Un animăluţ te poate scoate chiar şi din cea mai neagra depresie

Cred sincer treaba asta şi mai cred că dacă nu era Dea aş fi luat-o razna rău de tot şi în lunile fără Alin la Bucureşti şi de când suntem aici.
E de ajuns să te uiţi în ochii ei şi îţi trece orice supărare. Stăpânii de câini sau pisici ştiu despre ce vorbesc, ceilalţi se vor convinge de cum vor adopta un animăluţ. Cred că există pe undeva în lumea asta nişte cercetători care să fi demonstrat acest lucru, aşa că nu mai dezvolt.
Ce voiam eu să spun e că dacă o am pe Dea nu pot sta tristă multă vreme, că face ea ceva să mă scoată din stările pe care le trăiesc. Mai nou se duce la culcare odată cu găinile. Pe la 9-10 o vezi cu pernuţa că vrea în pat. Aşa că îi deschidem căldura în dormitor şi ea se culcă, de obicei pe pat, chiar în mijloc. Ieri nu i-a mai convenit. Am auzit-o mişcând prin pat, dar am lăsat-o să vedem ce face. A dat pilota la o parte şi s-a culcat pe cerşaf, cu capul pe perna mea. Aşa cum o fi văzut ea că fac oamenii, nu ştiu.
Ei cum să te superi pe aşa ceva? în trecut aş fi tunat şi fulgerat, acum am dat-o niţel la o parte, am luat-o în braţe şi ne-am culcat.
Şi nu e doar asta. Fiecare plimbare e o nouă poveste. Nici una nu e la fel cu cealaltă, deşi mergem prin aceleaşi locuri. Ieri s-a întâlnit cu nişte puiandri care nu aveau chef de joacă la fel ca ea. Au mirosit-o şi au fugit. Pentru că e bătrână, nu a mai fugit după ei, dar s-a uitat la mine, poate îi prind eu...
Acum pentru că nu mai are voie să fugă după beţe, principala atracţie e să le roadă. Se așează pe iarbă şi roade beţele. Rar se așează undeva aproape de o bancă aşa că să vezi doi oameni care aşteaptă un câine să roadă un băț în mijlocul promenadei, poate fi o privelişte amuzantă.
Micile treburi şi prostioare o fac să fie Dea, iar noi o iubim :)
Raluca

De viaţă

Orice blogger îţi va spune că dacă nu scrii constant pierzi cititori. Numai că e un pariu aici. Eu am blog personal şi nu toată ziua fac lucruri extraordinare de să le pun pe blog, nu toată ziua am dispoziția necesară să scriu pe blog, nu tot timpul găsesc un moment liber să scriu pe blog. Aşa că ce să fac? Să scriu articole de umplutură (ca acesta :D) sau să las câteva zile să treacă fără să mai scriu? Şi dacă nu scriu primesc mailuri de la prietene: eşti bine? nu ai mai scris nimic pe blog...
În afară de o răceală pe care i-am pasat-o lui Alin sunt bine.
Azi am fost după multe luni într-un studio de radio, la emisiunea românilor şi am citit un text de la ambasadă şi am pus întrebări... în fine. Faza nasoală e că am citit execrabil. Că îmi venea să plâng în timp ce citeam. Şi nu vă panicaţi, că citeam în română. Mă întreb în engleză ce voi face?
Da era la prima vedere. Da era un text de o pagină, pe care îl citeam, iar altcineva mişca textul pe monitor. Nu erau condiţii optime. Dar au fost de ajuns ca iar să mă retrag în carapace, unde ştiu că e cald şi bine. Iar mi-am făcut milioane de procese de conştiinţă. Iar m-am depresat. Şi acum chiar nu aş avea de ce...
Sper să îmi treacă şi sper să nu vă fi întristat şi pe voi, în încercarea de a scrie o postare pe zi :D
Veşti bine am totuşi: voi face o emisiune la radio şi o emisiune la TV. Ambele sunt în faza de proiect, dar vreau să mă implic cu tot sufletul şi toată puterea mea de muncă.
Cam asta ar fi. Îmi e prea ruşine să ataşez link-ul, dar promit că prima ieşire decentă pe radio o voi posta mândră aici.
Raluca

În spatele Festivalului Sfântului Patrick - Concluzii

 A trecut şi Sfântul Patrick şi Parada şi tot şi cică ar trebui să fi rămas cu ceva după toată experiența asta pe lângă cele aproape o mie de poze. Păi primul lucru, mi-a mai revenit încrederea în mine. Fie ce-o fi ştiu că pot să fac lucruri de care habar nu aveam înainte de acest festival. Ştiu să coordonez lumea şi spre deosebire de alte dăți trasez sarcini şi nu doar când văd că treaba nu merge, mă apuc să o fac eu. Ştiu să mă fac plăcută, chiar şi după două ore de tremurat în frig şi cu picioarele scândură de durere. Ştiu să anim populația şi mă descurc în situaţii de criză, când engleza nu e limba mea nativă şi trebuie să scot glume în engleză. Rezist la frig şi la stat în picioare şi la ţinut steaguri. Ştiu sună ca un CV prost scris, dar sunt calităţi pe care nu credeam să le am acum o săptămână. Apoi nu fug de muncă şi cel mai important mă descurc foarte bine în engleză, iar pentru cineva care are încrederea de sine foarte scăzută, ăsta e un lucru bun. Mă înţeleg bine şi cu irlandezii care stâlcesc engleza şi cu indienii şi cu spaniolii şi cu francezii.
Cam asta e. M-am pus în situaţii necunoscute mie şi uite că nu am murit, ba mai mult am descoperit că sunt oameni care o duc mult mai rău decât mine, am cunoscut voluntari care erau şomeri de 4 ani şi care trăiau cu 20 de euro două săptămâni şi care se bucurau la un mic dejun gratis, la o cafea gratis sau la un tricou sau orice altceva. Am descoperit voluntari cu copii care fac asta din pasiune. Am descoperit patroni de companii care fac voluntariat pentru a nu uita de unde au plecat. Am descoperit studenți care nu freacă pub-urile ci încearcă să îşi facă o mică experienţă în orice. Am inţeles şi eu care e treaba cu voluntariatul ăsta şi după experiența Total am înţeles că oamenii din Irlanda nu pot fi niciodată răi la nivelul românilor.
Am descoperit că deşi eu am o părere foarte proastă despre români, ceilalți nu o au, ba chiar îşi doresc să vină în România să viziteze, să urce munţii şi să se bucure de soare într-o ţară pe care şi-o pot permite.  Le-am explicat bucuroasă tuturor care e treaba cu România şi cred sincer că măcar unul sau doi deja se gândesc la o vacanță în România.
Poate cel mai mult mă bucur că am interacționat cu oamenii. Ştiu având în vedere profesia mea veți spune că sunt vreo tupeistă sau ceva, dar nu sunt. Ba chiar aş putea spune că sunt introvertită. Ei eu să mă duc la cineva într-un pub să îl salut era ceva de nefăcut pentru Raluca de dinainte de Festival. Şi uite că totuşi, ieri la petrecerea voluntarilor asta am făcut. M-am băgat în seamă şi nu cred că am purtat conversații doar din politeţe ci şi pentru că aveam ceva de spus. Irlandezii sunt nişte oameni foarte comunicativi şi manifestă un real interes pentru tot ce e nou, de aceea nu m-am simţit prost când am povestit de viaţa mea aici, de blog, de Dea, de România, despre orice.
Şi la final am să las o chestie comică: am mâncat cipsuri cu trifoi. În Irlanda trifoiul se pune în alimente ca şi condiment. Am aflat ieri şi am cercetat azi. Nu e prea tare? să îţi poţi mânca planta naţională? inventivi irlandezii ăştia :)
Pozele sunt de la Petrecerea Voluntarilor de pe 19 martie, unde am purtat rochie :). Acum tot ce mai am de făcut e să prind curaj să dezbrac haina groasă şi lungă de iarnă şi să trec la ceva primăvăratec şi asta e.
Raluca
P.S. Voluntariatul în Irlanda este o chestie la îndemâna tuturor, nu a fost vreun privilegiu că am fost voluntar. Şi cei care stau în Irlanda sau doar o vizitează pot căuta pe net locuri unde pot face voluntariat. Despre un alt voluntariat sper să vă pot povesti cât mai repede, cu poze şi tot ce vreţi. Să îmi ţineţi pumnii :)

În spatele Festivalului Sfântului Patrick - Clădiri înverzite în Dublin

Acesta este unul dintre articolele pe care sincer aşteptam să le vină rândul, pentru că mi-a plăcut să alerg între clădirile înverzite din Dublin, să pun trepiedul şi să fac poze. Unele poze le-aţi văzut deja pentru că nu am mai ajuns pe O'Connol să fac poze Poştei cu trepiedul. Eram după o zi de stat mai mult sau mai puţin în picioare la Paradă şi după ce m-am învârtit pe la festivități ore bune în așteptarea întunericului. Mă dureau picioarele de muream şi am zis că am deja pozele cu acele clădiri.
Ideea mea a fost următoarea: mergem la Big Day Out, ne plimbăm prin Cartierul Georgian până se lasă întunericul, mergem la St. Patrick şi Christ Church şi apoi în drum spre Festivalul Berii mai fotografiem ce mai e de fotografiat. Ceea ce nu am luat eu în considerare a fost că după două zile de festivităţi, de stat în picioare în frig, corpul meu nu mai funcţiona normal. Aşa că după numai 500 de metri, cu cei mai comozi pantofi din lume, nu mai puteam merge şi deja voiam să renunţ. Dar nu ştiu de unde am prins viteză şi am descoperit că dacă merg repede picioarele nu au timp să se resimtă şi aşa am dat ocolul centrului.

 Prima a fost St. Patrick Cathedral unde deja ştiam că parcul va fi închis aşa că am intrat pe o străduţă să facem poze prin gard. Acolo erau deja încă doi fotografi cu trepiede şi aparate foto cât de cât profesionale, iar cât am stat noi au mai apărut unii care făceau poze fie cu aparate mici, fie cu telefonul. Oricum biserica ieşea bine.

Am mai ataşat o poză cu St. Patrick Cathedral pentru că aproape de turn l-am prins şi pe Orion

În drum spre Christ Church am întâlnit mai mulţi oameni cu trepiede care probabil, ca şi noi căutau monumentele înverzite, am văzut chiar şi cupluri, ca şi noi care îşi împărţiseră sarcinile. Pentru că distanţa dintre St. Patrick şi Christ Church nu e mare, nu am mai împachetat trepiedul ci l-am cărat aşa cum era. Cred că acelaşi lucru l-au gândit toţi cei pe care i-am întâlnit pe drum.

La Christ Church o poză era dificil de obţinut pentru că eram peste stradă şi inevitabil prindeam traficul. Aşa că am calculat şi când trecea ultima maşină era un interval de câteva secunde în care strada era goală. Atunci apăsam butonul şi se declanşa. Plus că în acelaşi timp trebuia să rugăm oamenii să nu intre în cadru. Noroc că erau surprinzător de puţini oameni în zonă :) 

În faţă la Trinity College era imposibil să pui trepiedul. Eram fix între două treceri de pietoni şi oamenii se grăbeau să prindă verdele la ambele, să nu rămână pe mijloc. Totuşi erau unii care rămâneau şi deci ne stăteau în drum sau noi le stăteam lor în drum. Aşa că m-am chinuit să fac o poză din mână, care să iasă cât mai clar.

La Banca Naţională iarăşi era imposibil să pui trepiedul. Am studiat situaţia, doar că fix în faţa clădirii opreau maşinile la stop. Cât am stat noi erau numai autobuze, care luau cam jumătate din vedere. Aşa că tot din mână am făcut şi această poză. 

Magazinul Penney's şi oamenii care aşteaptă autobuzul 123 îi ştiţi deja 

Sediul Poştei de pe O'Connol 

Magazinul Clerys tot de pe O'Connol 

Anul acesta pe lângă clădiri au fost înverzite şi poduri şi o corabie. Este vorba de corabia foametei ce poate fi vizitată în Port. Deşi am ajuns foarte aproape de ea, nu ne-am prins că e înverzită aşa că nu ne-am dus să o pozăm. Aşa că această fotografie am luat-o de pe facebook-ul companiei care a organizat festivalul. Nu şi-o asumase nimeni, dar dacă apare cumva un autor voi trece, bucuroasă, şi pe blog pentru că e o fotografie foarte bună :)

Cam asta e cu Monumentele Înverzite din Dublin, cele pe care le-am fotografiat eu. Ştiu că în toată lumea au fost înverzite monumente cu ocazia Zilei Sfântului Patrick aşa că abia aştept să găsesc poze pe net despre asta.

Raluca

În spatele Festivalului Sfântului Patrick - Big Day Out

Ieri a fost o zi super, numai bună de stat afară, de băut bere, de căscat gura, de plimbat câinele. Nu am mai fost voluntar, practic pentru că am fost disponibilă în timpul săptămânii, duminică şi luni nu am mai avut nimic de făcut.
Totuşi voiam să merg în Marion Square să văd care e treaba asta cu Big Day Out, să fac poze clădirilor georgiene, să se înnopteze şi să fac poze clădirilor înverzite şi apoi să caut berea verde la Festivalul Berii. Şi în mare mi-a ieşit, ba chiar au fost şi momente faine şi parcă şi aparatul nu a mai făcut atâtea nazuri sau poate m-am obișnuit eu cu el...
În mare tot ce se întâmpla în cadrul acestei manifestări era dedicat copiilor, aşa că noi eram cam în plus în marea de căruţe şi de pitici care îţi alergau printre picioare.

Primul lucru care m-a atras în Cartierul Georgian au fost uşile, de altfel văzusem un proiect Dublin doors pe la mai toate punctele turistice şi nu ştiam unde au fost făcute pozele. Na că acum ştiu. A fost fain că strada era închisă şi că puteam să fac poze în voie fără să trebuiască să feresc maşinile. 

În astfel de corturi se făceau experimente ştiinţifice şi tot pe acolo am văzut rămășițele pungilor pe care le împachetasem eu cu câteva zile înainte. 

Mi-a plăcut înşiruirea de steaguri, dar din păcate nu am găsit pe nimeni să îmi explice ale cui erau 

În acest autobuz copii învățau culorile

În alt cort copii se familiarizau cu sunetele şi tonalităţile date de lovirea unui obiect 

O altă uşă 

Alin a ochit nişte covrigi nemţeşti despre care a presupus că sunt foarte buni. Şi-a luat cu brânză şi seminţe şi erau de-a deptul greţoşi. Cred că tot covrigii tradiţionali cu sare sunt mai buni. 

Festivalul St. Patrick!!! 

Două uşi, păcat că punga aia de gunoi strică toată poza :( 

Nişte oameni pe picioroange... erau o încântare pentru copii 

V-am spus că aparatul m-a ascultat de această dată şi culorile au ieşit foarte reale. De fapt am descoperit încă de la Barcelona că atunci când e soare, aparatul nu face probleme 

Case georgiene 

Marion Square e de fapt un parc, iar în Irlanda nu numai că nu vă împiedică nimeni să călcaţi pe iarbă, ba chiar sunteţi şi încurajaţi. 

Şi în parc erau jocuri pentru copii, de această dată minigolf 

Din nou o poză pe care am ataşat-o pentru că mi-au plăcut culorile 

Şi la fel şi aceasta, dacă vă uitaţi cu atenţie copacul bate în verde. E de la mușchiul format pe trunchiul lui de la atâta umezeală. Când stăteam la casă trebuia să curățăm mușchiul de pe alee o dată la două zile, altfel ar fi pus stăpânire pe tot.

Memorialul lui Oscar Wilde din Marion Square 

Mi-a plăcut lucrătura metalică de la acest balcon. Erau o grămadă, iar eu doar cu ochii pe sus am umblat.

Acestea sunt câteva imagini din Cartierul Georgian, sper ca diseară să pun şi de la Festivalul Berii, deşi vă spun de pe acum că nu se ridică nici măcar la nivelul Festivalurilor de la Iaşi. În schimb aveau formaţii live şi bere un pic mai ieftină decât în oraş.

Raluca