Translate

July 22, 2014

Luxemburg - Festivalul de Bandă Desenată Contern 2014

Dragilor,

a devenit deja o tradiție pe care abia o așteptăm şi pe care nu puteam să o ratăm. Festivalul este foarte bine reprezentat în online aşa că mi-am pus reminder pe fb. ca să nu îl ratez. Şi deşi week-end-ul trecut în Luxemburg au fost o mie de evenimente, unele mai faine ca altele, nu aveam cum să nu ajungem la Contern. Nu vă mai povestesc despre festival pentru că deja ştiţi de anul trecut. Am să vă povestesc ce noutăți am găsit. De această dată nu am mai luat-o pe Dea. Dacă anul trecut prima zi călduroasă a fost în această perioadă, anul acesta căldura a venit prin aprilie şi au fost unele zile caniculare. Aşa a fost şi cea de sâmbătă. Încă de dimineaţă a devenit clar că nu puteam să o luăm şi bine am făcut pentru că a fost oribil de cald, amândoi ne-am insolat şi amândoi ne-am bronzat ca tractoriștii.
Festivalul mi s-a părut identic cu cel de anul trecut. Poate vânzătorii aveau noutăți şi cu siguranţă aveau pentru că Alin m-a târâit pe la toate tarabele şi le-a analizat amănunțit. Eu în schimb m-am uitat după figurine şi după vreo carte mai interesantă, l-am dus pe Harap Alb la Contern (deşi nu ar fi trebuit pentru că noua revistă lansată acum o lună şi mai bine nu a ajuns încă la mine, deşi am abonament...), i-am făcut poze, am băut vreo 3 litri de apă şi am mâncat o gofră foarte faină cu căpşune. Din ce îmi aminteam de anul trecut standurile erau identice, adică aceiași vânzători plasați în aceleași locuri. Ne-am amintit cum trăgea săraca Dea la umbră pe sub standuri. Şi eu m-aş fi băgat sincer sub un stand la umbră, aşa de cald şi soare era.
Însă la un moment dat au venit norii şi am zis că vine şi ploaia, da n-ai să vezi. Când ţi-o dorești nu vine şi când nu ţi-o dorești vine şi stă cu zilele sau chiar săptămânile. Însă măcar am putut umbla prin Contern fără să ne mai fie frică de soare.
Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de anul trecut, dacă nu vă povestesc eu acum. Pe scurt această mică localitate din Luxemburg se închide traficului rutier pentru un week-end şi se deschide iubitorilor de banda desenata şi nu numai pentru că am văzut figurine şi din cele mai recente seriale americane şi din filmele SF şi Fantasy, deci şi dacă nu vă place banda desenată, aveți ce face, plus că e ca o sărbătoare câmpenească cu standuri cu mâncare şi băutură, cu formații live şi alte atracții.
Ca şi anul trecut indicatoarele au fost înlocuite de semnele specifice Festivalului Internațional de Bandă Desenată
Aşa arătau grătarele
Chiar una dintre imaginile nasoale ale României sunt grataragii cu maieul cu găurele ridicat peste burtă, cu micul pe grătar şi cu berea la pet. Să ştiţi că luxemburghezii sau belgienii nu sunt departe. Le lipsesc maieul şi berea la pet, în schimb fac grătare pe unde nici nu te aștepți, cum ar fi cele mai înguste balcoane. 
Harap Alb la intrarea în Contern
Harap Alb la târg
Tarabele cu bandă desenată pe străzi
Să ştiţi că am văzut şi în acest an oameni care plecau de la festival cu trollerul plin cu reviste sau cărţi
Figurine din Big Bang Theory
Alin şi un fel de mascotă a festivalului
Eu şi personajele mele preferate
Centrul festivalului
Eu la plecare
V-am promis noutăți.
V-am spus că Alin a scotocit fiecare tarabă şi chiar s-a tocmit cu unul să îi lase o revistă la un preț mai mic. Habar nu aveam ca are aceste calități. Ei bine cum mă adăpostisem eu undeva la umbră vine el triumfător la mine cu o carte. Deja ştiţi că eu sunt poreclită Dracula, din cauza alergiei mele la soare, aşa că o carte cu Dracula, s-a gândit el, că mi-ar plăcea. Şi nu e o carte oarecare e o carte ce cuprinde toate miturile legate de Dracula, inclusiv nuvela lui Bram Stocker, transformate în benzi desenate. Una dintre aceste povestiri a fost scrisă de un belgian care chiar a fost în România şi chiar știa cine era Vlad Ţepeş pentru că personajul principal chiar seamănă cu Ţepeş. Puteți vedea şi voi oamenii trași în teapă şi menționarea Castelului Poenari. 
Însă noutatea supremă mi s-a părut organizarea unei expoziții cu vânzare "banda desenată cu tematică religioasă" chiar în biserica din Contern. Şi unele erau chiar vechi. Era desigur şi Biblia transformată în BD şi chiar vreo două cărți cu viața Papei Ioan Paul al II-lea. Au fost interesante de răsfoit, însă nu mi s-au părut o investiție buna la 20 de euro fiecare. Cu ocazia asta mi-am amintit că în Muzeul Benzii Desenate din Bruxelles erau benzile desenate grupate pe categorii şi una era aceasta cu tematică religioasă.
Cam asta a fost. Eu de această dată nu mi-am cumpărat nimic. Nici nu mai aveam chef de mers de la un moment dat. Voiam răcoare şi o apă rece mare. Însă a fost frumos. Mergem şi la anu :)
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

