Vintage?

Cred că acum două week-end-uri am fost la un târg de vechituri. Este unul care chiar aşa se cheamă şi se desfășoară în ultima duminică a fiecărei luni. Eu tot merg la astfel de târguri în speranța că voi găsi țestoasa Guinness. E de fapt un bibelou, cu țestoasa care cară un pint de Guinness. O fi chicios, o fi urât, da eu îl vreau. În fine, nu mai intrăm în detalii :)
Evident că nu am găsit țestoasa, că altfel mă lăudam pe aici cu ea, dar am înțeles anumite lucruri despre vintage. Aici (şi am găsit pe net că varianta de aici ar fi cea corectă) vintage nu înseamnă din anii 80-90 ci din 20-60-70.
Practic cerceii ăia oribili în formă de floare de plastic cu clipsuri nu sunt vintage. Puloverele de angora nu sunt vintage. Fustele în carouri scoțiene nu sunt vintage. Ochelarii cu rame albe sau pastel, nu sunt vintage. Toate aparțin anilor 80 spre 90 şi sunt RETRO.
Pe wiki am găsit aşa. Dacă un obiect de îmbrăcăminte sau încălțăminte sau chiar accesorii provine din anii 20 se cheamă că sunt ANTICHITĂȚI. Din anii 20 până la 60 se cheamă VINTAGE. Şi aşa cum am spus anii 80-90 sunt RETRO.
Cum nu foarte multe obiecte de îmbrăcăminte au supraviețuit 80 de ani sau chiar mai mult, sunt foarte rare obiectele vintage. Cel mai des sunt reproduceri după vintage sau sunt în stilul vintage.
Nu mă credeți? bateți şi voi netul şi veţi găsi fix aceste explicații.
Pentru că tot am vorbit de târg, aici deja este o nebunie cu retro ăsta. Toate plasticăraiele, toate mobilele ciudate, toate lămpile cu lavă, ca să nu mai spun de haine, sunt la mare căutare. Broșele alea cu nestemate colorate, la fel clame sau pandante...e o nebunie cu retro ăsta.
Măcar, spre deosebire de români, știu în ce epocă să le încadreze şi nu le vând ca vintage. Citesc câteva bloguri de modă sau aşa s-ar vrea ele numite şi confuzia asta este la putere, pe modelul: dacă o spui îndeajuns de mult o şi crezi sau îi faci pe ceilalți să o creadă.
Cred că sună mai bine vintage decât retro :)
Raluca

You shop, we drop

Este un serviciu oferit de Tesco, iar Tesco (pentru cei care nu au ieşit nici până în Ungaria) este varianta englezească a Cora şi Carrefour. Expresia este you shop till you drop, faci cumpărături până nu mai poți...
În mare e aşa, faci cumpărăturile săptămânale online şi cineva ţi le aduce acasă. Până săptămâna asta nu vedeam, în cazul nostru, utilitatea acestui serviciu, deşi la vecini vin cam săptămânal. Plus că pentru mine ieșitul la Tesco făcea parte din distracția săptămânală :) abia așteptam să ies din casă, să mă uit la toate, să văd ofertele, deşi cam în fiecare săptămână ieşeam cu aceleași produse.
Săptămâna asta nici nu avem mașină, nici nu am avut timp în week-end să ieșim la cumpărături pentru că deşi pare simplu ne ia vreo două ore, iar aici am descoperit că deşi Tesco e deschis 24 din 24, dacă ajungi seara rafturile sunt goale şi nearanjate şi cauţi un produs până te plictisești şi renunți la el sau îţi iei altul, mai scump. Aşa că oricât am urî noi să ieşim la Tesco sâmbăta sau duminica pe zi, trebuie să facem efortul ăsta pentru că altfel plecăm acasă cu jumătate din cumpărături sau cu jumătate din bani...
În fine, săptămâna asta şi probabil că şi cealaltă, deşi sincer nu îmi place să fac cumpărături online, pentru că nu vezi produsul, nu alegi tu ce e mai bun, nu ştii exact ce cantitate poate fi într-o pungă...am apelat şi vom apela la acest serviciu al Tesco.
Acum experiența în sine e interesantă şi nu știu dacă şi în România există, dar dacă nu ar trebui inventat. Mă gândesc aici la bătrâni ce nu se mai pot deplasa sau la oameni foarte ocupați care nu au timp de pierdut prin supermarket. Desigur plăcerea bătrânilor am observat că e plimbatul cu autobuzul până unde e mai ieftin (da se întâmplă şi în Dublin) deşi dacă e să calculezi timpul pierdut şi banii de transport cei câțiva euro nu se câștigă ci chiar se pierd. Bine ei au gratuit pe transport şi timpul deja nu mai contează...da nu intrăm în detalii.
În sine procesul este similar oricăror cumpărături online. Există o listă de produse din care îţi alegi. Eu am ales doar produse pe care deja le ştiam, deci nu am avut surprize. În plus dacă un produs este şi la ofertă eşti atenționat şi e cumva imposibil să pierzi acea ofertă, ba mai mult cel care mi-a adus produsele acasă mi-a adus şi cupoanele pentru nu ştiu ce concurs au acum cei de la Tesco :)
Totul a durat maximum jumătate de oră, iar la produsele ce nu le identificam în listă am dat o căutare după denumire şi le-am găsit.
Am plătit cu cardul, aproximativ aceeaşi sumă pe care o plătim în fiecare săptămână, iar în plus sunt doar 4.5 euro pe care îi plătești pentru a rezerva intervalul orar în care vrei să îţi vină produsele. Am încercat să nu aleg nici un interval orar şi nu se poate, deci cred că de fapt acești 4.5 euro sunt taxa de adus acasă, pentru că o altă taxă nu am mai plătit. Eu am ales între 11.30 şi 13.00 pentru că între 10.30 şi 12.00 nu se pot livra băuturi alcoolice, iar noi cumpărasem bere. La 11.30 am fost sunată la interfon, deja veniseră.
Pentru că nu am găsit nicăieri pe site să bifez şi pungi, a venit un băiat cu patru lăzi, le-a descărcat pe masa din bucătărie, s-a jucat puțin cu Dea şi a plecat. Am vrut să îi dau 5 euro bacșiș şi nu a acceptat. A zis ceva de genul că e plătit să facă asta sau că e deja plătit.
În 5 minute a plecat, iar eu deja îmi aranjam cumpărăturile în frigider şi dulapuri.
Cam asta e tot. E bun serviciul, iar dacă vom fi din nou în situația asta îl voi folosi, deşi nu aş renunța niciodată la cumpărăturile tradiționale, să pun eu mâna pe tot, să aleg cele mai bune produse, să văd cu ochii mei ofertele, etc...
Raluca

