 în România s-au privatizat toate instituțiile posibile şi imposibile. Fabrici întregi au fost vândute la fier vechi şi industria României a fost pusă pe butuci.
Pe atunci încă se mai punea botul că doar instituțiile falimentare se privatizează pentru că oricum erau falimentare şi noi ca stat român nu aveam nimic de câştigat. Exemple precum Renault sau Arcelor Mittal cred că ar trebui să fie de căpătâi că mitul este unul fals şi că nu toate fabricile româneşti erau neproductive, deci falimentare. Nu mai intrăm în disputa: cine a avut de câştigat? Dacă aţi auzit vreodată expresia "baroni locali" aveți deja jumătate de răspuns.
În anul 2010 când am plecat eu din România se vorbea că singurele instituții neprivatizate şi deci nefalimentate mai sunt sarea şi poșta.
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu nici una dintre ele, dar susțin cu tărie că poșta trebuie privatizată pentru că sub conducere românească va fi în scurt timp falimentară.
De ce privatizarea?
Pentru că suntem prea proști să facem ceva să funcționeze brici şi suntem prea hoți ca odată pus ceva pe picioare să nu falimentăm prin furt.
Pe ce mă bazez? Pe exemplele mele.
Ştiu că în mare Poşta Română se mai susține din activităţile din mediul rural şi pentru că încă mai distribuie pensii celor care nu au învăţat încă să folosească un card. Însă poșta, aşa cum înţeleg eu termenul ăsta, ar trebui să se sprijine pe trimiteri, de colete, de scrisori, de felicitari şi de orice altceva.
Şi ajungem la anul de graţie 2014. Un an ca oricare altul în care ca şi pe vremea celei mai aprigi cenzuri comuniste, poșta română desface coletele ce vin din străinătate. Mi s-a întâmplat de două ori cu două colete, unul trimis la Iaşi şi unul la Bucureşti. Diferit de anii comunismului nu s-a sustras nimic din colete, iar acestea au venit însoțite de o listă a tuturor lucrurilor din pachet. Cred că pur şi simplu curiozitatea a împins pe cineva de la poștă să sfâșie cutiile şi să se uite înauntru, deşi trăim într-o era în care există lasere ce pot verifica şi ce ai mâncat aseară, însă nu vorbim de lucruri din acestea sofisticate când vorbim de Poşta Română.
Tot în anul de graţie 2014 o scrisoare normală nu ajunge din România în Belgia decât dacă prinde picioare şi o ia pe jos. Mi s-a întâmplat de 3 ori anul acesta, ca scrisori trimise din Belgia în România, dar şi invers să nu mai ajungă la destinație. NICIODATĂ. Am să citesc amuzată de undeva cum strănepoții mei au primit după 100 de ani numărul 11 din revista Harap Alb Continuă :D
Tot în anul 2014 un colet trimis prin metoda PAR AVION, de unde înţeleg că e trimis prin avion, ajunge din România în Belgia în 7 zile lucrătoare pentru că e știut că unui avion atât îi ia să parcurgă această distanță. Măcar ajunge!
Şi tot în anul 2014 dacă pe o scrisoare lipești doar un timbru nu va ajunge niciodată la destinație, nu va părăsi nici măcar România. Pentru a te asigura că scrisoarea va ajunge nu trebuie să faci o trimitere simplă ci una complexă, eventual prin avion, asupra căreia să ai siguranța că totuşi va ajunge.
Pentru aceste motive legate de ceea ce cred eu că este principalul obiect de activitate al Poştei Române, eu susțin privatizarea ei, cu sau fără falimentare. Asta rămâne la latitudinea unui "baron central".
Şi nu vă faceţi griji. Poşta Belgiană este o copie fidelă a celei româneşti. Însă motivele diferă. Belgienii sunt nişte leneși şi nu fac decât ce scrie în fișa postului. Mi s-a întâmplat să las un colet la poştă spre Irlanda şi să nu îl împachetez în cutia lor standard, pentru că nu ştiam foarte bine franceza, iar ei nu s-au chinuit vreodată să înveţe engleza. Şi deşi trimiterea s-a făcut cu ajutorului unui lucrător de la poştă şi pe trimitere exista numărul meu de telefon, nu s-a deranjat nimeni să mă sune să îmi spună că nu pot trimite coletul. Abia după 2 săptămâni când m-am reîntors eu la poştă mi s-a spus că nu au trimis niciodată coletul pentru că nu avea ambalajul potrivit.
Şi staţi liniștiți că şi Poşta Belgiană îmi rătăcește scrisorile şi Poşta Belgiană introduce în sistem un colet la 3 zile după preluare, iar eu pot să văd asta pentru că am plătit 35 de euro pe un colet de sub 5 kg, pentru tracking.
Şi unii te fură şi te mint şi ceilalți. Clar e că eu trebuie să învăț să folosesc DHL sau UPS că am văzut că funcționează în zonă şi la DHL (dacă nu știați e poșta germană) un colet trimis din Anglia seara la 4 a ajuns la mine a doua zi la 10 dimineaţa. Deci se poate :)
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca
P.S. Când căutam o poză pentru a ilustra articolul am descoperit că internetul e plin de postări pe bloguri, de reclamații şi sesizări legate fix de colete desfăcute sau scrisori care nu au mai ajuns niciodată la destinație. Unele chiar din 2008 sau una chiar din 2005. Nu cred că asta e rezolvarea, dar ca de obicei nu pot să fac mai mult. Scriu pe blog, sperând că alții vor învăța din pățaniile mele şi promit că odată ce mă voi prinde cum să folosesc DHL să scriu din nou pe blog şi să vă spun cum a fost.