July 20, 2014

Franţa - Rodemack

Dragilor,

am promis ca vă povestesc despre Rodemack şi deşi nu mai am nici o tragere de inima, vă povestesc totuşi. Am în cap alte aventuri şi eu de obicei aşa sunt, dacă am pus punct unei aventuri nu mă mai întorc la ea decât peste câțiva ani sau oricum după ceva vreme. Şi punctul unei aventuri în capul meu este postarea de pe blog. Aşa că dacă despre Festivalul Medieval de la Rodemack v-am povestit aici, în capul meu s-a pus punctul şi oricât aş fi încercat să îmi amintesc ce mai aveam de făcut, mintea îmi stătea la altceva. La Festivalul benzii desenate din acest week-end, de exemplu. Trebuie să găsesc pe cineva care să îmi spună două cuvinte despre un festival ce se promovează doar în franceză, dar mie să mi le spună în engleză. Să fac un interviu telefonic, să îl prelucrez şi să îl dau pe radio. Simplu şi în maximum o oră ar fi gata, însă ritmul cu care sunt eu învățată din România, dintr-o redacție ce se baza în mare pe știri proaspete, e altul faţă de o emisiune de o oră de trei ori pe săptămână. Sincer dacă mai aud o dată cuvântul "doucement" cred că sparg faţa cuiva. "Doucement" pentru cei care nu vorbesc franceza e un fel de încetișor, fără panică, în tihnă. Ori eu vreau acum şi nu peste 2 zile. Auzi zile când eu mă panicam la repere de ordinul secundelor, când un interviu era livrat şi în 10 minute dacă era cazul. Şi apoi de ce "materialele" sunt aşa de îngrozitor de lungi? Un interviu eu una îl termin în 5 minute şi "îl scot" şi la 50 de secunde dacă e cazul. Ori ei nu. Ei au cronici, un fel de relatări de 7 minute. 7 minute e un chin. Cine pana mea ascultă pe un singur om să vorbească singur 7 minute şi să nu schimbe postul? Aici aşa e. Model franțuzesc. Îmi vine să vomit de câte ori aud cuvântul, dar tac, înghit, dau din cap. E un sacrificiu mic având în vedere că aici cv-ul meu e doar trei coli de hârtie imprimată, ca să nu spun mai urât.
Scuzați abaterea de la temă, dar îmi mai suflu şi eu năduful, că tare mă mai enervează francezii ăștia şi modelele lor. Însă dacă francezii au putut construi ceva aşa fain ca Rodemack, cred că le pot ierta eu epigonilor lor prostiile pe care le debitează legat de radio. Pentru că oricâte resentimente aş avea eu legate de francezi, trebuie să recunosc că îmi plac unele lucruri. V-am mai zis că eu la Festivalul Medieval mi-am făcut cumpărăturile, mi-am mâncat fast foodul şi m-am pus pe făcut poze. Cu telefonul desigur pentru că nu m-a dus capul că la un Festival Medieval aş avea la ce face poze cu aparatul. Dar nu mai fac greșeala. Promit.
