Muzeu inedit în Dublin

I-am mai văzut firma prin februarie, când îl căutam pe Sfântul Valentin, dar era pe partea opusă a străzii, trecerea era departe şi când am trecut strada m-am luat cu alte magazine şi l-am ratat. Mi-ar fi plăcut să intru şi atunci.
La câteva luni distanță, ieri, căutam un târg în Dublin a cărui descriere semăna cu Street Delivery ce se desfășoară zilele astea în București. Anul trecut am fost acolo cu Dea şi Isa şi a fost frumos. Numai că în Dublin dacă târgurile trebuie să se încheie la o oră fixă păi fix atunci se vor termina. Aşa că atunci când am ajuns noi nu doar că strada nu mai era închisă, da nu mai era nici urmă de târg.
Pentru că ne aflam în centru am improvizat totuși o plimbare şi paşii ne-au purtat la Powerscort Townhouse Center, un mall atipic în centrul Dublinului. E doar cu magazine de designeri şi cu tot felul de magazinaşe mici şi drăguțe.
Alin nu îl văzuse aşa că am intrat. Şi chiar de la intrare am revăzut firma. Acum era la un etaj distanţă de mine şi nu aveam cum să îl ratez, mă atrăgea: The doll store: museum and hospital.

Păi cum aşa. Am urcat treptele puțin temătoare şi am ajuns în raiul oricărui copil de orice vârstă ar avea el. Un magazin de păpuși, da nu orice fel de păpuși, de case de păpuși şi de ursuleți lucrați manual. Am admirat, am cerut voie să fac poze şi uite că acum scriu despre magazin/muzeu. 

În Dublin, am văzut şi în Casa Georgiană, copii se jucau cu astfel de case de păpuși. Corespondentul puţin cam chici şi comercial ar fi casa lui Barbie. Eu nu ştiu dacă aş fi avut răbdare să strâng bani să îmi cumpăr diverse pentru casa păpușilor, dar mi-a plăcut că producătorii s-au gândit şi la băieți. Mai sus este un pub, mai mult sau mai puţin tradiţional. Toate piesele sunt detașabile şi le poţi cumpăra separat. Costă până în 3 euro o piesă.

Chiar şi Alin a zis că s-ar fi jucat cu o astfel de căsuţă, dar cred că el şi-ar fi mobilat-o cu o astfel de chitară. 

Magazinul este şi muzeu. Pe rafturile de sus sunt păpuși vechi şi jucării vechi, iar din loc în loc sunt explicații pentru exponate.  

Cum ar arăta o bucătărie 

O Casă Georgiană în miniatură. La subsol bucătăria, la parter sufrageria, la primul etaj camera de zi, apoi dormitorul şi la ultimul etaj camera copiilor.

Aşa arată magazinul. Nu am prins în poză, dar erau vreo două fetițe înarmate cu câte 20 de euro ce căutau lucruri pentru a-şi îmbunătăți căsuţa.  

Un atelier. Lămpile erau aprinse cu nişte leduri şi existau chiar şi prelungitoare şi un dulap întreg cu corpuri de iluminat 

Acelea erau dulapurile cu tot felul de obiecte în miniatură necesare unei case pentru păpuşi 

În magazin/muzeu se şi reparau păpuși sau ursuleți de pluș.  

Un atelier de pălării 

Cum arăta un tip de casă ce era la ofertă 

Aşa arată o vitrină de muzeu 

Până şi uşile erau gândite într-un anume fel, iar vânzătoarele erau îmbrăcate şi se purtau ca la cel mai scump magazin din Dublin, dar în sensul bun. Mie mi-au inspirat mult bun gust. 

El este prietenul meu. Un urs în mărime naturală. 

Aşa arăta intrarea în magazin.

Dacă v-am stârnit interesul să știți că The Doll Store are şi un site. De acolo am aflat că magazinul de păpuși este unul dintre cele mai vechi magazine din Dublin, are 70 de ani.

Dacă vă aflaţi în Dublin chiar şi pentru câteva zile merită să mergeţi în acest magazin/muzeu. Aveţi voie să faceţi poze, vânzătoarele vor fi mai mult decât amabile să vă ajute şi se vor bucura că vreţi să le promovați, chiar şi printre prieteni. Ce diferență între vânzătoarele din Dublin şi cele din Bucureşti...

Raluca

E trist să vezi că viața continuă şi fără tine...

Asta e un post plângăcios, vă avertizez de la început să nu spuneți că aţi plâns după.
Dintre toate prietenele mele eu am fost totdeauna cea care a plecat. Când am plecat din Iaşi, două dintre prietenele mele au avut evenimente marcante în viaţa lor, fără ca eu să fiu 100% acolo. M-am întristat niţel, dar pentru că eram la totuși 410 km sau 6 ore de condus, lucrurile erau puțin mai realizabile. Am fost şi la nuntă şi la maternitate şi la botez, m-am bucurat de la distanţă, dar şi de aproape, am ţinut legătura, m-am amăgit că voi fi mătuşa de departe care vine totdeauna cu cadouri multe...
Acum aproape că se face anul de când am venit în Dublin, de când nu am mai fost acasă. Şi facebook-ul şi skype-ul şi toate metodele noi de comunicare în loc să mă apropie, mai mult mă depărtează. Viaţa continuă şi fără mine. E cumva normal, nici la Bucureşti nu stăteam în sufletul oamenilor, dar o ieşire la film sau iarbă verde, mă includeau, nu mai spun de o ieșire de week-end plănuită pe fugă. Alea erau responsabilitatea mea, măcar în alegerea locației.
Acum văd totul de la distanță şi deşi şi eu ies la film şi eu plec în week-end şi eu fac o grămadă de chestii noi, pentru care sunt sigură că mulţi mă invidiază, eu vreau acasă. Îmi lipsesc mult prietenii, îmi lipsește familia. Viața de emigrant nu e chiar floare la ureche şi proverbul ăla: fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în ţara mea... parcă are alte rezonanțe.
Nu mă mai încântă nimic şi singurul lucru pe care îl vreau e să plec de tot acasă. Nu se poate deocamdată, dar ca toţi cei care sunt în Dublin sau pe oriunde în lumea asta, şi eu visez cândva să ajung înapoi acasă.
Raluca

Irlanda - Dublin - Casa Georgiană numărul 29

Mi-am dorit de mult să ajung să vizitez această casă. Am şi ajuns foarte aproape de ea în timpul festivităților de St. Patrick, doar că era cumva acoperită de o reclamă şi am trecut pe lângă ea fără să o găsim. Am bântuit pe străzile din Cartierul Georgian şi din postarea de atunci, mi-am dat seama că am ratat la mustață Casa Georgiană nr. 29. Este o poză cu niște steaguri pe un cer aproape senin, ei steagurile erau în faţa casei, dar sub ele era un cort cu nu ştiu ce mașină electrică...în fine.
Casa Georgiană numărul 29 a fost construită în 1960 şi deschisă ca muzeu în 1991 după ce compania de electricitate din Dublin a dărâmat un întreg rând de astfel de case, pentru a-şi construi sediul propriu. Pentru că locuitorii Dublinului s-au revoltat atunci, pentru a le închide gura s-a deschis acest muzeu, care e de fapt o casă din timpul regelui George al Angliei, refăcută întocmai ca în acea perioadă şi care redă viața unei familii împreună cu servitorii. Casa are 5 etaje cu tot cu subsol.
Casa Georgiană nr. 29 se află pe strada Fitzwilliam, evident la numărul 29, foarte aproape de Merrion Square. Numele de Fitzwilliam vine de la Vicontele Fitzwilliam a cărui familie a deținut mare parte din pământurile din Dublin şi împrejurimi.
La mijlocul secolului al 18-lea, străzile din Dublin erau mici şi înghesuite şi abia făceau faţă traficului din ce în ce mai mare. Din această cauză, casele care pe atunci aveau unul sau două etaje nu mai beneficiau de lumină naturală, parțial şi din cauza ferestrelor mici. În 1757 a fost înființată Comisia pentru Lărgirea Străzilor, care avea tocmai acest scop. Dublinul era în plină reconstrucție, iar pentru nobili s-au construit case în jurul parcurilor St. Stephens Green şi Merrion Square, unde se spune că erau zonele cele mai aerisite şi sănătoase din Dublin. Aşa a luat naștere Cartierul Georgian, iar locuitorii lui beneficiau de cele mai bune produse aduse cu corăbii de peste mări şi țări, ca zahăr, cafea sau ceai. La numărul 29 veţi vedea conuri de zahăr (eu am văzut pentru prima dată aşa ceva), care erau foarte scumpe şi se zice că o familie îşi permitea un astfel de con doar la sărbători. Chiar dacă moda ceaiului s-a extins din Anglia şi în Irlanda, ceaiul în acele vremuri era la fel foarte scump. Era ținut de stăpâna casei sub cheie şi cu el erau serviți doar musafirii cei mai importanți. Ceaiul era servit într-un fel de păhărel de cristal şi se spune că: "ceaiul era de multe ori mai scump decât cristalul în care era servit".
Casele din Cartierul Georgian au patru etaje cu tot cu subsol, ferestrele primului etaj (parterul) erau foarte mari şi permiteau iluminarea naturală a casei. De obicei la parter era o singură cameră în care se primeau musafiri. Acea cameră era deschisă foarte rar şi era decorată cu cele mai scumpe decorațiuni. S-ar părea că pentru locuitorii din acele vremuri, gura târgului era foarte importantă. Pe măsură ce etajele urcă, ferestrele scad în dimensiuni, astfel că la etajul al treilea, unde de obicei stăteau copii, ferestrele sunt foarte mici. Pe atunci era şi o taxă pe fereastră şi în acest fel se încerca reducerea acestei taxe.

O altă caracteristică a Caselor Georgiene sunt ușile. Proprietarii aveau dreptul de a-şi decora şi colora ușile de la intrare aşa cum voiau ei. De obicei comandau cele mai scumpe mânere sau decorațiuni, una dintre acestea, foarte populară în acea perioadă, era un leu cu un mâner în gură. Aia era soneria.

Primul ocupant al Casei Georgiene nr. 29 a fost Olivia Beatty, văduvă la 33 de ani şi cu 7 copii. Ea a locuit în acea casă timp de 12 ani împreună cu copii şi trei servitori.

Eu vă povestesc toate astea pentru că în casă fotografiatul este interzis şi pentru că nu am găsit nici un pliant al casei sau a lucrurilor ce se află în casă. 

Vizitarea muzeului începe cu subsolul, unde ca la toate muzeele din Irlanda există un magazin de suveniruri şi o cafenea. Pentru început veţi viziona un filmuleț în care chiar Olivia Beatty vă va povesti viaţa ei în acea casă. Apoi, la subsol veţi vedea prima dată cămara, cu acele conuri de zahăr, cu tot felul de obiecte necesare traiului într-o astfel de casă, inclusiv o cadă, care era folosită o dată sau de cel mult două ori pe an. Ghidul ne-a explicat că totuși oamenii se spălau şi atunci, dar pe bucățele. Baie, în sensul în care îl știm noi azi, era foarte complicat de făcut. În primul rând apa trebuia încălzită şi apoi cărată de la parter la etaj şi înapoi. Ăsta cică ar fi fost un efort prea mare de făcut măcar săptămânal. Totuși cică oamenii nu puțeau. Pe lângă că se spălau pe bucăți, purtau în buzunare săculeți parfumați pentru a masca unele mirosuri. 

Chiar şi apa se plătea atunci (lucru care în Irlanda acum nu există). Dacă erai sărac cărai zilnic apa de la cișmelele din oraș, dacă erai bogat un recipient cu apă îţi era livrat zilnic acasă şi ajungea în casă cu ajutorul unui sistem ce se termina tot cu un fel de cișmea.

Tot la subsol veţi vedea bucătăria unde de obicei stăteau servitorii. Bucătăria este utilată cu tot felul de ustensile din acea perioadă, recuperate de la casele din împrejurimi. Cel mai tare m-a impresionat o colivie în miniatură care era pusă pe șemineu şi în care era ținut prizonier un greiere. Cică aducea noroc. Tot în bucătărie veţi vedea cum se încălzea mâncarea şi cum se țineau, sub cheie, condimentele. În faţa bucătăriei se află un rând de clopoței prin care stăpânii chemau servitorii. Clopoțeii sunau diferit pentru fiecare cameră pentru a eficientiza procesul şi mai ales pentru că servitorii nu prea știau să citească denumirea camerei de sub fiecare clopoțel. 

Tot la subsol era camera servitoarei șefe, care ciudat avea geam şi spre cămară. Servitoarea șefă era foarte bine plătită, pe drept cumva, pentru că în primul rând îşi dedica toată viaţa familiei pe care o slujea. Nu avea familie proprie şi era responsabilă de toate cele din gospodărie. Ea avea toate cheile din casă, ea se ocupa de finanțele casei şi de ceilalți servitori.  

Apoi pe o scară sărăcăcioasă se urcă spre al doilea etaj, parterul casei. În holul de la intrare vi se va arăta uşa cu cele două ferestre laterale, singurele zone pe unde intra lumina în hol. Lângă uşă există o bară de metal fixată în perete, ce seamănă cu cele pentru handicapați. Ghidul ne-a spus că în mai toate casele de acest fel există o astfel de bară. Unii spun că era folosită pe post de cuier, dar cea mai plauzibilă explicație este că era folosită de stăpânul casei care venea puțin amețit acasă. Era adus cu trăsura, plantat în fața uşii, reușea singur să intre în casă şi rămânea sprijinit de acea bară până un servitor îl ducea în dormitor.

Tot la parter exista aşa cum v-am mai spus o singură cameră, ca o sufragerie, care era deschisă mai rar, doar când veneau invitați. În acea sufragerie veţi vedea din nou obiecte din perioada georgiană, inclusiv o toaletă portabilă.

La al treilea etaj, deci primul, (am vorbit pana acum de subsol şi parter) era şi o cameră de desen. La acest etaj foarte rar urcau musafirii, de aceea decorațiunile sunt puţin mai ieftine. Două obiecte ce au aparținut chiar Casei Georgiene 29 se află încă acolo. Unul este o bucată din tapetul original al casei ce a fost recondiționat, iar alta este mânerul uşii de la intrare. Foarte frumos decorat cu o inimioară. În rest obiectele au fost cumpărate din vecini sau aduse de la Muzeul Naţional. Veţi vedea un fel de ecrane de protecție, folosite pentru a se proteja de topirea machiajului când se apropiau de șemineu. Machiajele în acea perioadă erau pe bază de ceară.
La al patrulea etaj erau dormitoarele. Aici veţi vedea poate primul aparat de gimnastică pentru acasă. Apoi pentru prima dată mi s-a explicat de ce paturile erau aşa de mici în acea perioadă. Pentru că oamenii nu dormeau întinși. Se crede că dormeau parțial în fund pentru a nu-şi strica coafura sau pentru că spuneau că tentează moartea dacă dorm în poziția mortului. 

La al cincilea etaj veţi vizita camerele copiilor. Dacă prima locatară a casei avea 7 copii, aceștia dormeau toți într-o cameră, cam mică după gustul meu. Tot acolo exista o cameră de joacă, unde veţi vedea o casă de păpuși în mărime naturală, conservată foarte bine şi camera celei care se ocupa de copii, guvernanta. Ea era al doilea servitor ce locuia permanent în casă. Totuși stătea acolo pe o perioadă determinată, adică până creșteau copii şi avea studii, lucru special pentru o femeie în acele vremuri. Ea era dădaca copiilor mici şi profesoara celor mari, iar copii învățau toţi să brodeze. Tot în camera copiilor veţi vedea postere educaționale şi chiar un fel de tablă după care se învăța. 

După ultimul etaj veţi coborî din nou la subsol, iar vizita va lua sfârșit. Turul casei durează cam 45 de minute şi costă 6 euro. 

Nu ştiu dacă v-am făcut puțin curioşi cât să includeți acest muzeu pe lista de vizitat dacă ajungeți vreodată în Dublin, dar mie mi-a plăcut foarte mult. Este o perioadă pe care eu nu o cunosc din România. Şi chiar ne întrebam dacă un astfel de muzeu nu se poate concepe în oricare din orașele României. E totuși ușor de pus la punct, dar este foarte practic şi atrage vizitatori. În grupul nostru am fost 10, iar după noi au mai venit două grupuri cam tot de 10 oameni.