May 22, 2014

Schimb câine pe telefon - România ţara tuturor posibilităţilor

Dragilor,

nici nu vă imaginați cât mă irită subiectul, cât aş vrea să urlu din toţi rărunchii şi cât aş vrea să înjur şi eventual să dau cuiva în cap. Da mă afectează în special pentru că am un câine de 11 ani şi probabil de aici reacția mea.
Acum sper şi e posibil să fie o glumă. Vreau să cred că nici un om care a avut alături un câine timp de 12 ani nu îl poate da aşa. Da apoi cu ce e diferit de cei care îi lasă legați de gardul televiziunii cu o pungă de mâncare alături sau cei care îi abandonează pe câmp?
Da e greu să crești un câine bătrân. E al naibii de greu nu fizic ci emoțional. Când îţi amintești ce putea să facă şi ce bine v-aţi simţit împreună şi acum doarme mai toată ziua, îl ajuți să urce scările, trebuie să nu uiți să îi dai pastilele sau să îl duci la veterinar. Când ţi se strânge inima în tine doar la gândul... şi îţi dau lacrimile instant. Cum pana mea există oameni care au alte sentimente? Cum?
Cum poți să schimbi o ființă pe un bun material? Un telefon fie el și de ultima generație şi de ultima fiță e fix un cacas. E un plastic. L-ai scăpat pe jos şi te-i căcat în el. Ce îţi oferă un telefon? Nimic. Ba din contră te depărtează şi de ceea ce ai.
Eu încă mai cred că e o glumă şi că Gina din sectorul 2 are un ciudat simț al umorului şi nu că e o ființă fără suflet. Acum asociațiile pentru PROTECȚIA animalelor ar trebui să intervină. Să investigheze. Să o contacteze pe această Gina şi să vadă dacă anunțul e real. Şi dacă e să ii tragă o amendă de să îşi vândă telefonul de fițe şi pe al ei şi pe al familiei ei şi al urmașilor ca toţi să înveţe o lecție, că aşa ceva pur şi simplu nu se face. Oare Gina şi-ar da mama la schimb pe un telefon?
E pur şi simplu strigător la cer şi simt că cu cât scriu mai mult cu atât mă revolt mai mult. Auzi super ofertă, e blând şi rasă pură şi ştie câteva scheme...deci urlu pe iritare şi de neputință.
De ce unii oameni au acces la astfel de suflete când ei nu au suflet?
Raluca
Anunțul e aici. Am încercat să îi dau un mesaj să mă revolt, dar tot ce pot să fac e să scriu pe blog şi să dau share pe fb.