Ei bine Rodemack este pe lista celor mai pitoreşti orășele din Franţa şi un must în materie de vizitare. Eu sincer până să ajung acolo nu aflasem deloc ce e Rodemack ăsta şi nici nu îl găsisem pe un ghid turistic. Însă aşa spune wiki pe franceză şi trebuie să o credem. Observaţi probabil că mi-am extins documentarea pe limba franceză...facem progrese, nu aşa... Rodemack e un orăşel fortificat, atât de fortificat încât dacă ajungeţi acolo nu veţi avea unde bea un suc. Însă locuitorii sunt de treabă şi dacă e musai puteţi acosta pe cineva pe stradă să îi folosiţi toaleta de exemplu. Fiind vorba de un eveniment nu ne-am mai pus problema că nu vom găsi tot ce avem nevoie aşa că am găsit până şi un bancomat, deşi în orăşel nu există. Ne-a făcut cash back un organizator. 
Rodemack a fost prima dată atestat documentar în secolul IX şi o perioadă a fost condus de un administrator numit de Luxemburg. Abia în 1019 apare prima dată menționat titlul de sire, un lord de Rodemack ce a participat la un turnir în Trier. După aceea toţi lorzii de Rodemack au ținut de Luxemburg şi au încercat să îşi crească averea fie prin turniruri fie prin căsătorie.   
Erau timpuri sângeroase şi complicate şi de aceea cred că Festivalul Medieval aflat la 36-a ediție a avut un aşa succes. Oraşul este încă fortificat cu 700 de metri de zid de pe vremea cavalerilor, iar în vârf există o citadelă pe care de fiecare dată am găsit-o închisă.
Însă oricât ar trage cei care scriu poveștile astea spre perioada medievală, construcțiile îmi par de dată mai recentă şi mie îmi plac.
O mică uşă la nivelul solului. Probabil accesul la vreo pivniţă. 
O fereastră cu obloane albastre şi flori colorate 
Poarta orașului fortificat Rodemack 
Eu în poarta unei case cu uşă şi obloane albastre 
Uşa albastră 
Nu ştiu sincer ce ar vrea să fie. Era o scobitură în zid, în care era plantat un grilaj, iar în interiorul grilajului era un ghiveci cu flori. 
Uşă verde, însă brâul de faianță mi se pare chiciul maximal
Însă uşa de sus cu inimă pare  fi o uşă a unei fânețe sau cam aşa ceva, însă e lipită de casă. Aşa ceva nu am mai văzut.
Îmi plac tare de tot ferestrele cu obloane din lemn. Dacă vreodată voi avea casa mea, din astea vreau, deşi va trebui să mă decid pentru că vreau şi din acelea ca mai sus din scândurele mai mici. 
Uşă mov 
Şi anul trecut le-am făcut poză. Flori negre. 
Fereastra albastră a unei case din 1941
Alte obloane albastre. Mi se pare super combinația de roşu cu albastru şi deşi credeam că e deranjantă, iată că nu e sau cel puţin mie nu mi se pare. 
Cam toate casele din Rodemack arătau aşa. Sincer să vă spun eu nu aş locui, dacă aş avea de ales, în aşa o casă, dar de vizitat eventual de stat la o pensiune de acest fel, nu zic nu. Însă îmi închipui că sunt friguroase, deşi se vede clar că au geamuri termopan, da ori fi şi izolate?
Una peste alta mie mi-a plăcut Rodemack. Dacă vă nimeriți prin zonă îi puteţi face o vizită. Orăşelul se află în Franţa la doar 6 km de Luxemburg şi la 20 de Germania.
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

July 17, 2014

Jurnalistul e şi el om?

