Letters from Father Christmas

Dragilor fără să vreau am dat peste o carte despre care nici măcar nu ştiam că există, dar vă asigur că e o carte specială, în ton cu starea mea de sărbători. Şi pentru că nu sunt rea am căutat echivalentul în România, cartea s-a publicat şi în română, e cam scumpă, iar primul link l-am gasit aici. Voi puteţi să căutaţi, poate o găsiţi mai ieftină.
Aşadar eu îl ştiam pe Tolkien de la Lord of the Rings şi acum chiar că se lansează şi Hobitul, le-am citit pe toate, ba chiar şi o altă carte ciudăţică, dar de cartea asta habar nu aveam.
Pe scurt e aşa: J.R.R. Tolkien le-a scris timp de peste 20 de ani, celor patru copii ai săi scrisori de la Moş Crăciun. Scrisorile erau scrise într-un anume fel, erau însoţite de desene şi povesteau aventurile lui Moş Crăciun şi ale ajutorului său, Ursul Polar, la Polul Nord. Moş Crăciun cam dădea vina pe urs când treaba nu mergea bine. Cu timpul învață şi ursul să scrie şi pune şi el câte o frază sau două, iar într-un an a scris chiar el scrisoarea în locul Moşului. Scrisorile erau timbrate, iar copii chiar credeau că vin de la Moş Crăciun. Bine veţi întreba: da 20 de ani copii ăia nu s-au prins? Faza e că având patru copii de vârste diferite, prima scrisoare i-a fost adresată primului născut şi singurul de la acel moment, John, iar ultima celei mai mici Priscilla. Mie mi se pare un gest foarte frumos şi mă bucur că am apucat să cumpăr cartea în engleză, cu poze chiar ale scrisorilor scrise de Tolkien.
Acum cum am cumpărat cartea e o altă poveste. Noi ar fi trebuit să mergem în week-end la Bruxelles, dar a nins, ne-am schimbat cauciucurile abia sâmbăta, plus că eu sunt răcită bocnă, deci deşi am fi vrut să mergem nu s-a putut. În plan pentru Bruxelles era să trec pe la o librărie cu cărți în engleză. Îmi notasem două adrese, trebuia cumva să ajung la una dintre ele. Cum nu am ajuns la Bruxelles, week-end-ul nostru a fost unul tipic, cumpărături sâmbăta, prin casă duminică. Însă sâmbătă că tot plecasem de acasă mai toată ziua am zis să tragem o fugă la Târgul de Crăciun din Luxemburg (a fost frumos, va povestesc maine). Şi pe drum Alin a vrut musai să îmi arate un drum care e paralel cu autostrada, că aici a nins şi respectivul drum trece prin pădure, în fine şi când tocmai ce drumul intra din nou în civilizație, cu coada ochiului am zărit Little Britain, o denumire ce îmi era familiară de când căutam eu librării cu cărți în engleză. Ne-am întors din drum şi am dat chiar peste un magazin destinat englezilor ce trăiesc în Luxemburg. Cam cum e Alimentara Moldova în Dublin. Şi pe lângă ceaiuri, budincă de Crăciun, decorațiuni, lumânări, aproape jumătate de magazin e de fapt librărie. Nu vă spun eram în al nouălea cer. Faza e că nu sunt așezate cărțile pe domenii şi m-am plimbat printre rafturi, da nu puteam să citesc chiar toate cotoarele. Aşa că mi-a atras atenția o carte pe care voiam să o comand pe amazon: Nigella Bites, despre Nigella v-am povestit aici. Şi când mergeam să plătesc mi-a atras atenția numele Tolkien şi am luat cartea fără să mă gândesc prea mult. Nu ştiu de ce cărțile mi s-au părut mai ieftine decât în Dublin, da cred că doar mi s-a părut.
Evident că ar trebui să am mai multă experiență să mă apuc de rețetele din cartea Nigellei, dar am ochit vreo două, însă cartea lui Tolkien am citit-o pe nerăsuflate. E una dintre cărţile pe care e bine să le ai într-o casă, fie şi numai pentru a te minuna, a câta oară, de geniul lui Tolkien.
E deja marţi?
Săptămână bună să aveţi,
Raluca