Cel mai vechi pub din Irlanda...

... se află în Dublin. Dacă tot circulă tot felul de mituri despre irlandezii care stau doar în pub-uri, chiar şi în vacanță, azi vă vorbesc despre cel mai vechi pub. Acum cică ar fi mai multe pub-uri care îşi spun că ar fi "cel mai vechi", însă eu pe ăsta m-am nimerit să îl vizitez. Se cheamă Brazen Head şi este cumva în zona Christ Church, de fapt cum vii de la biserică spre Liffey. Judecând după hoardele de turiști care populau pub-ul probabil că este înscris într-un ghid, deci nu prea vă trebuie indicațiile mele.
Că tot vă povestesc despre cel mai vechi pub, aflați că el a fost înființat în 1198, iar pe niște pliante am găsit că au păstrat curtea şi camerele, trei la număr, la fel ca în anul înființării.
Curtea într-adevăr mi-a plăcut şi mie foarte mult, dar din păcate, friguroasă cum sunt nu am putut sta acolo. Curtea e pietruită, decorată cu flori agățătoare şi iederă şi niște lămpi cu flăcări despre care spun ei că ar fi identice cu cele din 1198.
Cele trei camere ale pub-ului sunt decorate diferit. Una este tapetata cu tot felul de bancnote din diferite ţări, alta e decorată cu poze ale personalităților care au trecut pragul pub-ului, iar alta e decorată puțin bizar, având chiar şi un sicriu. Toate camerele au televizoare mari pe care rulează meciuri, de cele mai multe ori, iar seara cică ar fi muzică live. Ei spun că au cântat acolo Van Morrison şi Imelda May şi că pub-ul ar fi menționat chiar în Ulysses a lui James Joyce.
Mâncarea e tradițională, fish and chips sau diferiți burgeri, am văzut chiar şi cipsuri, iar băutura e la prețuri acceptabile, cam 5 euro pentru o bere, la fel ca în alte pub-uri din Dublin.
Cam asta ar fi despre "cel mai vechi pub din Irlanda", acum trebuie să le caut şi pe celelalte să văd de prin ce an sunt :) 

Aşa arată intrarea în pub 

Aceasta este curtea 

Camera cu fotografii ale diferitelor personalizați ce au fost în pub 

Unul dintre pereții holului. La etaj există o cameră ce poate fi închiriată pentru diferite manifestări

camera cu sicriul 

Aşa arată pub-ul văzut de peste stradă. 