Dragilor,

probabil voi nu aţi aflat sau poate nu v-aţi confruntat cu povești asemănătoare, dar eu cred că e cazul să mă exprim pe acest subiect. Subiectul fiind FB. Ce postăm şi mai ales ce repercusiuni au postările noastre?
Am ales să scriu azi pentru că recent s-au întâmplat două chestii asemănătoare. Am făcut un curs de franceză şi la final toată lumea a schimbat numere de telefon şi adrese de mail, pe care să fim serioși nu le vom folosi niciodată, decât poate dacă dorim să spamăm pe cineva. Şi când i-am întrebat de ce nu schimbăm conturile de fb. de exemplu sau de ce nu twiter sau instagram (eu pe ultimele 2 nu le am) au răspuns cu toții că nu prea stau pe fb. şi nu stau nu pentru că nu ar avea timp ci pentru că e periculos. Normal că am întrebat de ce? Răspunsul însă m-a șocat. Pentru că poţi fi concediat în urma unui status de pe fb. Poftim? Ce status poţi pune pe fb. încât să îţi aducă concedierea? Înțeleg dacă postezi în timpul orelor de program poze cu pisicuţe, e cam clar că nu îţi faci treaba, asta dacă treaba ta nu e să postezi poze cu pisicuţe pe fb. însă tot nu m-am lămurit ce status ţi-ar aduce concedierea.
Nu au trecut nici 4 zile şi am aflat, de unde altundeva decât din draga noastră Românie. Un jurnalist a fost concediat din cauza unui status de pe fb. evident contra viziunilor postului TV la care lucra. Pe scurt jurnalistul nu trebuie să aibă opinii, jurnalistul trebuie să fie un roboțel. Desigur vorbesc de marea masă a jurnaliştilor, pentru că un Badea sau un Turcescu dacă nu ar avea opinii ar fi trași pe linie moartă. Însă noi jurnaliştii mici nu trebuie să avem opinii. Noi trebuie să ne limităm la articole despre pisicuţe pe fb. şi mai nou la poze cu apusuri sau răsărituri de soare de la mare. Atât.
Păi cum mai domnilor patroni sau șefi de jurnalişti (în cazuri fericite jurnalişti şi ei) asta vă doriți voi nişte subordonați fără opinii? În presă? O presă aservită?
Mi se pare revoltător şi nu mă prind de ce lumea vrea să vâre sub preș această știre şi nimeni nu spune nimic. Da în justiție, în România, nu există instituția precedentului, dar mark my words precedentul a fost creat. De acum chiar mă aştept să văd doar poze cu pisicuţe şi să vorbim între noi pe la colţuri. Asta e presa pe care v-o doriți, voi cititorii? Întreb, că poate asta vă doriți.
Eu însă văd altfel lucrurile. Cât am fost jurnalist în Bucureşti şi aveam o oarecare răspundere pentru ce spun şi ce mesaj transmit, nu am sărit niciodată calul (din fericire în vremea aia jucam cu toții farmville şi nu ne ardea de comentarii politice pe fb.). Nu că mi s-ar fi spus şi repet a o mia oară, niciodată în 12 ani de presă în Bucureşti şi Iaşi nu mi s-a spus scrie rău de ăla sau de celălalt. Nu mai puneți botul la prostii. Dar jurnaliştii sunt formatori de opinie, începând de la opinia politică şi terminând cu ce pereche de ochelari sunt la modă. Şi da există în primul rând o auto-cenzură. Jurnalistul care nu mai are auto-cenzură e deja altceva şi nu jurnalist. Însă eu vreau să cred că jurnalistul e şi el om. Că ajuns în autobuz îl înjură pe Oprescu, că ajuns la magazin îl înjură pe Ponta şi ajuns acasă îi trage un perdaf şi lui Băsescu. Şi cum fb. a devenit o prelungire a vieții cotidiene, mi se pare corect că omul jurnalist să se exprime în spațiul lui privat. Pentru că fb e public şi ce ai pus pe net chiar şi pentru 10 secunde rămâne acolo o veșnicie, însă profilul unui om este totuşi spațiul lui privat. Şi eu cred sincer că mi-am redescoperit colegii mult mai bine pe fb. decât în cele 8 ore de stat cot în cot la birou. I-am pictat într-un tablou complet şi m-am bucurat când s-au logodit, căsătorit, făcut copii, ieşit primul dinte, cumpărat un câine. Pentru că jurnalistul nu e doar un roboțel legat de o tastatură, jurnalistul e în primul rând om. Om cu familie, cu o casă, cu rate şi mai ales om cu opinii.
Îi iei asta şi ce rămâne? O presă stingheră, o presă nesigură, o presă formată din oameni mici. Şi vă reamintesc jurnalistul este un formator de opinie. Ce rezultă de aici? O nație stingheră, nesigură şi formată din oameni mici. O nație în poziția ghiocel faţă de conducere, faţă de UE si ce alte rahaturi or mai fi.
Asta e părerea mea, de om şi de jurnalist.
Raluca

