Pierd vremea

Dragilor,

recent sau mai putin recent am dat peste cineva care habar nu avea ce înseamna a avea un blog sau a scrie bloguri. Puteți crede că mai există această specie? Eu una nu credeam. Mă învârteam în lumea mea mică şi mi se părea că tot ce fac eu e important şi ca oricum toată lumea știe. Ei bine mă înșelam. Şi cum omului îi e lesne să catalogheze ceva ce nu înţelege am fost catalogata ca "pierzând vremea".
Şi pe bune aşa şi pare pentru cineva care habar nu are despre blogging sau despre social media. Să mai zic că am prieteni care nu au facebook şi nu au fost încă consumați de acest flagel? Ei bine am. Am şi prieteni care nu au descoperit skype-ul sau care încă mai au conturi de hi5.
Lumea a evoluat, dar pe de altă parte fiecare evoluează în ritmul lui. Unui om care încă nu are facebook i-aş spune să nu îşi facă niciodată. Da poate i-aş face un deserviciu, l-aş îndepărta de prieteni sau de potențialii prieteni. Şi cine sunt eu să fac asta?
Cum eu nu judec, nu prea mă prind de ce sunt judecată. Da ştiu din când în când sufăr de mania persecuției. Deci vă rog să mă suportați. Trece repede.
Nu ştiu dacă v-aţi prins, dar mă enervează la culme când unii (sau chiar şi eu) aplică politica struțului (chiar știați că de fapt struții nu îşi bagă deloc capul în pământ?): tot ce nu cunosc e rău şi deci prostesc.
Şi atunci normal că "pierd vremea". Da vă întreb pe voi când habar nu aveți de o destinație şi o căutaţi pe google, fie chiar şi doar din poze. Nu ar merita un sincer mulţumesc frumoșii aceia care "au pierdut vremea" şi nu doar că au făcut pozele, dar le-au mai făcut şi publice? Nu ar merita un mulţumesc cei care mai pun şi o informație atașată pozei?
Sau nu vă plac călătoriile, să luăm alt exemplu. Vreți să ieșiți în oraş, dar v-aţi plictisit de aceleași restaurante, cluburi, pub-uri. Şi căutaţi pe google un restaurant fain. L-aţi găsit şi al doilea link (după ce al restaurantului) e al unui blogger care îşi spune părerea despre restaurant, "pierde vremea" să facă o recenzie. Poate scapă şi nişte preţuri şi chiar şi care e mâncarea care îi iese cel mai bine bucătarului. Nu s-ar cuveni să îi mulțumiți celui care "a pierdut vremea" așternând pe o foaie virtuală aceste lucruri?
Nici la restaurant nu mergeţi? Ok atunci căutaţi o carte. V-aţi săturat de lecturile recomandate de prieteni. Librăriile vă stresează din cauza abundenței alegerii. Şi căutaţi pe google (sau poate şi google e necunoscut pentru unii...) Şi găsiţi rodul unui om care "a pierdut vremea" să scrie o carte sau un altul "care a pierdut vremea" să scrie o recenzie. O comandați satisfăcuți şi așteptați curierul. Se cade un mulţumesc celui care "şi-a rupt din timpul lui" să scrie?
Cei mai mulţi bloggeri nu fac din asta o ocupație. Adică pe limba oamenilor normali, nu câștigă bani din blog. Şi atunci e un hobby, o pasiune, o promisiune că nu va sta legumă la TV în timpul liber.
Poate "şi-a pierdut timpul" sau poate "şi-a pierdut timpul cu folos". Eu o prefer pe a doua.
Nu mai "pierd vremea" să mai spun de ce scriu sau ce scriu. Nu mă justific în faţa nimănui... Sper doar ca cei care spun că "îmi pierd vremea" să îşi ocupe timpul cu ceva şi mai frumos. Cine știe poate facem schimb :)
La final îmi cer scuze dacă am zgândărit orgoliile unora. Nu tot ce fac eu e frumos şi deștept. Faceţi voi mai multe!!!
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

