Belgia - Castelul Jehay

Dragilor,

long time no see cum ar zice irlandezul :) M-am luat cu treaba şi în mare cu masterul şi mi-a ieşit complet din cap treaba cu blogul. Abia aştept să vina "vacanţa" sa vă povestesc mai multe şi să am timp să mă concentrez pe blog şi pe ii şi pe chestiile care chiar îmi plac.

Însă m-am gândit că decât să nu vă apun nimic, mai bine vă arat poze. Mie mi-au plăcut, e drept, mi-au plăcut mai mult când le-am făcut, acum nu îmi mai plac chiar aşa tare. Acum mult timp, vreo patru săptămâni să tot fie am ajuns noi la Jehay şi cum era închis pentru renovare nici nu l-am vizitat aşa că impresiile nu au cum să fie foarte pozitive. Însă castelul e frumos, e ochios dacă vreţi. Şi mie mi se pare că semăna foarte bine cu cel din Olanda. Şi nici nu e de mirare pentru că acest castel e în provincia Liege la nici jumătate de oră de granița Belgiei cu Olanda. Şi acum mă bazez că vă mai amintiți şi voi ceva de pe la istorie şi că de fapt ştiţi că Belgia e împărțită pe lung în două, în partea franceză şi partea flamandă, adică olandeză. 

Castelul e construit în secolul al XVI-lea şi restaurat în secolul XIX şi este şi azi reședința unui conte, deci este casa cuiva. El totuşi se şi vizitează, din aprilie până în octombrie, iar una dintre expoziții era despre comorile Irlandei. Mi-ar fi plăcut să o văd. 

După cum vedeţi castelul nu e doar un castel, ci un întreg ansamblu ce cuprinde şi o biserică, ce era deschisă, ar înauntru era o slujbă ceva şi nu am intrat. 

Pentru că nu am putut intra în castel, i-am dat un rotocol şi l-am pozat din toate direcțiile din care se putea poza. 

Cu siguranţă vom reveni în aprilie, când s-o mai încălzi, pentru că mie mi se pare foarte fain castelul. 

Nu am înţeles care era treaba cu decoraţiunile exterioare şi cred că e unul dintre primele castele pe care le văd ca având astfel de decoraţiuni. În general au stema familiei şi cam atât, decoraţiunile exterioare ale unui castel țin de numărul de turnuri, de poziționarea ferestrelor şi mai puţin de tencuială, de aspectul exterior. Aşa că îmi închipui eu dacă la exterior s-au chinuit atâta, cum arată interiorul?

V-am spus că castelul se putea înconjura, iar într-o latură am găsit această cruce în copac.  

Castelul din alt unghi 

Castelul şi biserica 

Când am vizitat noi castelul Jehay era toamnă, frumoasă, în culori calde şi vii. Acum e deja iarnă, nu prea mai vezi frunze, e din ce în ce mai frig şi ne așteptăm să ningă. 

O ultimă privire spre castel

Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Franţa - Strasbourg - 1 Decembrie 2014