July 16, 2014

Pledoarie pentru o maşină de spălat vase

Dragilor,

sursa
nu fac reclamă la nimic şi vă rog să mă credeţi că nu mă dau mare cu nimic. Ştiu că în România moda cu maşinile de spălat vase nu prea a ajuns şi poate nu sunt aşa de ieftine ca cele de spălat rufe, dar mie mi se par esențiale pentru casa omului.
Astăzi am pus pe fb. un status şi un link către o pagină de wiki şi toţi cei care s-au sinchisit să apese pe link mi-au dat dreptate. Dacă vă bucurați de beneficiile unei maşini de spălat rufe, ei bine aceleași beneficii sunt şi la cea de spălat vase.
Şi să ştiţi că nu merge motivul "suntem doar doi şi nu murdărim multe vase, o maşină de spălat vase este necesară dacă ai şi copii". Ba cred că atunci îşi dovedește cu adevărat utilitatea. Şi e drept că noi doi murdărim maximum 2 vase la o masă, însă îmi amintesc cu groază diminețile de după o petrecere dată la noi acasă când trebuia să spăl o mie de farfurii, tacâmuri, pahare şi căni. Şi nu e neapărat necesar să pui maşina de spălat pentru fiecare farfurie ci le poţi aduna în maşina de spălat şi când se umple îi daţi drumul. Acum eu una recunosc ca dacă văd două căni în chiuvetă mai repede le trag o spălătură, dar în general folosim maşina de spălat vase.
Aşadar dacă până acum numele de Josephine Cochrane nu v-a spus nimic, e cazul să vă spună pentru că această doamnă este inventatorul primei maşini de spălat vase automate. Au mai existat tentative înainte, dar spălarea se făcea prin întoarcerea unei manivele, deci nu era chiar automată. Ei această doamna Cochrane nici măcar nu era nevoită să spele vase de mână pentru că avea ajutoare, dar a avut o idee şi şi-a pus-o în practică.
Ea a fost cea care a măsurat toate vasele pe care le avea, a creat pentru fiecare compartimente din sârmă în funcţie de mărimi, a pus aceste compartimente pe un disc pe fundul unui butoi şi cu ajutorul unui sistem de circulat o apă cu săpun a inventat prima maşină de spălat vase. Treptat cunoscuții doamnei Cochrane şi-au dorit şi ei una şi destul de repede bucătăriile restaurantelor din Illinois au cerut şi ele o maşină de spălat vase. Josephine Cochrane şi-a brevetat invenția în 1893 şi a denumit-o Cochrane Dishwasher. Şi-a înființat o firmă care a trecut la producția de serie a mașinilor de spălat vase şi la perfecționarea lor, iar acum mica companie a doamnei Cochrane este parte din concernul KitchenAid, parte a Whirlpool.
Acum voi ştiţi că eu cred în semne şi un semn că eu trebuie să scriu acest articol a fost că pagina de pe wiki în engleză dedicată inventatoarei maşinii de spălat vase este ilustrată cu un timbru tipărit în România. L-am copiat şi mi-am ilustrat şi eu articolul.
Aşadar dragelor, că eu la voi mă refer, o maşină de spălat vase este o invenție utilă în casă, mai ales în ziua de azi când timpul fuge din calea noastră. Parcă prefer să mă plimb cu Dea sau să pun lumea la cale cu Alin în timp ce altcineva, altceva îmi spală vasele. Şi apoi e o invenție din 1893 ar cam fi timpul să nu mai fie o raritate în casele românilor.
Mulțumesc, Josephine Cochrane! Thank you, Josephine Cochrane!
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