Franţa - Strasbourg - Mica Franţă

Dragilor,

ce credeați că aţi scăpat de Strasbourg, mai ales după ce am zis că mi-a plăcut atâta??? Nici gând. Nu aveam cum să nu vă mai povestesc despre Strasbourg şi mai ales despre cartierul Mica Franţă. Suna ciudat tradus în română, ştiu, da aia e.
Numai că e o mică problemă. Noi ne-am plimbat prin Strasbourg doar seara sau pe înserat şi acum când căutam informații despre acest cartier şi am văzut ce poze faine au postat alții de acolo, parcă pozele mele nu merită a fi arătate.
Da pe de altă parte mă gândesc la ce m-am apucat eu de blogging, ca să arat prietenilor şi părinților de acasă sau de oriunde pe unde mă mai plimb sau ce mai fac. Şi aşa am văzut eu Strasbourgul, seara. Şi pozele le-am făcut eu. Dacă mă voi mai întoarce în Strasbourg vreodată voi veni cu poze mai bune. Da nu suntem la revistă, nu trebuie nu ştiu ce calitate şi chiar şi din pozele mele proaste vă puteţi da seama cât de frumos e acest cartier...
Aşa cum spuneam noi ne-am plimbat pe acolo doar seara. Ba ne-a mai şi plouat şi am făcut doar poze cu telefonul, ba la un moment dat am zis că viața nu stă în a face tot timpul poze, am băgat telefonul în buzunar şi ne-am plimbat ca doi îndrăgostiți minunându-ne de ce frumusețe e în jurul nostru. Pentru că era chiar frumos. Bine şi frumusețea e relativă şi ține de opțiunile fiecăruia, dar mie mi-a plăcut şi acum vreau să vi-l arăt şi vouă.

Mica Franţă este un cartier din Strasbourg, Alsacia, Franţa. Se află pe Marea Insulă, de fapt se află de-a lungul canalelor râului Ill. 

Cartierul este alcătuit din case medievale cu bârne de lemn construite în stil baroc.

În Evul Mediu aici se aflau abatoarele şi măcelăriile din Strasbourg, 

iar din 1988 această zonă a fost declarată Patrimoniu Mondial UNESCO.

Această zonă din Strasbourg a fost denumită aşa nu din rațiuni patriotice sau arhitecturale ci pentru că pe insulă a fost construit spitalul de boli venerice, recunoscut ca spitalul de sifilis. În germană această boală era denumită "boala franceză".

Aceasta este casa mea preferată din Mica Franţă. Pe lângă că geamurile sunt bleu, un derivat al albastrului, mi s-a părut că era părăsită. Vă daţi seama ce planuri şi povești am țesut noi doi în ploaie? Implicau o pensiune, o şcoală, un loc de întâlnire al românilor... Nu ştiu cum planurile nu ne lipsesc niciodată :D 

Un prieten mai cârcotaș mi-a spus că mie îmi plac de fapt Strasbourgul şi Alsacia pentru că la origine au fost deținute de germani. De aici şi numele germanic al oraşului. Nu mă gândisem la asta, dar pare să aibă sens. 

Mi-a plăcut zona şi mi-a adus aminte de Bruges sau de Olanda. Clădirea cu ghirlande luminate e de fapt un restaurant şi am văzut poze cu ea vara şi arată super. Are flori roșii la toate ferestrele... Cu siguranţă ne vom reîntoarce în Strasbourg vara.

Râul ăsta Ill nu e tocmai cuminţel şi nu trece tocmai lin prin dreptul clădirilor. Ba chiar sunt câteva cascade şi chiar şi o ecluză. Mă gândesc la clădirea din dreapta imaginii. Cum o rezista să fie bătută zilnic de atâta apă? Da orare o fi fost construită întâi şi apoi s-a regularizat cursul apei? Sau săracii muncitori au lucrat în apa aia? Presupun că au deviat puţin râul ca să toarne măcar fundația... Complicat. 