Dragilor,

a trecut 1 Decembrie? Nu e posibil. Nu știu sincer unde e calendarul ala interior pe care ar trebui să îl avem, dar în capul meu e primăvară. Cumva după toată harababura cu votul, după discuțiile interminabile pe subiectul cine e mai patriot, românii din "afară" sau cei din ţară, faza cu 1 Decembrie cu patriotismul, cu stegulețe cu ziua naţională, a venit şi a trecut. Nu am avut nici un sentiment aparte, nu m-a doborât patriotismul în acea zi, nu mi-am pus stegulețe la maşină şi nici pe casă. Nu am asistat la nici o paradă în supermarket. Nu m-am dat mai româncă decât alții fix în ziua aia. În mare a fost o zi ca oricare alta.
Nu putem acum, doar bătând din degete, să ne declarăm patrioți. Eu cu siguranţă nu pot. Însă momente de patriotism, rare, ce-i drept, am şi eu. Recent am fost la Parlamentul European de la Strasbourg (sper să vă povestesc şi despre asta) şi acolo m-a pocnit un patriotism de nu mă mai încăpea. Dacă noi ăştia românii plecați nu înțelegem ce bine ne e în UE, atunci nu ştiu sincer cine mai înţelege (şi despre asta am să vă vorbesc, cum am început eu fluierând masterul în timp ce colegii mei se zbat şi acum cu actele de rezidență, cu echivalarea diplomelor şi altele). Să mă fi văzut cum povesteam eu de sistemul de învățământ românesc, ce paralele făceam cu cel luxemburghez, cum căutam europarlamentarii români prin sala de plen şi cum speram să vorbesc cu unul pe la cantină. Nu s-a întâmplat. Ba am mi fost şi dezamăgită (şi despre asta am să vă povestesc). Însă momentul de patriotism maximal a fost când am ținut eu neapărat să fac o poză cu steagul. Ce mi-o fi venit? Nu se vedea pe faţa mea de unde sunt, trebuia să mai fac şi evident lucrul ăsta? Eram în grabă, că altfel aş fi făcut una şi cu steagul Irlandei şi atunci aţi fi văzut cu adevărat ce patrioată sunt.
Nu avem domnule, cultura americanilor, care îşi pun steagul şi pe chiloți. Mai plângem cu lacrimi de crocodil când mai câștigă ceva vreun atlet şi mai vedem steagul şi mai auzim imnul. Patriotismul meu zilele astea s-a măsurat prin achiziționarea a două tablouaşe superbe, româneşti, de la Bazar Internațional (am să vă povestesc şi despre asta), a unei porții de sarmale şi share-uirea pe fb. a clipului cu românul care cânta la pian imnul României în gara centrală din Amsterdam.
Ori suntem patrioți, ori nu mai suntem! În rest nimic nou, nimic interesant. Sper în patriotismul meu să termin cele 8 lucrări pe care le am de predat şi să nu mă pierd în detalii la prezentările pe care le am de prezentat şi aia e. Sănătoși să fim, că patriotismul vin el!
Va pup!
Raluca
P.S. Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Luxemburg - Prima ninsoare

Dragilor,

ştiţi voi momentul acela când după zile întregi cu cer gri începe să ningă? Momentul în care pare că totul a tăcut, că natura s-a potolit, după ce păsările au zburătăcit toată dimineaţa prin curte, de nu am îndrăznit să ieșim afară, când nici măcar nu mai e aşa frig. Momentul acela când pare că toamna a făcut pace cu iarna, când șoșonii sunt deja aliniați la intrare, iar tenișii sunt duși în dulap, când garderoba e plină de pulovere colorate, când haina de iarnă e la mare cinste. Momentul acela când trebuie să ningă şi ninge. Şi ninge cu fulgi mari.
Ei în momentul acela, de ani buni, eu şi Dea ieșim să ne bucurăm de fulgi. Mai mult eu decât Dea, recunosc. Indiferent unde suntem, fie că suntem la etajul 8 sau la 3, fie că suntem la curte sau la apartament, ne tragem hainele groase din cuier şi o tulim afară.
Şi pentru un moment e bine că ninge şi e frumos şi parcă am fi fericite. Şi anul acesta a fost fix la fel. Mai şontâc, mai împinsă de la spate Dea a venit să se bucure de prima ninsoare. Doar pe blana ei neagră fulgii rămâneau intacți cât să le stea de-o poză.
Îți mulțumesc, fetiță, că şi anul acesta ai fost alături de mine!

Raluca

Dublin - A Dog is for life, not just for Christmas

Dragilor,

irlandezii mei au făcut o campanie super sau cel putin aşa mi se pare mie. După ce în ianuarie 2014 într-o singură zi 51 de câini au fost abandonați la sediul unei fundații care se ocupă cu îngrijirea și plasarea câinilor fără stăpân, Dog Trust a gândit următoarea acțiune. Într-o zonă din Dublin populara printre cei care își plimbă animale de companie şi nu numai au postat 51 de cartoane cu figurile unor câini și cu motivele pentru care au fost abandonați. Vedeți voi, în Irlanda nu sunt câini vagabonzi, nu ai voie sa abandonezi un câine pe strada, ei au trecut cumva la etapa următoare în care câinii pot fi lăsați în grija unor astfel de ong-uri. În Irlanda problema cea mai mare e ca oamenii cumpără, de obicei din pet shop-uri, animale de companie pentru a le face cadou. Cei care primesc acest cadou nu și-l doresc totdeauna sau nu au posibilitatea să îl păstreze. Sloganul celor de la Dog Trust e: Un Câine este (al tău) pentru toată viata, nu doar de Crăciun!