July 14, 2014

O suedeză rebrenduieşte România

Dragilor,

trebuie să vă povestesc ceva, însă atinge un subiect delicat, mai ales aici, printre "românii din străinătate". Vedeți voi chiar aseară am trăit o poveste cam tristă. Ieșeam de la supermarket. În faţa noastră doi români. De ce români? Pentru că vorbeau româna şi pentru că aveau maşina parcată lângă Logănel şi i-am văzut minunându-se de el. Când am ajuns cu cumpărăturile şi noi la maşină ei au tăcut mâlc şi-au pus cumpărăturile în cea mai mare viteză în portbagaj, fără să sufle o vorbă şi au demarat în trombă. Mă uitam cu coada ochiului cum aproape au aruncat cumpărăturile în portbagaj, grăbiți să plece. Noi în schimb vorbeam în română, ne-am așezat pungile cu cap şi am plecat cătinel în Logănel.
De ce vă povestesc? Pentru că şi eu fac la fel şi îi înţeleg pe acei români. Însă eu fac asta în faţa românilor care vorbesc tare pe stradă la telefon sau între ei, românilor care înjură, scuipă, eventual se bat, românilor beţi pe stradă, nu chiar în faţa tuturor românilor. Şi când același tratament îţi este ție aplicat (şi nu e prima oară) te cam pune pe gânduri.
Însă repet înţeleg de ce unii români nu vor să mai aibă de-a face cu românii. Şi bravo lor dacă au reuşit să se integreze în Luxemburg, Franţa sau Belgia fără să aibă nici un prieten român!!! Eu sincer îi admir, pentru că eu nu am putut. Eu tot spre români trag.
Şi aici începe povestea noastră. Povestea suedezei care vrea să rebranduiască România. O înţeleg perfect. E a venit în România prima dată prin anii 80. Se pare că miturile cu suedezele de la mare nu sunt doar mituri. A venit cu familia, a cunoscut nişte tineri români, a corespondat timp de 20 de ani cu un tânăr. Au crescut. Şi cred că acum doi ani sau poate trei, a revenit în România, în vizită. S-a îndrăgostit iremediabil, s-a confruntat cu imaginea gri pe care o are ţara noastră şi acum vrea să o schimbe. Are o pagină de fb. şi un blog, se cheamă The Bucharest Lounge şi eu o urmăresc cam de jumătate de an.
Cum spuneam eu o înţeleg perfect. Orice s-ar spune sufletul meu a rămas în Irlanda. Din fericire Irlanda nu are nevoie de rebranduire, Irlanda are o imagine idilică oricum, dar înţeleg ce înseamnă să rămâi legat de o anume ţară chiar şi dacă o vizitezi doar câteva zile pe an. Însă cu România e altă poveste. Mie România nu mi se pare că are nevoie doar de o spoială, de o văruire fără să cureți stratul de dedesubt. Aşa că mie mi se pare că România trebuie să se schimbe fundamental. Şi soluția ar fi să se întoarcă la origini, la originile bune.
Pentru că şi noi avem obiceiuri bune, avem tradiții, avem adevărate nestemate ce s-au cam umplut de praf în anii comunismului, le-au vândut capitaliștii, dar fondul a rămas. În fiecare dintre noi.
Eu de exemplu, fără să fi avut bunici la ţară, fără să fi lucrat vreodată pământul, fără să fi stat în case de chirpici şi să mă încălzesc la lampă, crescută pe betoane în anii comunismului, simt o tragere spre sat, spre pământ, spre obiceiuri. Ador tot ce este din ceramică, din ceramică românească. M-aş plimba prin satele româneşti fără întrerupere. Aş ajuta la schimbare, la curățirea imaginii de sat adunat în jurul birtului în timp ce pompierii scot apa din case. Nu mai zic nimic de ii că deja ştiţi.
Ei bine eu când port ie stau cu spatele drept, cu capul sus, deşi de obicei stau încovoiată. Ia e ca o armură. Mă apără de oamenii răi, de conversațiile neprietenoase, mă scoate în faţă.
Niciodată îmbrăcată în ie fiind nu a îndrăznit cineva să îmi spună că românii sunt aşa şi pe dincolo.
Aşa şi Yvette Larsson. Poartă ii, vine în România o dată pe an şi pleacă cu mii de poze, ştie povești pe care le spune pe blog şi fb. Mie îmi e tare drag de ea, iar pozele ei cu România reală, cu România curată îmi plac de mor. Pe blogul ei am cunoscut oameni care au aceleași pasiuni ca şi mine şi inițiative faine de schimbare a imaginii României.
Pe mine m-a prins şi sper să îi iasă tot ce a început. Asta e dragilor. Vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca