Translate

May 19, 2012

Aş pleca din România, ieri...

Aşa mi-a zis un amic pe facebook, când m-am plâns că îmi e dor de România, chiar şi de drumuri pietruite, dar mai ales de munţi, de Moeciu, de casa Dorinei, de tot ce e acolo. Îmi e dor şi de Balcic, chiar şi de grădina cu trandafiri şi aleile umbroase proiectate la indicațiile Reginei Maria. Nu mai spun că vorbeam cu cineva ieri de Iaşi şi de Palatul Culturii şi de Palas şi aproape că mi se umpluseră ochii de lacrimi.
Aşa că dragilor, veniți aici să vedeţi că nu umblă câinii cu covrigi în coadă, că oricât de curat şi ordine ar fi îţi e dor de locurile pe unde ai crescut, îţi e dor mai ales de oameni.
Cred că dorul de ţară ar face şi pe cel mai pricinos să vadă lucrurile în roz.
Nu mă plâng şi nu vreau să vă întristez, mai ales că pentru mine azi va fi o zi veselă: insulă-cumpărături-film şi poate pub.
Poate dacă plecam din România de greu...dar am cunoscut oameni care au plecat de greu şi care acum muncesc 16 ore pe zi ca să nu le mai fie greu niciodată, oameni care vin la întâlnirile noastre cu palmele pline de silicon (pentru că nu se curăță decât în vreo două zile) şi totuşi oameni care se bucură şi așteaptă ca nişte copii mici vacanță de o săptămână în România, chiar dacă acum ar avea bani să meargă şi o lună întreagă în Bahamas...
Poate dacă plecam de mică...nu ştiu, am cunoscut copii care nu s-au născut în România, dar care o văd ca pe un tărâm de vis, povestit desigur de părinți cu aceleași sentimente pe care le aștern şi eu acum pe blog.
Am ajuns să cred că oricât de înverșunat ai fi plecat din România, tot e o fibră din tine care simte dorul. Trebuie să fie. Toţi o avem.
Week-end plăcut!
Raluca

10 comments:

Larisa said...

Da ai dreptate Raluca, cam asa este.
Este ceva firesc, natural, sa iti iubesti, inconstient poate, si sa iti fie dor de locul unde te-ai nascut, unde ai crescut, unde ai trait o parte, mai lunga sau mai scurta, din viata.
Pana nu esti efectiv in pielea celui care a plecat, nu realizezi asta si da, sustii ca "ai pleca ieri".
Stii, eu nu am iubit niciodata prea mult Bucurestiul, si totusi acum, cand vad poze la prieteni, am, asa, un sentiment ciudat, de gol in suflet, de lipsa, de dor...
Totusi asa cum este el, ramane orasul meu si tara mea, nu?

alicee said...

pentru mine cel mai mare e dorul de oameni, si apoi dorul de locuri dragi! si inca nu sunt plecata decat de putin timp!
cred ca pentru cei care ajung in tara o data pe an, e cumplit!

Raluk said...

Stiam eu ca voi ma veti intelege. Larisa, nici mie nu mi-a placut Bucurestiul, chiar l-am urat o perioada, dar acum imi e dor de locuri, dar mai ales de a merge in acele locuri cu anumiti oameni :)
Nu ma plang, viata mea in Dublin este poate mult mai buna decat in Bucuresti si poate daca as pleca si de aici mi-ar fi dor si de Dublin, dar deocamdata imi e dor de un timp care nu se mai intoarce...

Raluk said...

Alice, mi-a zis cineva, tot pe facebook,ca imi e dor pentru ca imi e greu. Poate asa o fi, deci iti urez sa nu iti fie greu, ca sa nu iti fie dor :)
Eu sunt in Dublin de 9 luni si nu voi ajunge in tara decat in toamna, deci cam intr-un an. Nici nu stii cum trece. Eu sper sa apuc de acum incolo sa ajung mai des, dar totdeauna va fi presiunea timpului si totdeauna va ramane ceva nefacut sau nevizitat.

eliza said...

si mie imi era dor cind am fost departe. si eu am stat doar 3 luni... dar imi lipseau enorm parintii, pe care paradoxal, nici in tara nu ii vad prea des dar stiu ca sint la 450 km distanta nu 4.500 km. si imi lipseau rosiile cu gust de rosii si puii cu gustul celor crescuti de mama. si imi lipseau prietenii si priveam cu jind ce mai fac ei pe facebook, cum si-au botezat primul copil sau cum s-au casatorit fara ca eu sa pot fi de fata.

Raluk said...

Of ma Elizule :) auzi la ea ii lipseau rosiile :)) da de mine nu iti era dor?
Dap asta cu lipsitul de la evenimente importante e o alta fata a dorului. Nu ca in Romania ma bagam in sufletul oamenilor, dar acum cu cat vorbim mai rar cu atat observ cate evenimente importante pierd, ca zile de nastere si altele.
E greu, dar o facem noi sa fie usor :)

eliza said...

offf bine ca te-ai luat de rosiile mele... erai si tu inclusa la categoria prieteni care-mi lipseau :) si pe care-i urmaream pe facebook, si cu care vorbeam chiar sa ma viziteze, daca nu ma-nsel... :P

Raluk said...

Pai ma Eliza, nu ai fi tu daca nu te-ai gandi la alimente sanatoase :D

Apropo de vizite, pe cand una in Dublin? cica vine vara :)

Iulia S. said...

Si eu incep sa imi pun din ce in ce mai tare problema asta, Raluca. Am rezistat pana acum, insa viitorul nu mi se pare deloc roz. De-asta parca si va caut pe voi, blogosfera plecata si care si-a facut sau incearca sa isi faca un rost, pentru a vedea cum va este, daca e abordabila ideea, ca sa spun asa. Banuiesc ca o sa ma descurc cumva, ca vorbesc si franceza si engleza, la nivel mai mult decat decent, si totusi exista teama asta de ce-o fi, cum o fi...
De dor nu stiu ce sa spun, eu mi-am vazut de-a lungul timpului (aproape) toti prietenii plecand, catre Franta, State, Belgia, Canada, Australia... Practic as fi mai aproape, nu mai departe de ei.

Raluk said...

Eu am invatat ca nu exista o retata a succesului, o aplici si gata. Singurul meu sfat este daca te decizi sa pleci sa o faci intr-o tara unde cunosti macar un om. Noi luni bune nu am cunoscut pe nimeni, eram singuri si oricat de bine ne simteam amandoi si mai apoi si cu Dea, tot tanjeam dupa intalnirile cu prietenii de acasa.
Ca orice lucru trece, toate trec. Eu acum sunt cumva intre doua lumi, am vorbit si cu romanii plecati de mai multa vreme si ei au trecut prin aceste sentimente. Imi e dor de casa si de mama si de tata si de prieteni si de Iasi si chiar si de Bucuresti, dar nu stiu cum sa fac sa aduc civilizatia si normalitatea si bunul simt, pe care noi romanii le-am pierdut pe undeva, ca in Romania clar nu mai sunt...

There was an error in this gadget