May 23, 2013

Jurnalismul de azi nu mai e jurnalismul pe care l-am învăţat eu

Bine asta constată de ceva vreme mai toţi cei care au legătură cu branșa asta. S-a tabloidizat totul şi parcă te aștepți ca din gura vreunei frumoase de la TV să iasă o bulă ca în Libertatea sau Cancan. Şi acum na, dacă publicul asta vrea, asta cere şi asta preferă să primească în fiecare seară în casă...publicul e stăpânul tuturor, mai ales în timpuri de criză când salariile jurnaliştilor au scăzut şi la jumătate. Ecuația e simplă, nu faci rating, nu iei bani, nu ai salariu şi copii şi familia ta rămân nemâncați.
Numai că nu despre asta voiam să vă vorbesc ci despre altceva, despre jurnalismul justițiar.  E drept că te mai ia valul, mai ales când ești în postura să pui întrebări şi deci să afli răspunsuri. E drept că sunt subiecte care te ating pe tine ca persoană şi uiți că tu de fapt ești jurnalist şi echilibrat şi echidistant şi ce o mai fi în manualul de jurnalism de Coman.
Sincer scriu foarte greu această postare pentru că subiectul e delicat şi nu vreau să îl comentez eu, că nu e treaba mea şi nici nu aş rezolva mare lucru. E vorba despre emisiunea Sinteza zilei de acum vreo două zile. Mihai Gâdea s-a prins că subiectele lacrimogene aduc rating şi din când în când o mai dă pe astea. Era despre un cămin de copii cu retard mintal de prin sectorul 2. La În Premieră (emisiune foarte bună, la care mă uit de câte ori pot) a fost un subiect acest cămin. Pe scurt copii de acolo erau legați de paturi, au filmat copii scheletici, copii care urlau, probabil de durere, imagini de coșmar şi nu doar pentru mine, că oi fi mai nevricoasă, da pentru oricine. Şi sigur că ți se scoală omenia în tine şi ai vrea să trântești de pământ cu cei vinovați. Şi sigur că Gâdea şi restul erau în această postură, la o oră de maximă audiență. Da parcă jurnalismul în ce am învăţat eu e cu totul altceva. Da te mișcă subiectul, da directoarea pe care o intervievau era vădit antipatică cu părul lipit de cap de la transpirație şi nici unghiul din care era filmată nu o avantaja. Da totuşi să faci tu pe-a justițiarul şi să te frămânți ca o cucoană în călduri şi să nu mai spun de Adrian Ursu (mare om, mare jurnalist) care numai nu sărea din ecran să o ia pe aia de loaţe.
Unde era echidistanța? Unde erau jurnaliştii echilibrați? Eu ştiu că trebuie să ieşi cumva din subiect. Da toată lumea fură în România. Directoarea a furat fonduri, asistentele fură mâncare, infirmierele fură din timpul alocat curățării acelor copii...sunt clar vinovate de situație, dar chiar ei jurnaliştii au zis că e o asistentă la 20 de copii. 20 de copii cu retard mintal. Şi 20 de copii ca mine şi ca tine sunt greu de stăpânit, da cei cu retard mintal, mă gândesc că au nevoie de afecțiune, de grijă, de atenție. E totuşi un om la 20 de copii. Da este inuman să îi legi, da copii ăia arătau ca în lagărele naziste, dar repet un om la 20 de oameni.
Niciodată nu am văzut ca Mihai Gâdea şi restul să sune ministrul şi să îl întrebe de ce nu angajează mai mulţi oameni, de ce nu alocă mai multe fonduri, de ce nu stabilește nişte reguli clare ale voluntariatului în astfel de cămine de copii. Niciodată nu am văzut să o întrebe chiar pe directoare de ce sunt legați copii, pe un ton frumos, calm jurnalistic. Iar oftaturile lui Gâdea, revelațiile lui legate pe părăsirea țarii, frământările în scaun şi pauzele când parcă nu îşi găsea cuvintele de supărat ce era, mă scuzați da asta e actorie şi nu jurnalism.
Cică pe timpul nopții într-un astfel de cămin e doar un singur supraveghetor. Unul singur la sute de suflete... Asta nu au observat. Asta nu au comentat şi nici nu au vrut să afle răspunsuri. Care răspunsuri nu se aflau la directoare, care între timp devenise ceva mai mare în ierarhie şi directoare era alta. Au găsit personajul negativ şi aruncau ca în vechime cu pietre în el în agora. Ei s-au canalizat pe lupta dintr un ONG şi directoare, care nu a mai dat voie voluntarilor să intre în centru. Şi pe asta marșau. Nu cred că problema se oprea acolo, cred că tot sistemul e corupt şi trebuie reformat, dar spălarea creierelor celor mulţi şi proști e aşa de facilă...de ce să nu o practicăm?
Nu acolo e problema domnilor şi apoi dacă chiar ştiţi ce e ăla voluntariat şi v-aţi însușit noțiunile de ce nu se duc Gâdea, Ursu şi alea de pe acolo la voluntariat. Să aibă ei grijă de 5 copii, nu 20.
Pe ei marii jurnaliști pe care îi vede lumea la TV sigur îi primea directoarea cea rea cu părul transpirat.
Dacă tot vrem să ieșim din hainele de jurnaliști, de ce să fim justițiari, hai mai bine să fim voluntari. E infinit mai greu decât să dai din gură la TV într-o oră de maximă audiență.
Părerea mea,
Raluca
P.S. Aseară m-am uitat tot la Sinteza zilei pentru vreo 2 minute. Era filmat un copil cu părinții plecați la muncă în străinătate care scremea trei lacrimi. Am tratat şi eu subiectul şi după ce am vorbit chiar cu părinții din străinătate nu am putut să fiu de nici o parte, eu ca om, nu ca jurnalist. E o bubă a acestui secol şi nu se rezolvă într-un caz sau două. Mă întreb cum o fi fost emisiunea, dar în același timp nici nu vreau să aflu. Vreţi jurnalism? dați pe BBC, CNN şi altele asemenea. Învățați şi engleză şi vedeţi şi ce înseamnă jurnalism, nu actorie, nu justiție şi nu spălare de creiere...

September 19, 2012

Excursie în România - 6

Cred că acesta va fi ultima postare nervoasă, pentru că trebuie să recunosc, au fost două zile în care nu s-au aliniat planetele sau ceva, că parcă numai mie mi se întâmplau diverse.
În România instituţiile sunt de neclintit
Noi am venit acasă şi cu gândul să facem cununia civilă şi să aranjăm ce se poate aranja pentru nunta de anul viitor. Ştiu că poate pentru românul de rând să te măriţi de azi pe mâine poate fi un moft şi poţi fi catalogat drept nesimţit că nu vrei să respecţi "legile statului". Domnilor legile sunt proaste, chiar dacă sunt hotărâri de consiliu local, tot legi sunt, tot proaste.
În România trebuie depuse actele pentru starea civilă cu 10 zile înaintea cununiei. Noi nu aveam 10 zile la dispoziţie şi tot umblând după acte nu am mai avut nici măcar 8 sau 9, pentru că vorbim de zile lucrătoare.
Aşa că situaţia ajunsese una de-a dreptul tensionată. Nu ne puteam căsători civil. Şi în Dublin lista de aşteptare e de 5 luni, deci mai rău ca în Iaşi, dar în Dublin la urgenţe plăteşti o taxă, măricică, şi treci în faţă.
Şi în Iaşi se fac cununii la urgenţă, dar doar cu aprobarea primarului, iar motivul favorit al primarului, pentru a aproba cununia de urgenţă este ca cineva să fie în luna a noua de sarcină. Nu există posibilitatea să plăteşti să faci cununia când vrei tu. Nu mai spun că în Iaşi cununia civilă se face doar la starea civilă şi nicăieri altundeva. Dacă cineva a reusit să îi scoată pe închistații ăia de acolo a făcut-o doar cu mari pile.
Citisem undeva că la un restaurant din Iaşi a fost amenajat ca un altar şi se fac cununii în grădina restaurantului, deci până şi popii au ieşit din biserică, pentru suma potrivită, cei de la starea civilă, nu.
Iar revin la vorba mea, treburile astea trebuie făcute la timpul lor, poate la 20-25 de ani aveam răbdarea să trec printr-o nuntă clasică, acum nu.
Raluca
P.S. În România dacă cunoşti femeia de serviciu sau portarul eşti aranjat :)

September 18, 2012

Excursie în România - ziua a cincea

De multe ori aud sau citesc pe bloguri despre români care merg într-o ţară, închiriază maşini şi vizitează respectiva ţară cu maşina. Islanda, Norvegia, Anglia sau chiar Irlanda sunt primele exemple care îmi vin în minte. Mă întreb de ce ar fi tentat un străin să facă acelaşi lucru în România?
Vă dau un sfat: când auziţi de România, fugiţi cât vă ţin picioarele.
Prima zi în România, după un an de zile petrecut în Irlanda şi deja am regrete şi mă chinui să înţeleg dacă fac eu ceva greşit sau per total e ceva greşit.
1. La vama dintre Ungaria şi România a fost prima şi singura dată când am fost controlați la acte. Noi veneam din Irlanda, capătul vestic al Europei, mai capăt de atâta nu se poate, adică de la 2500 de km şi cel puţin 6 ţări tranzitate. Am înţeles, suntem graniţa Uniunii Europene, nu suntem în Schengen, nu a durat nici mult, vreo 10 minute, am trecut, eram în România. Repet, pe mine, nu m-a deranjat, dar lângă mine coloana de tiruri se întindea la 12 ziua la vreo 5 km şi la intrarea şi la ieşirea din ţară. În aceste condiţii, ne mai întrebăm de ce nu doar că economia nu duduie (asta dacă a duduit vreodată), dar că suntem cea mai săracă ţară din Europa?
De aia suntem, pentru că stau tirurile cu produse perisabile ore bune la vamă. Nu mă înţelegeţi greşit (deşi ştiu că unii deja citesc cu pixul în mână), peste tot în Europa tirurile se controlează. Da mă întreb în Ungaria, la o azvârlitură de băţ de România, de ce controlul durează 5 minute, iar la coadă dacă erau 5 tiruri, iar în România coada era de 5 km? Bine am citit şi citesc şi eu despre capturile record ale vameșilor şi acţiunie de stârpire a infracțiunilor transfrontaliere. Nu zic, eforturi se fac, suntem pe calea cea bună, o să ajungem unde ne dorim, dar până atunci poate împrumutăm sistemul de control al ungurilor. Mie îmi pare că e mai bun...
asa a dispărut asfaltul
2. Punctul cel mai arzător şi care m-a durut cel mai mult. Drumul de la Oradea la Zalău e praf, da ce zic eu praf, drumul de la Oradea la Zalău nu există, ar trebui şters de pe hartă şi trimis în uitare. Să ne înțelegem  vorbim de două drumuri europene, drumuri indicate de GPS cu hărţi din 2011, E81 şi E59.
Poate nu e drumul cel mai corect care poate lega Budapesta de Iaşi. Poate trebuia să mergem pe centura Clujului. Poate trebuia să ne informăm şi să nu presupunem că într-un an drumul pe care am ieşit din ţară, rămâne acelaşi. Poate trebuia să îl ascultăm pe Andrei, care o tot dădea înainte să plecăm cu Clujul, că să trecem prin Cluj sau să ne oprim la Cluj. Poate nu ar fi trebuit să venim deloc cu maşina în România. Poate în vederea venirii, ar fi trebuit să ne închiriem o maşină de teren. Poate.
placa prin care erau anunţate datele lucrării
Am intrat pe drumul respectiv fără prea multe probleme în localitatea Aleşd. Am admirat plăcuță cu Mobilitate în Europa şi cu anunțul că drumul se reabilitează pe bani europeni. Am zis că e de bine. Şi aşa a fost, primii 20 de km au fost ok. Nici buni, nici răi. Aveau asfalt, fără prea multe gropi, iar Fiatul mergea cu viteza acceptabilă. Fără să ne dăm seama asfaltul a dispărut de sub roţi, a devenit plin de gropi şi praf până a dispărut de tot. Înapoi nu ne puteam întoarce, totuşi 20 de km pe dealuri. Am zis să continuăm, deşi lipsa altor maşini ar fi putut să ne ridice totuşi semne de întrebare. Am ajuns la o porţiune cu semafoare, unde mergem cu grijă şi unde fiecare piatră care ne lovea maşina parcă mă lovea pe mine. Am vorbit cu nişte muncitori, drumul avea să fie aşa până în deal, care deal, al câtelea? Cât am mers prin pietriș? 65 de km. O eternitate, o lungire a timpului de mers cu 4 ore, o tonă de fire albe şi maşina care probabil odată ajunsă în Irlanda va trebui băgată în service.
zona cu semafoare
Acum să ne înţelegem. Noi nu facem parte din oamenii care pocnesc din degete şi le apare o maşină în curte. Chiar şi second hand, maşina a fost luată cu sacrificii. Nu mari şi nu multe, dar cu sacrificii. Acum sacrificiile ca sacrificiile, dar maşina a fost luată cu bani. Acum nu ştiu să aibă mama o imprimantă pe balcon, deci banii au fost munciţi. Ca noi e probabil 99% din populaţia acestui glob. Vreau să ştiu şi eu în eventualitate în care eu îmi lăsam o piesă esenţială pe acel drum (E81) cine mă despăgubea? Cine se încumeta să vină să mă scoată totuşi de acolo?
Apoi noi poate ne-am dus înainte ca berbecii şi nu ne-am uitat atent la semne. Da cât de greu era ca la începutul lucrărilor pe lângă plăcile alea cu anunțarea datelor lucrării să pună o foaie de hârtie, într-o folie, pe care să fie scris: DRUM FOARTE PROST; NU INTRAŢI. Nu cred că era o avere. Era însă un lucru de bun simţ. Bun simţ care în România lipsește cu desăvârșire.
acesta este drumul european 81
Apoi îmi vin nervii şi întreb şi eu: de ce am plătit rovinietă, 7 euro? Nu e mult, dar sunt banii mei pe care eu simt că i-am plătit degeaba. De ce tu stat român îmi bagi mâna în buzunar şi nu îmi oferi nimic de banii ăștia? În Belgia, Franţa, Germania când erau evenimente în trafic pe frecvența radio intra cineva cu un anunţ. Asta e deja civilizaţie şi nu îndrăznesc să cer aşa ceva de la români. Mă da o foaie, e aşa de greu să scoţi la imprimantă o foaie?
Apoi, nu mă pricep deloc la construcții, de nici un fel, dar întreb ca omul: de ce au fost decopertați până la piatră 65 de km? de ce pe cei 65 de km am găsit miercuri în amiază mare doar 3 muncitori sprijiniţi în lopeţi şi doar un utilaj?
Ce vină am eu că am stat un an în Irlanda şi în acest an simţurile mi s-au alterat?
Nici nu mă mai mir de ce Loganului (maşină proiectată din toate punctele de vedere pentru a fi folosită de români pe drumurile din România, o maşină bună) i s-a stricat de două ori o piesă care cică ar trebui să te ţină o viaţă.
3. Ultimul punct e doar o constatare personală. E o ruşine ca după autostrăzile cu 3 benzi pe sens ale Europei, să ajungi pe un drum cu o bandă în România. Nu mă refer la E81 despre care tot v-am vorbit, ci mă refer la drumul Oradea-Cluj- Bistriţa-Gura Humorului-Iaşi. E practic un drum de la vestul la estul României.
De ce autostrăzile României (alea două şi jumătate) leagă Bucureştiul de trei oraşe alăturate? Câţi români, dar mai ales câţi străini vin prima dată în Bucureşti şi apoi pleacă spre ţară? Poate totul e gândit pentru turiştii despre care am vorbit la începutul postării. Păcat că pe autostrăzile din România nici ei nu vor ajunge prea departe.
Raluca



November 21, 2010

DISCRIMINARE!!!!!!!!

Acum două zile mă plimbam cu Dea prin faţa blocului. Şi cum atât veterinarul cât şi nutriţionistul ne-au recomandat mişcare am zis că o duc până la parcul de câini, care este niţel mai departe, dar nu te trec apele până acolo. Am mers încet, ne-au lătrat toţi câinii şi într-un final am ajuns. Parcul de câini a fost micşorat şi curăţat şi în faţa lui e de vreo doi ani un parc normal. Cum în ţarcurile de câini erau nişte babe cu câini comunitari (observaţi sper că nu le zic maidanezi, pentru că aveau lesă şi pentru că ştiu că stau cu babele în casă şi deci babele răspund de ei...) am decis să stau în parc. Era linişte şi era mai liber. M-am aşezat pe o bancă, iar Dea s-a aşezat la picioarele mele. Şi cum făceam eu poze la frunze, copaci şi case îmi pică în obiectiv următarea poză...
Adicătelea dacă tot e parcul de câini în spate, în parcul de oameni nu au voie oamenii cu câini... WHAT???? Staţi niţel că eu nu mi-am dus câinele la câcare. Eu doar mă plimbam. Unde în lumea asta scrie cine are voie şi cine nu are voie într-un parc? Unde în lumea asta iarba este păzită mai ceva ca moaştele Sfintei Paraschiva? Şi dacă daţi click pe poză nu este aparent interzis accesul cu seminţe sau cu pizza, a cărei cutie poţi mai apoi să o mărunţeşti şi să o arunci pe jos... Ai deplină libertate în împuţirea parcului, dar Doamne Fereşte să ai câine...e INTERZIS...
Eu una abia aşteptam să vină vreo mamă care îşi târâia căruţul prin parc să mă întrebe dacă ştiu să citesc...că îi arătam cum plodul mânca cojile de seminţe de pe jos...
Într-un final am trecut pe lângă parcul de câini să mergem acasă. Şi acolo am găsit explicaţiile indicatorului din parc. OK aşa zic şi eu, dar acest indicator este practic pitit unde nu trebuie şi cei care vin doar în parcul de oameni nu îl pot vedea...
În fine am trecut milimetric pe lângă o ceartă...că toate plodistele se uitau urât la mine...

November 18, 2010

Eu şi câinii maidanezi

Nu ştiu dacă am mai scris aici despre maidanezi. S-ar putea să o fi făcut cândva, dar acum am motive serioase să o fac. Şi pentru că ştiu că şi vecinii mei citesc acest blog am să scriu cu şi mai mare aplomb. Ei bine, maidanezii, nu câinii comunitari aşa cum ţiganii sunt ţigani şi nu rromi, pentru că m-am plictisit să ascundem sub nume plăcute auzului probleme importante cu care ne confruntăm, deci maidanezii trebuie să dispară. Nu ştiu cum şi probabil că nu e fix treaba mea, ci a asociaţiilor care sug din greu fonduri pentru asta, dar maidanezii trebuie eutanasiaţi. Toţi, până la ultimul. Gata cu pozele miloase de pe stâlpi şi de pe facebook. Nu mai pun botul, never ever. Maidanezii trebuie eutanasiaţi.
Acum să mă explic, că poate le va trece înverşunarea domnişoarelor iubitoare de patrupezii nimănui. Eu am un câine, Dea. Este a mea şi la bine şi la rău. Dacă Dea muşcă sau răneşte pe cineva eu plătesc destul de scump, pentru maidanezi cine plăteşte? Aud? Acele domnişoare care îi hrănesc prin spatele blocurilor? Nu cred. Altfel ar acţiona în fiecare dimineaţă când i-ar auzi lătrând la două blocuri distanţă de al meu. Altfel i-ar potoli de câte ori trec eu cu Dea pe acolo sau oricine altcineva. Şi tocmai pentru că nimeni nu este responsabil de faptele acestor câini, mai bine îi eutanasiem.
Azi de exemplu am fost cu Dea la veterinar. Nu departe, pe Măgura Vulturului. Şi la intersecţia acestei străzi cu Elev Ştefănescu o şatră de câini. Pe unii i-am alungat, dar când tocmai terminasem iese unul şi încearcă să o muşte pe Dea de fund. Noroc că e grasă şi blănoasă. Degeaba am ţipat, degeaba am înjurat, degeaba m-am revoltat. Domnişoarele nefutute iubitoare de câini nu au ieşit, deşi blide cu mâncare am observat în apropiere. Aşa că dacă începe o eutanasiere în masă vă rog să începeţi de acolo. Ba mai mult, cotizez la o eutanasiere în masă. Şi cine se opune nu are decât să vorbească cu mine sau cu toţi cei care nu îşi mai pot plimba câinii liniştiţi printre blocuri...
Şi vă rog să nu începeţi cu strânsul câcatului că iar izbucnesc. E normal să strângi după câinele tău într-o ţara civilizată, nu la noi. Noi încă nu am coborât din corcoduş...

November 16, 2010

Prima rundă e gata, urmează runda a doua...

A fost aşa de simplu... Într-o după-amiază-seară mă plimbam prin centrul vechi când am văzut o poştă. Am intrat, aşa doar să întreb. Am întrebat. Am fost directionată spre CEC-ul ăla mic din faţa BNR şi în 5 minute aveam chitanţa cu cei 5 lei care stăteau între mine şi un carnet de şoferi. De ce nu m-o fi dus capul din prima...nu ştiu. În centru la acel CEC se putea rezolva totul. Şi doamna era drăguţă şi mi-a urat Baftă şi am ieşit cu zâmbetul pe buze şi mi-am continuat plimbarea... Ce simplu şi totuşi cât de complicat... A trebuit să mă dau peste cap pentru o taxă de 5 lei... Acum runda a doua...la poliţie...la programări. Cică e prin Pipera... Mă documentez, îmi adun nervii ferfeniţă şi mă duc acolo. Mâine la primele ore... Să îmi ţineţi pumnii:D