Internetul e plin de poze ale celor 51 de câini de carton care au fost plasați în Dublin. Sunt mesaje foarte puternice, dar în acelaşi timp foarte reale şi toate constituie motivele pentru care lumea abandonează animale de companie.  

"Băiețelul era alergic la mine" - sunt numeroase exemplele celor care odată ce au copii îşi abandonează animalul de companie. Era şi un clip extrem de emoționant care a circulat pe net, fix pe această temă.

Campania s-a desfășurat în mare în mediul online, aşa a ajuns şi la mine, şi se intitulează #canaldogs pentru că zona unde au fost amplasați câinii din carton se cheamă Grand Canal

Filmul realizat de cei de la Dog Trust despre această campanie

Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Luxemburg - Turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale

Dragilor,

am votat şi de această dată, cu mari sacrificii, dar am votat. Am întâlnit la coadă o solidaritate pe care nu am mai simţit-o niciodată de când suntem plecați. Începând de la doamna care a printat în plus 20 de declarații pe propria răspundere şi datorită căreia am avut şi noi una, continuând cu domnul care mi-a dat ceai din sticla lui, într-un pahar de plastic adus de el de acasă, continuând cu toţi cei care nu au vociferat că deşi stăteau de ore bune la coadă, treceau alții cu copii şi intrau în faţă şi terminând cu cei din comisia de votare care s-au descurcat exemplar. Observaţi sper, că nu dau nume. Nu le dau pentru că nu le ştiu şi probabil nu le voi şti niciodată. Erau necunoscuţi, uniți cu noi în suferința comună.

Ambasada, la ora 11 când am ajuns noi 

Se vede capătul cozii? Acolo eram noi, la primul tur am luat coada de la garajul galben cu uşă verde şi am stat 2 ore, oare acum cât vom sta? 

Nu cred că am spus, dar eu eram răcită cobză, din aia cu mucii în barbă. La un moment dat a început să plouă. M-am gândit să plecăm, dar deja eram aproape de curtea ambasadei.

În holul ambasadei era cald şi bine. Prezența la vot în primul şi al doilea tur.

Marea de umbrele, ploua cu soare la un moment dat 

Eu înainte de a intra în ambasadă. 

Să explic puţin această poză. După aproape 3 ore de stat la coadă, răcită, cu ochii plânși de la răceală, cu buzele crăpate de la febră, cu termosul în mână, terminasem ceaiul cu miere, aspirină şi propolis, udată de ploaie, de haina mea de fâș putea fi stoarsă, dar zâmbeam, mai aveam 10 minute şi urma să votez. Toată ziua am fost convinsă că iese Ponta, însă când am văzut că România a votat Iohannis, nu mi-a venit să cred. Familiile celor plecați în pribegie au înţeles că doar aşa pot stopa migrația masivă a tinerilor din România şi pot facilita întoarcerea acasă a celor plecați deja. Aș fi bucuroasă dacă şi pozele mele şi relatările de la vot au făcut ca românii să iasă aşa de mulţi la vot. Sunt convinsă că asta a întors rezultatul şi aşa a fost ales Iohannis. Nu există familie din România care să nu aibă membri în străinătate. Păi când vezi cum îţi e tratată familia, cum sunt umiliți tinerii prin secțiile de votare din întreaga lume, doar să fii inconștient sau de piatră şi să votezi tot Ponta. Nu înţelegeţi greşit. Nu îl susțin necondiționat pe Iohannis. Eu am plecat din ţară din cauza PDL, însă speranța moare ultima. Sper să fie hotărât şi să nu ne dezamăgească şi sper să realizeze ce responsabilitate uriașă tocmai i s-a pus pe umeri. Doamne Ajută!

Raluca