Fix când eram pe unul dintre poduri ne-a prins ploaia. Din aia mocănească, rece şi pătrunzătoare. Am băgat aparatul în geantă, dar am continuat să ne plimbăm. Îmi pare rău că nu am mai multe poze pe lumină...

Pe întuneric Mica Franţă pare misterioasă şi înfiorătoare, totodată. Îmi era frică să nu cad în apă. Mă întrebam cam cât de adâncă o fi? Dacă o fi căzut vreodată oameni în apă? Dacă au fost salvați? Alte povești şi fantasme... 

Mi-a plăcut că au păstrat vechile inscripții sau că le-au refăcut. Mi-a plăcut că au păstrat casele şi chiar am intrat într-un restaurant şi pe interior era păstrată casa ca în Evul Mediu. Modernizată, dar totuşi nu foarte departe de aspectul original.

Ăștia suntem şi acestea sunt pozele din Strasbourg. 

Aşa cum am mai spus nu contenesc să mă minunez cum aproape de mine e aşa o frumusețe. Tot aproape de mine sunt şi oraşele belgiene frumoase gen Gent sau Bruge sau tot aproape e Olanda şi alte oraşe frumoase... De fapt suntem cam aproape de totul. Măcar asta are bun Luxemburgul, că e în mijlocul Europei :)

Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

Luxemburg - Concert Geta Burlacu

Dragilor,

mare plictiseala după sărbători. Parcă nimic nu se mișcă în Luxemburg. Au început firav să se mai vadă câte o chestie sau alta, dar în mare lumea a intrat la hibernare sau poate se reface după sărbători...
Ideea e că în afară de a ne face noi programul şi a ieşi cu prietenii nu prea e mare lucru de făcut. Aşa că nu aveam cum sa refuzăm o ieșire la jazz. OK jazz-ul nu e pasiunea mea şi eram înclinată să nu fac nici o rezervare, dar am căutat pe youtube cine este Geta Burlacu şi mi-a plăcut. Am aflat că a participat la Eurovision în 2008 şi că a ieşit pe locul doi. A participat din partea Republicii Moldova, na că uitam să spun tocmai acest fapt important. Am observat şi în Dublin că românii se împacă destul de bine cu moldovenii şi mă bucură că şi aici situația este aproximativ la fel.
Astfel concertul sau evenimentul a fost organizat de un fel de comunitate a moldovenilor din Paris, "Connexions Moldavie". Spun eveniment pentru că nu a fost tocmai un concert. La intrare ni s-a dat câte un pahar de vin de la Purcari, o podgorie din Republica Moldova, iar după concert cei care au vrut au putut rămâne la masă. Noi din păcate a trebuit să plecăm destul de repede, de fapt cred ca am plecat primii. Aşa de tare m-am ofticat să nu am mai putut sta...

Aşa cum am văzut pe youtube mie mi-a plăcut Geta Burlacu. Nu e chiar jazz aşa cum auzeam eu cândva la TV. E un jazz mai moale aşa. Plus că a cântat colinde. Cât de jazz poate fi o colindă? Colinde în ianuarie??? Ei bine da. Şi pot spune că nu mi s-a părut deloc deplasat, cu atât mai mult cu cât eu cred că am intrat în atmosfera sărbătorilor după calendarul de rit vechi. Eu aş pofti acum un Crăciun şi în vreo săptămână un Revelion, dacă se poate :)

Mi-a plăcut genul acesta de concert, de salon să îi spunem aşa. Parcă e mai intim şi parcă îţi poţi da seama de calitățile vocale ale cântărețului mai bine într-un spațiu mic. 

Geta Burlacu a fost acompaniata de pian, iar la trompetă cânta chiar soțul său, Petru Haruţă.