Dacă v-am stârnit interesul, pub-ul are un site de unde puteți afla mai multe informații şi adresa, www.brazenhead.com/

Raluca

La radio

Radio din Dublin nu se compară cu radio din București, bine de fapt ce fac eu la radio în Dublin nu se compară cu ce făceam în București. 

De multișor vreau să scriu acest articol, da pur şi simplu nu am găsit timpul necesar. Nici acum nu ar fi, dar decât să fac treabă prin casă, mai bine scriu :)

Ei bine în Dublin radiourile sunt de două feluri sau cel puţin două feluri am identificat eu până acum: comerciale şi comunitare. Cele comerciale sunt aproape identice cu cele din România, au muzică de toate felurile, ştiri la fix şi se întrețin din reclame. Aici am văzut radiouri comerciale care găsesc tot felul de metode ingenioase de promovare. Ştiu vreo două care au autobuze din care emit la câte vreo manifestare, unul chiar şi-a dus autobuzul la Euro 2012. Apoi pe unde te aştepţi mai puţin vine câte cineva şi te întreabă dacă asculți radioul X şi îţi dă un obiect promoțional. Mi s-a întâmplat o dată când o plimbam pe Dea pe promenadă şi a doua oară în timp ce așteptam autobuzul în centru. Sunt tot felul de metode de a atrage ascultători, deci ei clar trăiesc din rating şi reclame. Între aceste radiouri comerciale există şi unul de ştiri. L-am ascultat de câteva ori şi seamănă cu cele unde am lucrat eu în România :)

Acestea sunt radiourile comerciale. În schimb cele comunitare poate se aseamănă cu cele de stat, din România...la modul de finanțare mă refer aici. Şi poate şi la programe. În schimb la radiourile comunitare mai toţi realizatorii fac voluntariat. E o foarte bună rampă de lansare, dacă eşti student la jurnalism, pentru că, aşa cum am făcut şi eu cu Radio Iaşi, deşi luam bani de o cola în centru, am ieșit după 3 ani de "practică", cu experiență de mi-am putut depune CV-ul la un radio comercial. Nu ştiu la celelalte radiouri comunitare, dar la cel unde prestez eu realizatorii sunt în proporție de 90 la sută pensionari sau oricum oameni care nu prea au ce face acasă. Din această cauză emisiunile nu sună bune de vândut, dar pe de altă parte nici standardele nu sunt foarte ridicate şi nu prea are cine să spună că sună într-un fel sau altul. La cel de care vă vorbesc știrile erau înregistrate o dată pe săptămână şi se difuzau în fiecare zi deşi erau clar expirate. Apoi există emisiuni realizate de oameni pentru care engleza nu e prima limbă şi aici mă includ şi pe mine. Abia când m-am auzit la radio în engleză mi-am dat seama că nu voi vorbi limba asta cum o vorbește un nativ, fie el şi irlandez, niciodată. Deşi am câștigat fluență şi cumva am învățat să nu mai gândesc atât de mult înainte de a deschide gura, se cunoaște că nu vorbesc engleza acasă. Cuvinte banale sunt greu de pronunțat, iar a citi știri în engleză este extrem de dificil. Nici o regulă de dicție din română nu se aplică, nici frazarea nu e la fel şi nici intonația. Practic dacă ar fi să dau vreodată știri la nivelul din București mi-ar trebui un an jumătate de cursuri de dicție.

De asta e bine că există astfel de radiouri, comunitare. Acum îmi dau seama că tot spun comunitare, da nu vă explic ce înseamnă. Sunt posturi de radio finanțate de către o comunitate şi în consecință se axează pe problemele sau pe subiectele de interes pentru acea comunitate. Desigur se tratează şi subiecte de interes general, dar în mare ar trebui să fie radioul comunității. 

Pentru mine, ca român care o iau de la 0 sau poate şi de mai jos, e bine că există o astfel de portiță de intrare în lumea asta. Ar mai fi o variantă să fac niște cursuri sau un master sau chiar facultatea din nou, numai că toate costă foarte scump. Un master, la o facultate aproape anonimă, nu spun la Trinity sau DCU (acolo suma e de două ori mai mare), e 6000 de euro. E o sumă mare, dar devine şi mai mare când trebuie să o dai pe toată înainte de începerea anului universitar... Cândva existau şi granturi, care mai acopereau o parte sau total suma şi era cumva mai ușor, dar acum nu există. De asta tot spun eu că îi admir, măcar din punct de vedere financiar, pe cei care au o facultate sau alte studii făcute în Dublin, în ultimii ani. Practic din 2008-2009 nu se mai acordă astfel de granturi totale sau cel puțin aşa am auzit şi tind să cred. Adică sunt oameni care au preferat, dacă au avut această sumă de bani să studieze şi nu să îşi cumpere merţane second-hand sau vile prin România.

Da am deviat de la subiect. Așadar pentru mine e o mare chestie că pot să fac radio în continuare. În acest moment am o emisiune în limba engleză de o oră şi una în română de o jumătate de oră, pe care le realizez alături de colegul meu şi de la televiziune. Practic el e cel care m-a introdus în lumea asta şi căruia  îi mulțumesc. E un om super şi e unul dintre românii care mi-au zdruncinat grav concepțiile cu care am plecat din România. 

Cam asta ar fi despre radio. În prima poză sunt cu David Murtagh, irlandezul care face o emisiune după emisiunea în limba română. Este unul dintre puținii irlandezi care mai ştiu o limbă străină, în cazul lui franceza şi este fascinat de limba română, ba chiar a prins câteva cuvinte :) În a doua poză sunt acasă la o familie specială români cu care am făcut un material pentru TV. Ei sunt vegani, da nu despre asta am vorbit la TV, deşi sper să facem şi acest subiect în curând, şi cultivă tot felul de plante. În poză e o tăviță cu semințe de floarea soarelui încolțite. Nu prea are legătură cu subiectul acestei postări, decât tangențial, pentru că e tot parte din ce fac eu în Dublin, dar mi-a plăcut poza foarte mult, mai ales că mă machiasem singura :)

Raluca

Dublinul la peste 22 de grade Celsius

Dragilor am lipsit nepermis de mult de pe blog şi pentru asta îmi cer scuze. Practic toată săptămâna a fost una plină, am filmat mai multe materiale, am înregistrat emisiunea de sâmbătă, am fost la radio, de două ori chiar, am cumpărat decoruri, am călcat decoruri (da eu am călcat, cu fierul de călcat...cred că nu am mai practicat sportul ăsta de ani buni), am cumpărat tablouri, le-am scos sticla pentru că se reflecta în cameră... Nu ştiu dacă voi putea să povestesc vreodată ce înseamnă să faci televiziune de amatori în Dublin, dar deocamdată îmi place şi sunt entuziasmată. Norii negri ce planau asupra emisiunii s-au mai răspândit şi chiar dacă se aud în depărtare tunete, pur şi simplu...nu îmi mai pasă de ploaie. Asta aşa ca să folosesc metafore şi ca sa fac trecerea la subiectul de astăzi.

Pe lângă că eu am fost ocupată cu emisiunea TV şi emisiunile radio, în Dublin toată săptămâna au fost temperaturi foarte ridicate.

M-am tot plâns eu că în Dublin nu se ajunge la 25 de grade niciodată şi uite că s-au şi depăşit cele 25, ba chiar cică au fost 27, mă îndoiesc. Cred că termometrul din maşină înregistra ceva greşit, nu erau 27 de grade, da un 23 tot erau. Poza este făcută undeva după 5 seara, deci e ceva. 

Luni când vorbeam cu cei cu care fac emisiunea TV şi le spuneam că vreau 25 de grade, mi-au spus că în Dublin la 25 de grade te sufoci. Credeți că i-am crezut? nu. Numai că aveau dreptate. De luni şi până azi (şi sper şi în week-end să fie la fel) au fost temperaturi destul de ridicate, iar la 25 de grade e o căldură din aia sufocanta, ca în România înainte de a veni ploaia. Numai că în România într-o oră chiar vine ploaia, aici era căldură din aia o zi întreagă.

În astfel de zile am apreciat şi m-am bucurat şi eu de faptul că stăm la mare şi că mai bate vântul :)

Următoarele poze sunt făcute dimineaţa la 7, într-un Dublin în care de obicei dimineaţa la 7 ploua sau oricum sunt norii pe vreo trei straturi. 

Cer senin-senin nu am văzut deloc, dar chiar şi aşa Dublinul e plin de oameni arşi de soare. I-am remarcat ieri, săracii obișnuiți cu atâta ploaie, când vine soarele se prăjesc. Poate nici nu au noțiunea de loțiune de plajă, deşi magazinele sunt pline...

În Dublin, în acest week-end e Parada Diversităţii, de aici şi steagurile de pe un mal şi altul al râului Liffey 

Centrul Dublinului la peste 22 de grade 

Cred că e tribunalul din Dublin, se cheamă Four Courts, e foarte aproape de O'Connol

Aşadar Dublinul la peste 22 de grade Celsius este unul sufocant, în schimb Dublinul până la 22 de grade este unul însorit şi frumos. Acum mă gândesc după săptămâna asta faină, cam câte luni nu vom mai vedea soarele?

Raluca