Drama copiilor cu părinţi în străinătate

Datorită poziționării mele geografice am avut o perspectivă unică asupra subiectului. Unică, nu înţeleg de ce, pentru că orice subiect trebuie tratat din toate unghiurile  Ei bine în România, se vorbeşte mult, prost sau foarte prost şi fără rost pe acest subiect. Eu cred că ar trebui întrebaţi, măcar, şi părinţii cu pricina, de ce îşi lasă copii. Exceptând cazurile limită, de părinți nebuni, cărora le e egal dacă au un copil sau mai mulţi, dacă copii au ce mânca sau nu, în general părinții cu copii în România suferă la fel de mult sau poate chiar şi mai mult. Văzându-i, vorbind cu ei, am empatizat şi tind să cred că acest subiect este umflat de cârcotelile invidioșilor care au rămas acasă. În general mame în concediul de maternitate sau de ce nu depășit, care şi-au permis luxul de a sta acasă şi cărora „meseria” da este o meserie, de a crește un copil sau mai mulţi li se pare chestiunea supremă în viaţa asta. Ele nu le pot înțelege pe cele care din disperare şi nevoi îşi abandonează copii.

Acest articol se vrea a fi unul serios, pentru că şi subiectul este unul extrem de serios. Am vorbit cu mame care au copii acum în România, cu părinti care au copii în România, cu părinţi care au reuşit să îşi aducă copii, cu părinţi care au trecut peste traumele provocate de despărțire şi la final cu părinţi care au acum copii la școlile irlandeze, copii născuți în România şi lăsaţi cu rudele o perioadă. Am vorbit cu psihologi şi avocaţi şi am încercat să înţeleg fenomenul, pentru că este un fenomen.

Am să încep cu exemplul propriu. Da ştiu nu am copil, dar pentru mine Dea este ca şi un copil, e responsabilitatea mea. Da are nevoi infinit mai mici decât ale unui copil, dar are nevoi ce ţin de mine, printre care şi afecţiune. Şi nu săriţi că îmi compar câinele cu copilul. Pentru mine asta mi se pare gestul maximal pe care l-aş putea face. Să ajung la acelaşi nivel de înţelegere nu aş putea decât dacă mă corelez cu ceva, acel ceva este grija, afecţiunea, respectul şi mai ales responsabilitatea de a creşte şi educa o fiinţă, fie ea om sau câine. Aşadar nu compar câinele cu copilul, ci încerc, drage mame să vă înţeleg, să empatizez cu cazurile voastre şi să vorbesc cumva în cunoștință de cauză.

Repet, a treia oară, Dea nu e copilul meu, e câinele meu, dar Dea a trecut prin anxietatea de separare şi trece prin ea de câte ori ne facem bagajele să plecăm undeva şi cam intuiţi că de-a lungul celor 9 ani ai vieții ei ne-am făcut destule bagaje.

Aşa au fost lucrurile, credeam că e mică şi că încă nu se atașase de noi (ceea ce am observat ca motiv şi la mamele cu copii în ţară), ne-am mutat la Bucureşti, am stat într-o casă un timp limitat, nu avea sens să o luăm cu noi, apoi ne-am mutat la casa noastră, am zis să o mai lăsăm ca să ne acomodăm şi uite aşa Dea a stat la părinţii mei aproape 6 luni. Acum nu vă închipuiți că Dea nu avea tot ce îi trebuia sau că noi nu veneam o dată la două săptămâni acasă, dar nu statea cu noi. Plângea când plecam, era supărată vreo două zile, apoi intra în normalul unui căţel de 1 an, joacă şi iar joacă. Ştiam, dar aşa era situaţia, nu depindea de noi sau poate ni se părea nouă că nu depinde. Am văzut cazuri în care părinților nu le-au fost spuse anumite treburi despre comportamentul copiilor rămaşi în grija rudelor. Acum nu că acei părinţi ar fi absolviţi de vreo vină (dacă e să punem neapărat eticheta asta de vină), dar de cele mai multe ori cei rămaşi acasă cu copilul ascund celui plecat că acesta e supărat, că i s-a modificat comportamentul, că suferă. Lasă-l că şi aşa muncește acolo printre străini, să nu îl mai amărâm şi cu asta... Am întâlnit mame care au spus că dacă ar fi ştiut s-ar fi întors acasă cu primul avion.

Revenind la Dea, am luat-o la noi şi în afară de faptul că nu mai protesta făcându-şi nevoile în casă, nu am observat nimic schimbat. Repet, Dea e câine, aşa că a stat singură în casă cât am fost la serviciu şi nu cred să o fi afectat acest lucru. Spun asta pentru că de câte ori vede un geamantan, Dea intră în sevraj. Plânge de ti se rupe inima, tremură din toate încheieturile şi se ţine după noi şi ne arată zgarda să fie luată şi ea. Chiar şi când îi sunt împachetate lucrurile şi deci, în mintea noastră, e clar că merge şi ea, Dea are acelaşi comportament. Chiar şi când îi este pusă zgarda, până nu se vede ieşită din casă, are acelaşi comportament. Şi povestea este similară dacă eu doar scot ceva dintr-o valiză, deci nu pun ceva semn, că mergem. Noi ne-am obişnuit, Dea nu a mai fost lăsată niciodată acasă, când o vedem în acea stare unul încarcă bagaje în maşină celălalt stă cu ea, râdem şi o liniștim.

Ce voiam eu să spun e că şi Dea a fost afectată de cele 6 luni fără noi, e cumva normal ca şi un copil să fie afectat de lipsa părinților.

Acum de partea cealaltă. Părinții care pleacă în străinătate la muncă, nu pleacă la distracție şi nu pleacă de bine ce le era în ţară sau din mofturi. Eu aş zice că pleacă tot pentru a asigura un viitor familiei şi chiar copilului în cauză. Am discutat cu psihologi, nu există o vârstă optimă la care un părinte îşi poate lăsa copilul pe motiv că e mic şi nu îşi dă seama. Nu există vârstă la care copilului i se poate explica rațional că mama trebuie să plece. Desigur la 14-15 ani se poate discuta raţional acest subiect cu un copil, dar la acea vârstă nu prea mai e copilul dependent de mamă. Nu există o perioadă optimă, în care copilul poate fi lăsat în grija rudelor. Fie el şi de 6 luni, când mama, mai ales mama, sau când unul dintre părinți lipsește copilul este afectat. Nu discutăm de cazurile în care unul din părinți lipsește din cauza unui divorț sau mai grav, al morții, discutăm de subiectul părinților plecați la muncă în străinătate. Şi ce e cel mai grav, nu există recompensă pentru timpul petrecut departe de părinţi.

E adevărat că într-o familie cu copii mama este cea de care copilul se desparte cel mai greu, dar şi când tatăl e plecat, iar mama suferă, vă asigur că nici copilul nu e în regulă.

De cele mai multe ori părintele nu îşi permite vizite dese acasă, pot trece chiar şi 6 luni între vizite. Iarăşi motivul nu e că nu vor, ci că nu se poate. De obicei e aşa: părintele pleacă din ţară, în cazul fericit cu o promisiune de job. Acum haideţi că aţi avut şi voi job-uri şi ştiţi că la început măcar trebuie să te araţi disponibil. Deci părintele pleacă la job, munceşte de dimineţa până seara, fericite sunt cazurile în care job-ul este la aceeaşi calificare ca în ţară, de cele mai multe ori sunt mai slab calificate. Deci job-ul nu îl satisface intelectual, munceşte pentru că trebuie să trimită acasă, nu pentru că i-ar plăcea ce face. De cele mai multe ori din dorinţa de a pune ceva mai mult deoparte părintele stă în case închiriate cu mai mulţi, un mediu nu tocmai prielnic pentru copil. Pentru că munceşte mult nu are timp şi nici nervi să stea pe skype cu copilul, deşi am văzut că unii fac efortul acesta. După 8 ore de muncă pe brânci, îşi găsesc resorturile să le citească celor mici o poveste pe skype. V-au dat lacrimile? Şi mie.

Cazurile fericite sunt cele în care după 6 luni - un an părintele îşi permite atât financiar cât şi sentimental să aducă copilul în vizită. Spun îşi permite pentru că înseamnă că deja are o locuinţă ce poate fi prezentată copilului şi care e prielnică acestuia, are timp să plimbe copilul şi să-i arate că muncește şi stă acolo pentru el. Unii (cei mai multi) aleg să rămână în ţara adoptivă şi găsesc metode de a-şi aduce şi copii. Alţii muncesc pentru o casă în România sau pentru un trai mai bun. Când consideră că aceste obiective au fost îndeplinite se gândesc să îşi aducă şi copilul pentru că, e cam clar, că traiul de oriunde e mai bun decât cel din România. Şi cine nu îşi doreşte tot ce e mai bun pentru copilul lui?

Am întâlnit, aşa cum vă spuneam, cazuri fericite. Poveşti încheiate. Nu totdeauna povești cu final fericit. Am întâlnit mame cu copii care acum au probleme de integrare în colectivitate, care acum se răzbună (dacă putem spune aşa) pe faptul că au fost părăsiţi. Pentru că da, ei cam consideră că au fost părăsiţi. Am întâlnit familii care au avut un copil în România şi în străinătate a apărut al doilea copil. Acolo tragedii, spre final rezolvate. Am întâlnit familii în care unul dintre părinţi nu şi-a văzut copilul deloc până la vârsta de 2 ani. Adevărate traume. Adevărate poveşti de viaţă.

Eu am fost „generaţia cu cheia de gât”. Sunt siiiigură că au fost şi la acea vreme contestatari. Oameni care ne-au plâns de milă. Oameni care au considerat că suntem bătuţi de soartă, că nu vom creşte corect şi vom avea tare pe care le vom duce toată viaţa, iar părinţii noştri erau nişte avari care numai după înavuțire umblau. E firesc. Suntem români. Bârfa şi problema găinii vecinului ne e în ADN. De aceea spun că de obicei cei mai vocali în această problemă sunt cei care nu s-au confruntat cu ea. Cei care privesc de pe margine şi îşi permit păreri.

Din interior problema pare una a secolului XXI, a României secolului XXI. Rezolvarea probabil e la stat, probabil e în noi...

Raluca 

Mea culpa

Ştiu că din România, românii plecați în străinătate sunt ăilalți, de care pare că nu îi pasă nimănui. Ne ofticăm când auzim de bancomatele din Anglia sau de cerșetorii din Franța, dar atât. Nişte nimeni care ne mai fac şi țara de râs.
Şi pe bună dreptate, că eu ca om cinstit nu apar în ziare, nu mă ştie lumea cât de bine sau rău trăiesc, nu mă judecă, nu exist. Rar ne mai dau lacrimile la o Angela Gheorghiu, da atât. Românii din străinătate dacă s-ar dizolva în acele ţări ar fi perfect.
Şi recunosc şi eu din România gândeam la fel, iar acum gândesc ca o entitate nu ca un popor. Eu am plecat ca să îmi fie bine mie şi familiei mele, ce se întâmplă cu românii şi România...treaba românilor din România.
Câteodată, cam la 4 ani aşa, 6 omuleți ajung în Parlament şi sunt domnul senator sau domnul deputat, pe spinarea românilor din străinătate. 6 sunt puţini raportat la 300 şi ceva câţi parlamentari sunt în cele două camere, dar totuşi.
Eu de obicei mă implicam în alegeri şi îmi păsa de opinia mea şi nu doream să fiu luată de proastă şi probabil şi prin natura job-ului ştiam cine sunt candidații şi unde candidează, mergeam şi la vot, umpleam buletinul de lipitori şi aia era, ne vedeam în alţi 4 ani.
Anul acesta am descoperit șmecheria cu voturile românilor din străinătate şi că şi ei sunt reprezentați în Parlamentul României de cineva. Anul acesta am şi cunoscut un candidat, care cel mai probabil va ajunge în parlament, dar despre care prefer să nu îmi spun părerea. Da atât. Cine sunt acești iluștri necunoscuți care mă vor reprezenta? Ştiu ei cine sunt eu şi ce nevoi am? Ni s-au intersectat vreodată drumurile? Răspunsurile sunt toate NU. În afară de Socaciu, pe care îl ştiam ocupat cu cântatul, nu cu deputăţia şi de David pe care îl ştiam un ministru prost, da şoţul unei creatoare de modă din Iaşi, nu ştiu nimic despre candidați din postura de candidați. Nu ştiu ce calităţi au, nu ştiu dacă m-ar putea ajuta. Nu ştiu nimic.
Aşa că mea culpa, de aceste alegeri am lucruri mult mai importante de făcut. Ei se vor alege, fie că mă duc eu la vot sau nu, îşi vor lua leafa şi funcția şi se vor făli prin Bucureşti şi vor beneficia, vă asigur, de toate avantajele ce decurg din asta.
Aşa că domnule senator, domnule deputat, nu ne cunoaștem, nu existați... nu îmi pierd prețiosul timp cu dumneavoastră. Dacă e să mă reprezentați în parlament spuneți şi dvs. că v-aţi ales singur, Badea, Mircea Badea va trăncăni la fel de adormitor şi dacă mă duc şi dacă nu ma duc eu la vot.
Raluca

Brad natural sau brad artificial?

Îmi pare rău dacă vă aduc din nou în atmosfera de sărbători, dar la mine decorul este unul de Crăciun. Ninge de ore bune, iar curtea şi strada şi toată Arlonia e albă. Acum spuneţi şi voi la ce să mă gândesc la altceva decât la Crăciun?
Şi care este simbolul Crăciunului, pe lângă Moş Crăciun, dacă nu bradul? Aşa că vă îndemn la o discuție despre Bradul de Crăciun: să fie artificial sau natural?
Artificial aici eu înțeleg brazii care imită cel mai bine un brad şi nu prostioarele pe care le-am văzut pe facebook din crenguțe, ba chiar din pet-uri verzi. Am încercat anul trecut șmecheria şi a fost foarte trist. Deci nu, artificial, adică brad din plastic.
În acelaşi timp, natural poate fi şi cel din ghiveci pe care am înțeles că îl poţi planta la primăvară.
Noi de obicei mergem pe brad artificial şi dacă e musai să simțim mirosul de brad şi alte minuni ne luăm o coroniță din brad natural, dar am luat într-un singur an de la Obor şi pe bune că a lăsat mai multe ace decât un întreg brad. Acum că avem curte, pe care tot nu ştiu cum să o amenajez, m-ar tenta şi un brad în ghiveci. În capul meu brad tăiat de undeva şi plantat în sufrageria mea doar ca să simt eu cine ştie ce, e de neînchipuit. Deci brad natural într-un suport mai bine nu.
Sunt indecisă. Voi ce spuneți?
Raluca
P.S. Week-end inspirat, vă doresc!!!

Concurenţa? Care concurenţă?

Eu nu mă pricep la publicitate, deşi cică ar trebui, dar îmi plac cataloagele diferitelor magazine, iar zona Belgia-Luxemburg abundă în astfel de cataloage.
Acum nu vă imaginați că aş fi unul dintre consumatorii care chiar folosesc aceste cataloage. Nu, eu ca pisica, mă uit pe poze, pun chiar şi semne, da când ajung în respectivul magazin poţi să mă pici cu ceară dacă mai ştiu ce ofertă am văzut şi pe care o vreau. Dacă se întâmplă să văd oferte pe rafturi, e bine, profit de ele, deşi nici ofertele nu sunt oferte degeaba...
Da m-am îndepărtat de la subiect. În România Cora şi Carrefour şi Auchan şi Lidl erau în concurență. Acum poate nu toate patru între ele ci două câte două, da nu puteţi spune că se aveau ca frații.  Ba în Dublin pe rafturi vezi preţul şi spune că e mai ieftin decât Lidl sau Aldi, asta la Tesco.
Ei bine în Arlon cataloagele, că de la ele pornirăm, vin toate odată, dacă plouă într-o pungă. Vine cineva cu o maşină şi pune toate cataloagele, la toată strada. Iar eu ca şi potenţial cumpărător fac comparaţii, mai cer sfaturi de la prieteni pe facebook şi spun că mă duc la vânătoare informat.
Unde mai pui că la poarta Cora e reclamă la Carrefour, de mă bușește râsul totdeauna când trecem pe acolo.
Ce vedeţi în a doua poză e recolta de săptămâna asta. Mare, nu? Acum mă întreb dacă reciclez hârtie oare primesc bani ca pe timpul lui Ceaşcă?
Raluca