Am apucat de fugă să fac şi o poză cu Geta Burlacu şi pe cuvânt că o voi urmări. Poate revine în Luxemburg. 

Mi se pare o inițiativă tare faină, îmi place că nu e pe bază de manele, îmi place că am mai ieşit din casă şi că am apucat să mă gătesc, mi-a plăcut că am fost printre români/moldoveni. A fost o seară tare faină. Sper să organizeze cât de curând cineva ceva fain şi în Luxemburg :)

Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

P.S. Am pus ultima poză pe facebook şi sunt puţin dezamăgită că nimeni nu a zis nimic despre colierul meu, meșterit de mine, pe care l-am scos prima dată în lume :)

Franţa - Illkirch - Papa Rock Stub - Restaurant cu tema anilor 50

Dragilor,

nu cred că aţi citit de multe ori pe acest blog despre restaurante. Nu pentru că nu aş merge la restaurante sau pentru că nu aş avea ce scrie, dar pentru că nu e domeniul meu. Şi apoi dacă aş scrie despre toate restaurantele pe care le încercăm nu s-ar mai evidenția cele chiar faine despre care chiar se merită să scriu. Aşa că vă cer îndurare pentru că am lipsit (motivat) de pe blog şi sper să vă placă această postare pe bază de mâncare :)
Ei bine nu ajungeam eu în Franţa, într-o localitate minusculă special pentru acest restaurant, dar am ajuns dintr-o întâmplare fericită când am fost de Crăciun la Strasbourg. Așadar nu vă recomand să plecați de acasă pentru un restaurant, decât dacă locuiţi desigur în Strasbourg.
Ştiu şi în Dublin un lanț de restaurante cu fix același specific, dar pe aici nu am găsit. Pe aici însemnând Luxemburg şi împrejurimi.
Ei bine norocul a făcut ca pe 26 decembrie seara să ne trezim că nouă nu ne ajunge mâncarea din Târgul de Crăciun din Strasbourg şi să vrem să mâncăm ceva consistent. Am încercat la restaurantul hotelului, era doar pe bază de rezervare, aşa că am plecat chiar de nebuni să căutăm un restaurant. Din afară nu ne-a făcut nici o impresie, dar cum era cam singurul deschis am decis să riscăm.
Şi bine am făcut. Realizez acum că voi habar nu aveți despre ce vorbesc eu aici. Aşa că iată acesta este site-ul lor.

Ne-a întâmpinat o domnişoară îmbrăcata cam cum vedeţi în prima fotografie. Prima impresie era bună, trebuie să recunosc. Restaurantul era curat, aveau locuri, aveau mâncare...cam asta conta în momentele acelea. Faptul că era frumos amenajat şi că avea o temă care îmi plăcea, nu putea să fie decât un mare plus. 

Primele trei poze le-am furat de pe site-ul lor, pentru că deşi restaurantul nu era la început complet plin, nu mi-am permis să fac poze. Am observat şi în Strasbourg şi pe aici că oamenii se cam feresc să apară în pozele necunoscuților...  

Imaginea de mai sus e de la baie :)

Într-un astfel de restaurant ce poţi comanda ca şi băuturi? Pepsi, desigur. Şi dacă nu aveau Pepsi? The next best thing... Coca Cola. 

Nu se prea vede din poză. Întâmplarea a făcut ca domnișoara să ne așeze la o masă ce se afla lângă un birou pe care se afla o maşină de scris. Cât mi-am dorit o maşină de scris... Nu puteam să pierd ocazia. Aşa că după proverbul, numele proștilor pe toate gardurile, am scris şi eu Raluca was here. Altceva nu m-a dus capul... 

Asta am mâncat eu. Ceva pe bază de pasăre, cu cartofi la cuptor şi usturoi. Acum nu vă imaginați că aveau cine știe ce mâncăruri franțuzești elaborate. Mai degrabă nişte mâncăruri de tip fast food, dar pregătite mai cu atenție sau aşa îmi place mie să cred.

Nu ştiu câţi clienţi are acel restaurant în timpul anului, dar pentru noi, pentru a doua zi de Crăciun a fost locația perfectă.

Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

Franţa - Gertwiller - Muzeul Omului de Turtă Dulce

Dragilor,

noi mergem la muzee. Ne plac şi considerăm că avem ce învăța dintr-un muzeu. Numai că probabil nici chiar noi nu am fi mers la acest muzeu dacă nu ne aflam acolo de Crăciun şi dacă găseam ceva mai interesant de făcut. Şi nu îmi pare rău că am mers, ba din contră, mă bucur. Bine acum nu vă recomand să ajungeţi în Alsacia special pentru acest muzeu, dar dacă tot ajungeţi pe acolo...
Muzeul e deschis tot anul şi intrarea costă 3 euro. Localitatea Gertwiller este în sudul Strasbourgului. Noi cred că am făcut 10 minute cu maşina de la hotel. Există şi parcare şi chiar şi un restaurant. Noi am decis să îl vizităm pentru că era unul dintre puținele muzee deschise pe 26 decembrie. Totuși deşi mi-a plăcut, trebuie să recunosc că este un muzeu destinat în primul rând copiilor.
Muzeul este construit pe tiparul tuturor muzeelor de ciocolată pe care le-am găsit eu prin Belgia şi poate chiar şi pe tiparul celor de bere. Practic sunt instalații ingenioase care îţi prezintă etapele de producere a turtei dulci. Omul de turtă dulce este ghidul muzeului.

Aşa arată muzeul. Nu ştiu dacă e la fel de bogat decorat tot anul, dar de Crăciun aşa arăta. 

De la început sunteţi introduși în bucătăria omului de turtă dulce. Mi-a plăcut bucătăria şi toate recipientele de pe acolo. Chiar mă gândeam de unde l-au cules. Stați fără grijă că tot ce vedeţi în muzeu găsiţi de cumpărat la magazinul muzeului. 

Mi-a plăcut mobilierul roşu. am înţeles că în decoraţiunile interioare roșul se folosește mai rar pentru că nu ar fi o culoare care te calmează.  

Aici mănâncă omul de turtă dulce. Scaunele sunt super. 

Aici doarme omul de turtă dulce, pe care ei îl denumiseră "Mannele".

Noi doi oameni maturi într-o lume a copiilor.  

Pentru că muzeul nu era doar un muzeu, ci o fabrică de turtă dulce, am aflat că în acea incintă s-a produs neîntrerupt turtă dulce din 1768 până acum folosindu-se metodele tradiţionale alsaciene. Ba chiar în camera omului de turtă dulce dacă trăgeai de sertare găseai rețeta prin care se produce turta dulce. 

Cam scumpi oamenii aceştia din paie... 

În Evul Mediu oamenii credeau că turta dulce alungă spiritele şi vrăjitoarele pentru că are miere. Astfel ei ofereau spiritelor sau vrăjitoarelor turtă dulce şi aceştia îi lăsau în pace. În timpurile noastre se spune că în călătoria sa de o noapte nici chiar Moş Crăciun nu ar strâmba din nas la o farfurie cu turtă dulce şi un pahar de lapte. 

Muzeul ca muzeul, dar magazinul muzeului m-a fascinat. Atâta ceramică şi atât de frumoasă, dar în același timp atât de scumpă... 

Ne-am cumpărat şi noi turtă dulce de acolo şi am mâncat mai tot timpul cât am stat în Strasbourg, ba chiar ajunşi acasă am făcut şi noi oameni de turtă dulce. Deocamdată mi-am făcut pofta, dar cine ştie... Rețeta e simplă :)

Sper că v-am îndulcit începutul de săptămână. 

Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca