Ce tare mi-aş dori să fie adevărat ce scrie în titlu, dar nu e aşa. Prieteniile se leagă fără să ne dăm seama şi realizezi că sunt prietenii când oamenii aceia îţi lipsesc. Ştiţi voi povestea lui Apolodor? dacă nu căutaţi-o şi vedeţi cum se termină.
Îmi e dor de oameni pe care acum un an nici nu îi ştiam, nici nu intrasem în vieţile lor şi ei cu atât mai puţin într-a mea. Poate sunt un pic egoistă, poate e normal să îţi fie dor, la urma urmei numai noi românii ştim exact ce e dorul ăsta. Sunt oameni care mi-au schimbat viaţa şi mi-au deschis mintea şi m-au făcut să privesc fenomenul acesta al migraţiei ca pe unul normal şi firesc şi nu ca pe ceva de care să îţi fie ruşine. Şi acum îmi e dor de ei poate mai rău decât îmi e dor de prietenii mei de la Bucureşti şi Iaşi, deşi nu cred că s-a construit încă o maşină care să măsoare dorul.
Probabil că e singurătatea din mine care vorbeşte acum, dar îmi e dor de Alex, de Alina, de Vio, de Andreea şi Cathy şi de Cibo şi de Gelu şi de Lucian şi de toţi cei de viaţa cărora m-am legat un an de zile. Cândva ştiu sigur că vom mai face grătare pe terasa Alexandrei.
Raluca
P.S. În alt registru, vă rog nu vă întristaţi. Azi merg la o mega expoziţie de meştereli şi se presupune că va fi o zi super. Mâine vizităm ceva de vizitat, deci week-end-ul e plin. Week-end plăcut şi vouă!!!
No comments:
Post a Comment