Târg de meştereli

Ei bine, deşi ziceam că mă voi duce şi eu la târgul din noiembrie de pe Clontarf şi chiar am meşterit câteva treburi, am uitat cu desăvârşire că e 13, eu stăteam în 9 noiembrie de vreo săptămână. Aşa că duminică, atunci când o plimbam pe Dea pe promenadă şi am văzut că fix atunci e târgul m-am întristat niţel. Ei nu-i bai şi decembrie e o lună...nu neapărat că, cred în prostii da poate e mai bine că am uitat, poate îmi finisez obiectele şi poate am mai mult succes la târgul ce va să vină.

De cum am văzut anunţul ardeam de nerăbdare să merg să văd ce e nou şi să mai vorbesc cu oamenii. Aşa că i-am zorit pe Alin şi Dea să mergem mai repede la târg.

Pentru că acum eram practic familiară cu tot ce se vindea acolo am îndrăznit să scot aparatul foto şi chiar am făcut câteva poze.

Vă vine să credeţi că brăduţii din imagine costa doar 5 euro? Şi câta muncă şi cât material intră in ei...s-ar părea că şi aici meşterelile sunt foarte ieftine...

Şi cu toate astea târgul era mai mult gol, doi-trei cumpărători, deşi produse ar fi fost şi unele chiar mai faine decât ce se găseşte la IKEA sau în alte magazine ce vând şi decoraţiuni.

Mie mi-au plăcut cum erau aşezate mostrele de dulceaţă. Ce culori faine şi ce gust bun...nu am rezistat şi mi-am luat şi eu un borcănel pe care l-am şi golit pe jumătate cu clătite seara.

Dulceaţa, deşi ei îi spun marmeladă, este făcută de o tipă care stă într-o localitate lângă Dublin, deci numai drumul, încărcatul şi descărcatul, plus ingredientele şi îmbuteliatul şi zic că cei 3 euro plătiţi pentru un borcan sunt foarte puţini.

Nu judecaţi 3 euro egal 15 lei şi vai ce scump este, că în hipermarketuri e doar 5 lei. Aşa o fi în România, aici în hipermaketuri dulceaţa ajunge şi la 10 euro şi nu e făcută în casă de cineva, fără conservanţi şi cu ingrediente naturale...

Alin şi Dea mă aşteptau liniştiţi să ies din târg, pentru că nu am îndrăznit să intrăm cu Dea

La final, eu, Dea şi târguielile mele. Promit ca la cel din decembrie să îmi iau şi eu o măsuţă

Raluca

Adevăraţii învingători

Am văzut recent o emisiune, cred că la Antena 3, cu românii invingători peste hotare. Şi da, recunosc sunt şi români care au ieşit precum uleiul din apă şi au reuşit în străinătate, dar pentru ca cele 4-5 exemple să existe, trebuie ca masa din care au plecat ele să fie de 100 de ori mai mare.
Aşa că am început să caut bloguri ale românilor din străinătate, aşa ca şi mine. Sincer ori eu sunt de puţin timp aici, ori unii dintre cei ce ţin bloguri sunt niţel luaţi. Unii văd peste tot îngeri, alţii au nevoie de tot felul de terapii, meditează studiază religiile şi se simt împliniţi, alţii (întâmplător din Irlanda) vorbesc de nişte treburi care nu există, iar eu care căutam relatări simple am fost niţel şocată. Adică ăsta e viitorul? Ei bine nu e...
Adevăraţii învingători sunt cei care au reuşit să o ia de la capăt undeva, altundeva faţă de România. Cei care au suferit la început, au tras, au muncit, şi-au adus şi familia, şi-au dat copii pe la şcoli, au servicii şi case şi familii fericite. Sunt românii din străinătate despre care nu veţi auzi în veci la Antena 3 pentru că ei nu sunt o ştire. Ei sunt oameni normali.
Eu i-am văzut prin Dublin şi prin alte locuri. Sunt cei care nu vorbesc tare la celular în autobuz, sunt cei care merg cu listuţa la Tesco, întocmai ca irlandezii, sunt cei care nu se ceartă pe stradă şi care nu sunt dispuşi să îţi dea în cap. Sunt deja integraţi şi aproape că nu îi mai deosebeşti de irlandezi sau oricare neam s-a întâmplat să îi adopte.
Sunt cei care deşi au posiblitatea financiară să meargă şi pe lună aleg să vină în vacanţă în România, îşi aduc noii preteni în ţara lor natală şi se mândresc cu ea. Sunt cei care chiar şi după 20 de ani vorbesc o română curată şi nu după doar 6 luni vin la tine să îţi zică: como se dice la voi...
Sunt cei care au reuşit şi care, cuminţi îşi duc viaţa dintr-o ţară străină de tot ceea ce au învăţat. Să ştiţi că ei există şi dacă idealul în reuşita peste hotare vă este prezentat ca fiind Angela Ghiorghiu (talentată artistă, dar cu un caracter criticat in ziarele londoneze) mergeţi mai departe de exemplu şi veţi descoperi oameni simpli de o mie de ori mai potriviţi de a fi daţi exemplu.
Am găsit şi astfel de bloguri pe care le citesc cu plăcere. Sunt şi alţi români "peste hotare" care şi-au păstrat capul pe umeri şi care au de spus lucruri interesante. Curând am să vă dau şi link-uri la blogurile respective, să îi cunoaşteţi şi voi.
Raluca

Irlanda - Glendalough, Wicklow

Azi în timp ce selectam alte poze pentru blog şi facebook am descoperit că eu nu v-am povestit că am fost la munte, în Irlanda. Şi cum munţii cei mai apropiaţi de Dublin sunt Wicklow acolo am ajuns şi noi într-o zi ploioasă de 22 octombrie. Adică fix după ce am fost la Avoca, despre care v-am povestit aici. Pentru că a plouat am rămas cu impresia că nu am făcut poze şi atunci ce sens mai avea să vă povestesc, dar se pare că am făcut câteva poze, oricum destule căt să vă daţi seama de frumuseţea locurilor.
Acum munţii ăştia nu sunt chiar munţi ca în România, sunt mai mult nişte dealuri aşa, iar mersul pe munte nu presupune foarte mult efort, pentru că sunt cărări făcute special, în aşa fel încât să nu îţi dai sufletul până acolo şi că nu vezi nimic în jur, doar să ai grijă pe unde calci. Bine nici nu am ajuns noi pe vârful muntelui, da cică aşa ar fi tot traseul, uşor şi simplu să se poată destinde lumea când vine la munte şi nu să plece de acolo cu gândul: frumos, da greu şi nu mai urc niciodată...
La Glendalough sunt vreo trei chestii de vizitat, aşezările monahale şi cele două lacuri. Pentru că ploua şi pentru că am avut proasta inspiraţie să o dăm jos pe Dea din maşină, nu am vizitat decât mănăstirea şi am ajuns până la primul lac, dar promit că ne vom întoarce şi vom vizita tot. Aşa că acest articol va avea şi o continuare pe măsură.

Fosta poartă a aşezării monahale, este astăzi intrarea oficială în Parcul Naţional Glendalough, numai că se poate intra şi din parcare, pentru că v-am mai zis că irlandezii au treburile astea puse la punct şi parcarea este exact acolo unde trebuie să fie, ba mai mult parcarea este încăpătoare.

Asta îmi place aici, că şi cel mai mic obiectiv turistic este foarte bine semnalizat şi are parcare. Adică ajungi cu siguranţă şi singura ta preocupare trebuie să fie ce vei vedea acolo sau ce vei învăţa şi nu unde şi în ce condiţii îţi vei lăsa maşina...

V-am mai spus că şi cele mai mici obiective au pe lângă parcare şi un restaurant aşa că tot conformtul îţi este creat pentru a vizita liniştit ce ai de vizitat. Oare când vom ajunge şi noi la nivelul ăsta?

Aşezarea monahală este primul obiectiv pe care îl vezi încă de la parcare, adică se vede foarte bine turnul înalt de 30 de metri, care servea pe post de clopotniţă. Tot ansamblul cuprinde cimitirul, acest turn, ruinele unei biserici şi o bisericuţă mai mică, reconstruită. Este foarte posibil să îmi fi scăpat ceva pentru că principala mea grijă era ca Dea să nu se ude prea tare şi nu ce era în jur...

Ruinele Catedralei

Din nou turnul, deşi pare că nu are nici o intrare, aceasta există la aproximativ 3 metri de la pământ printr-o mică spărtură. Înăuntru ar fi şase etaje de lemn legate prin scări de lemn. Ferestrele din vârf marchează cele patru puncte cardinale.

Biserica Sfântului Kevin, reconstruită 

Cimitirul, iar în depărtare se văd munţii

Noi două pe drumul spre primul lac 

Peisajul arată aşa pentru că aceste plante cresc de fapt din apă, de jur împrejurul cărării este mlaştină

Eu şi Dea pe cărare

Cărarea prin mlaştină. Mi-a plărut rău că ploua, dar probabil că ăsta este farmecul Irlandei

Primul lac şi câteva oi

Lacul 

Dea aştepta alţi căţei

Din păcate, din cauza ploii obiectivul a fost udat şi şters de mai multe ori, nu în cele mai bune condiţii. Aşa că pozele sunt un pic neclare

În depărtare se văd munţii şi drumul spre al doilea lac

Din nou biserica Sf. Kevin şi Turnul cum se vedeau din drum spre parcare

V-am spus că acesta este doar un prin articol despre Glendalough pentru că am promis că voi reveni. Dacă nu mai aveţi răbdare amănunte găsiţi pe wiki.

Raluca

Cu un ochi plâng, cu altul râd...

Azi dimineaţă m-am trezit şi în timp ce îmi beam cafeaua şi răsfoiam facebook-ul am primit cea mai grozava veste: prietena mea, Elena a născut-o pe Anastasia Isabela, o fetiţă.
Şi deşi e o veste bună şi m-a bucurat enorm, m-am întristat că nu sunt şi eu acolo. Vedeţi voi ăsta e tot disconfortul creat de mutarea în altă ţară. Trebuie să te împingă nevoile foarte mult, trebuie să fii dintr-un alt aluat, trebuie să îţi doreşti într-adevăr şi să ştii că doar acolo te poţi realiza. Ei bine la mine nu se aplică nici unul dintre motivele de mai sus, aşa că eu sufăr niţel de dor. Acum nu vă panicaţi că nu plâng zilnic, dar vestea de azi dimineaţă mi-a smuls vreo lacrimă, două, trei, hai mai multe, de a venit Dea îngrijorată la mine să vadă de ce plâng.
Şi de ce plângeam? de dor, de dor de Elena şi în amintirea timpului în care a născut-o pe Alexandra, timp în care eram şi eu acolo, îmi e dor de părinţii mei, de Iaşi, de prietenii de la Bucureşti şi pe cât de mult aş vrea să îmi fac şi aici prieteni, parcă mă tem că îi voi pierde şi atunci la ce bun?
De fapt e un plâns curativ, am plâns, dar acum îmi e mult mai bine. Am făcut următorul pas, am sunat-o. Nu cred că poate vorbi ca doar ce a născut, da mâine vom vorbi şi Elena ştie totdeauna să mă aducă pe linia de plutire. Parcă o şi văd cu copilul în braţe cum îmi dădea mie sfaturi. Aşa şi acum ar fi capabilă să mă ridice pe mine moral, când de fapt e clipa ei, e împlinirea ei.
Aşa că felicitări Elenos. Abia aştept să îţi văd fetiţa şi uite că am un motiv în plus să ajung mai repede în România. Vă pup de amândouă, de fapt vă pup pe toate trei. Să fii sănătoasă Anastasia şi abia aştept să ne cunoaştem!!!

Irlanda e o altă lume, cu totul altă lume

Ieri m-am plimbat singură prin oraş. Nu e mare lucru, de obicei mă plimb singură, am magazine preferate, am străzi preferate, iar dacă trebuie să mai şi cumpăr ceva mă uită Dumnezeu în oraş. Aşa şi ieri am zis că stau doar două ore şi am venit în patru.
Doar că Dublinul e din altă poveste, o poveste care deocamdată îmi place. Mă las purtată de hoardele de turişti de pe O'Connol, trec Liffey şi merg spre Grafton, o cotesc pe Stuffoc şi ajung la Market. Casc gura, îmi iau un pateu şi mă uit în jur. Fac şi poze când am chef sau am aparatul la mine.
Dar Dublinul e din altă poveste. Încet încep să nu îmi mai păzesc geanta, deşi sunt româncă şi ăsta mi-i instinctul. Încet încep să mă uit în dreapta prima dată când traversez strada. Încet încep să zâmbesc la oameni şi ei îmi zâmbesc mie, de fapt cred că ei zâmbesc primii. Încet încep să vorbesc şi când îi văd că nu mă corectează şi mă mai şi înţeleg, vorbesc şi mai mult. Încet începe să îmi placă, Dublinul şi Irlanda şi deşi tentaţiile sunt mari de a mă integra printre români îmi place între dublinezi, în cartierul meu posh, cu promenada mea, despre care primesc veşti săptămânal, cu Tesco pentru a cărui vizită mă pregătesc emoţional o săptămână întreagă.
E fain Dublinul. Acum parcă e mai fain decât mi-aş fi dorit să fie. Din Bucureşti aş fi plecat a doua zi, Dublinul vreau să îl mai descopăr. Şi vine Crăciunul şi s-au instalat beculeţe, fără ceremonii şi fără primari, fără risipă (sunt aceleaşi de vreo 3 ani), fără tam-tam, dar pentru mine totul e nou şi frumos. Sper să nu mă plictisesc vreodata...
Raluca