Raluca

Am primit o veste super

Of nu începeți şi voi cum au început cei de pe facebook la vederea acestor cuvinte. Veștile super în capul meu nu ţin de sarcini sau alte nebunii, iar veștile de genul ăla nu se dau în acest mod pe facebook. Deci domnilor, doamnelor nu sunt însărcinată. Punct.
Vestea super mi-a fost dată de o cititoare a acestui blog care mi-a zis că vine în două săptămâni cu câinele în Irlanda. OK cu Dea am venit şi noi, dar cititoarea mea vine cu avionul.
BlueAir (cu care spuneam că nu mai zbor vreodată, dar pe care dacă îmi iau şi câinele în România şi înapoi îi iert) a introdus de la 1 mai 2012 posibilitatea de a transporta animalul de companie cu avionul pe relația Bucureşti-Dublin.
Ei cum e asta. În loc de două săptămâni pe drum petreci doar 8 ore, în loc de 2000 de euro dai aproape 600?
Ce ziceţi voi, nu e chiar o veste super?
Acum vin alte probleme:
1. Dea e prea grasă. Are 34 de kg, în avion se acceptă până la 32 de kg animalul şi cuşca.
2. Dea nu a intrat în viaţa ei într-o cușcă. Nu mai zic să stea acolo 4 ore singură şi zdrăngănită de avion...
3. Nu ştiu cât de în regulă îi mai sunt actele. Ea are vaccinările la zi şi deparazitările, da cu testul ala am eu probleme, deci trebuie să mă interesez.
4. Dea are totuși 9 ani. Mă întreb dacă rezistă la 4 ore dus, 4 ore întors în stres continuu. Pe feribot ştiu sigur că a urlat, da era în mașina ei cu lucrurile ei în jur.
5. Îmi e puțin frică să nu o manevreze ăia greșit, adică la modul în care manevrează ei bagajele...
Sunt mai mult temeri, decât probleme şi mai toate sunt sigură că îşi vor găsi rezolvare. Acum trebuie doar să las timpul să îşi spună cuvântul şi să mobilăm casa cu o ditamai cușca de transport pentru Dea. Trebuie să o învățăm cumva să stea în cușcă. Ştiu că: nu poţi învăţa un câine bătrân, trucuri noi, dar vom încerca. Cu slăbitul e relativ uşor, l-am mai realizat de câteva ori. Slăbitul să fie ultima problemă şi pot fi sigură că vom zbura toţi trei spre România.
Ar fi super, în toamnă, să se mai armonizeze temperaturile de aici cu cele din România, am putea merge acasă.
Raluca

Suporteri ca ai Irlandei şi-ar dori orice echipă

În Irlanda pasiunea pentru fotbal nu e asa de mare, de aceea am fost puţin uimită că Irlanda a mers la Euro şi România nu. Cred că de fapt şi în Irlanda şi în România mai mult se vorbește de fotbal decât se joacă, în schimb suporterii Irlandei sunt poate cei mai tari suporteri de la Euro 2012.
Aseară Irlanda a fost bătută de Spania cu un scor "de maidan" 4 la 0, săracii irlandezi nici nu au reușit să se apropie de poarta Spaniolilor, iar portarul ibericilor a fost acolo doar ca să iasă la număr. Sunt rea, ştiu. De fapt aşa cum am mai spus Irlanda nu a plecat la Euro ca să câștige ceva, a şi picat într-o grupă proastă, aşa că șansele ei erau oricum minime, chiar şi cu Giovanni Trapattoni pe banca tehnică. Însă referitor la meciul cu Spania, trebuie să recunoaștem că măcar o apărare bună tot au irlandezii, altfel fără portar şi fără apărare scorul ar fi ajuns la 10-0.
Da parcă vorbeam despre suporteri, ei bine irlandezii sau cel puțin irlandezii pe care îi ştiu eu, au plecat în Polonia la distracție. Mulți vorbesc de Euro ca de un concediu, şi-au luat acolo şi nevestele şi copii, şi aşa cum doar irlandezii ştiu, au profitat de orice ocazie.
Însă la jocul de aseară suporterii le-au demonstrat spaniolilor şi lunii întregi ce înseamnă să fii suporter cu adevărat. În minutul 93 şi la 4 goluri încasate şi practic nici o șansă de a mai ieşi din grupe, stadionul răsuna de cântecele irlandezilor. Suporterii şi-au susținut echipa până aceasta a intrat la vestiare şi au cântat cât i-au ținut rărunchii mai bine de 10 minute. Nu am auzit nici o huiduială, nici o jignire la adresa echipei, nici un obiect aruncat în teren, nici un material pirotehnic. Irlandezii au demonstrat că nu au cine ştie ce echipă, însă au suporteri şi apoi timpul nu a intrat în sac. Prin apărare au demonstrat că locul lor este acolo, iar datorită suporterilor, în doi ani sau patru când va mai fi un Euro, Irlanda va fi o forţă la care trebuie să fie atentă toată Europa.
Raluca

P.S. Au apărut şi înregistrările pe youtube. Aceasta este una dintre ele. Să vedeţi că merită scris despre ei în modul în care am scris.