Cel mai înalt pub din Irlanda

Observaţi probabil că în Irlanda totul e pe bază de "cel mai". Cel mai înalt (deşi corect ar fi pub-ul de la cea mai mare altitudine), cel mai vechi, cel mai bun, cel cu cele mai multe preparate de peşte şi tot aşa. Chiar şi pub-ul de la mine din cartier este "cel mai". Pentru mine chestia asta este una pur turistică, pentru că eu nu am abilităţi de a face vreo "recenzie" a unui pub. Nu beau, nu mă omor cu mâncatul prin pub-uri, nici la muzică nu mă pricep, ceea ce ştiu e dacă mă simt bine sau nu. Dacă am loc cu Dea (în cazul în care există terasa), dacă atmosfera este una faină, dacă oamenii sunt primitori, dacă personalul este amabil. De astea.

Îmi place că pub-urile de acest gen au pliante, au o istorie, sunt afaceri de familie şi au o mie de poveşti în spate. Asta mă atrage, să îmi port ochii pe pereţi, să citesc tot ce e de citit, să nu mă duc doar să beau şi să plec acasa.

Despre pub-ul Johnnie Fox am găsit întâi un pliant. L-am studiat şi l-am pus în teancul de pliante. Ieri însă a fost o zi superbă, cred că de fapt toamna este adevărata vară în Irlanda. 20 de grade dacă vă puteţi închipui, deşi vara rar se atingeau 15. Am stat în tricou, am mers cu geamul deschis, am stat şi mâncat pe terasă...a fost super. Şi nu ar fi putut fi super dacă ajungem într-o fundătură unde să nu vedem nimic (deşi de astea mai rar în Irlanda). Pub plin de vechituri, mâncare în limitele bunului simţ, istorie cât cuprinde, formaţie ce cânta din remorca unui camion, drum frumos pana acolo, toate ingredientele să ne simţim bine.

Acum nu garantez că dacă plouă afară şi staţi înauntru vă veţi simţi cum ne-am simţit noi, dar având în vedere că am auzit păreri doar bune despre Fox ăsta s-ar putea chiar aşa să fie.

Pub-ul Johnnie Fox's se află în Glencullen, o localitate pe care ei o descriu ca fiind "în inima Munţilor Dublinului". Acum atmosfera de munte e cumva creată, cu păduri de conifere şi cu un anume aer, da munţii lipsesc cu desăvârşire. Îmi era dor de un pisc golaș, de o creastă ceva. Ei bine nu, în Munţii Dublinului nu o să vedeţi aşa ceva. Sunt mai degrabă nişte dealuri.

Cum vremea este foarte imprevizibilă o astfel de piatră care arată cum e vremea şi-a găsit locul la Johnnie Fox. 

Şi piatra zice aşa:

Dacă piatra e umedă, înseamnă că plouă.

Dacă piatra este uscată înseamnă că nu plouă.

Dacă piatra are umbră înseamnă că e soare.

Dacă piatra este albă pe deasupra, înseamnă că a nins sau ninge.

Dacă nu puteţi vedea piatra, înseamnă că e ceaţă.

Dacă piatra se mişcă, înseamnă că bate vântul.

Dacă piatra se mişcă în sus şi în jos, înseamnă că e cutremur.

Dacă piatra a dispărut, înseamnă că a fost o tornadă.

Pub-ul are vreo 8 camere sau poate şi mai multe, da nu le-am găsit eu. Sunt un pic cam prea pline după gustul meu, prea pline în sensul de prea decorate. Peste tot unde te uiţi vezi ceva. E frumos, da parca şi praful ăla care zace pe diferitele obiecte...

Pentru că era soare vedeţi şi voi că era deschisă o terasă unde se putea mânca. Pe această terasă nu am putut intra cu Dea şi a fost prima dată în Irlanda când chiar ne-am făcut griji să o lăsăm în maşină la soare. Nu vă îngrijoraţi că a stat cu geamurile deschise aproape pe jumătate doar vreo jumătate de oră.

În altă cameră, de fapt un hol, amenajat ca o cameră am găsit suspendată de tavan această motocicletă împletită. Ce volum de muncă trebuie că a intrat în ea...

Asta e ceea ce spuneam de prea multe obiecte. Nu mă înţelegeţi greşit, sunt prima care îşi umple casa cu nimicuri, dar parcă la Johnnie Fox erau prea multe...

În schimb fotografiile erau frumoase şi aş fi stat o grămadă să le tot privesc. Unele aveau şi explicații.

Aşa arăta un dulap de unde ţi se aduceau tacâmurile

Oale atârnate pe tavanul altei camere

Un pantof de dans tradiţional irlandez. Trebuie să vă spun că la Johnnie Fox tot timpul are loc câte ceva, gen concert sau concurs de dans sau reprezentaţie de dans. Foarte tare mi s-a părut.

Alt dulap plin cu tot felul

Aşa arăta o cameră. 

Acum, nu am fotografiat şi eu chiar tot pentru că unele camere erau pline cu oameni şi îmi era ruşine, deşi irlandezii nu au dintr-astea cu furat suflete dacă îi fotografiezi, ca românii.

Fiecare cameră avea barul ei propriu, iar acesta este unul dintre ele.

Un fel de sală de festivităţi. Îmi închipui când o fi plină, cum o fi :)

Un colţ din aceeaşi sală

Şi barul aceleiași săli

Pereții holurilor erau plini cu tot felul de tablouaşe din astea.

Acesta este pub-ul. 

Johnnie Fox a fost înființat în 1798 (vă mai amintiţi de cel mai vechi pub din Irlanda?) şi se află doar la 20-25 de minute de mers cu maşina de Dublin.

Chiar vorbeam că în Dublin şi nu numai doar pub-urile sunt decorate cu flori. Oare de ce?

În faţa pub-ului era parcată această mașinuță veche, ce a scăpat ca prin urechile acului de vandalismele unor români care în văzul tutror încercau să o deschidă :(

Eu şi Alin, pe terasă, la tricou şi cu soarele în ochi. Parcă atunci când apare doar câteva zile pe an, nici nu te mai deranjează soarele în ochi.

Când mâncam mi-am ridicat ochii şi ce credeţi că am văzut? O bicicletă parcată pe acoperiş

Johnnie Fox's Pub, pub-ul de la cea mai mare altitudine

Cât stăteam la masă a început muzica live, dintr-un camion. Doar în filmele americane vechi am mai văzut aşa ceva. De unde credeţi că s-au inspirat?

Sâmbăta şi Duminica muzica live începe la 15, deci dacă nu vă place trebuie să vă fixaţi vizita mai devreme.

Din fericire mie îmi place şi mai ştiu şi câteva versuri, iar Whiskey in the jar ascult în orice formă cu plăcere :)

De departe cel mai frumos şi valoros afiş sau tablou (după părerea mea) e cel făcut din ediţia The New York Times din ziua în care s-a scufundat Titanicul. E chiar cum intri pe uşa principală la stânga.

Altă zicală faină, pe un perete

Tradiționalele, deja, poze cu Piticul

Piticul abandonat la Johnnie Fox

Peste stradă era un teren de golf, iar departe se vedea marea şi muntele Wicklow.

Am făcut şi o panoramă a pub-ului. 

Ca orice "obiectiv turistic" ce se respectă şi Johnnie Fox avea parcare (devenită neîncăpătoare în week-end), iar dacă vreţi să aflaţi mai multe despre pub sau vreţi indicaţii cum să ajungeţi la el puteţi intra pe site: www.jfp.ie/

Raluca

Irlanda - Castelul Birr

La Castelul Birr (care am aflat că se pronunţă Băr, cu un r ce abia se aude) mi-am dorit de mult să ajung, ba chiar şi Alin tot mă întreba când mergem acolo, că îl tenta telescopul. Ei bine Telescopul de la Birr a fost cel mai mare din lume pentru o perioadă de 70 de ani şi a fost construit de al treilea Earl of Rosse în 1840. Acest titlu nobiliar a fost instituit de familia Parsons în Irlanda şi nu trebuie confundat cu titlul similar din Scoţia. Familia Parsons, de origine britanică, s-a stabilit în Irlanda în timpul secolului al 16-lea , iar membri ai acestei familii au influențat istoria Irlandei. Castelul de la Birr a fost construit de al treilea Earl of Rosse, cunoscut ca fiind un mare pasionat de astronomie, de aceea nu e de mirare că acest om a ţinut musai ca cel mai mare telescop de pe acea vreme să se afle la el în curte. Întrebarea mea ar fi, când anume se uita el după stele? pentru că acum rare sunt nopțile senine în Irlanda. Poate atunci şi clima era alta, cine ştie...

Revenind la castel, acesta nu se poate vizita pentru că este o reședință privată. Cât ne-am învârtit în jurul lui am văzut un bătrânel care a ieşit şi apoi a intrat în castel. Îmi pot doar închipui cum o fi să ai aşa o casă şi aşa o curte şi ce fel de om trebuie să fii să îţi faci domeniul public. Adică prin curtea ta, prin grădina ta să circule zilnic câteva sute de oameni cu care nu ai nimic în comun. Şi apoi vă daţi seama cam ce însemnau curţi în 1620 când terenul şi o ruina a unui fost castel au ajuns în posesia familiei Parsons? Sir Laurence Parsons a construit castelul ce se poate vedea şi astăzi, iar nepotul său l-a renovat prin 1677. 

Al treilea Earl of Rosse, William Parsons, cel cu telescopul, a făcut castelul cunoscut şi este celebru pentru petrecerile pe care le dădea pentru prietenii lui astronauţi. Timp de 70 de ani telescopul de la Birr a fost cel mai mare din lume şi cu ajutorul lui se putea vedea cel mai departe în spaţiu. Cu ajutorul telescopului, William Parsons a descoperit în 1840 Whirlpool Nebula.

Acesta este telescopul, cum se vede de cum pășești în curtea castelului.

Castelul ce se poate vedea şi astăzi a fost construit pe ruinele unui vechi castel normand din 1170.

Piticul în faţa telescopului, protesta că e lăsată singură

Telescopul dintr-o parte. Deşi m-am chinuit şi mi-am folosit imaginația, nu am reușit să mă prind cum ar fi funcţionat telescopul. Cine îl poziţiona pe orbită? de unde te puteai uita prin el? chestii simple.

Poate pentru cei pasionaţi de astronomie, Telescopul de la Birr nu e chiar o enigmă, însă pe mine m-a impresionat construcţia şi mărimea şi faptul că a fost proiectat într-o perioadă când în România existau încă cele trei principate şi eram încă sub turci.  

Grădina Castelului este una enormă, ce cuprinde pe lângă o cascadă, un răuleţ traversat de mai multe podeţe, un lac, o grădină de arbuşti şi în general mult spaţiu verde, multă iarbă pe care te puteai odihni, ba chiar şi un spatiu de joacă pentru copii.

De altfel şi Castelul Birr ca mai toate obiectivele turistice din Irlanda avea o cafenea şi un restaurant.

Cascada nu este spectaculoasă, este de fapt doar o cădere de apă, o treaptă dacă vreţi să fim corecţi. Însă deşi nu impresionează prin dimensiuni, căderea de apă ar fi produs electricitate pentru Castel, dar şi pentru orăşelul Birr între anii 1880 şi 1950.

Un pod ce făcea legătura dintre malul râului şi Castel

Deşi râul nu pare foarte lat şi nici foarte adânc este traversat de cel mai vechi pod suspendat din Irlanda, construit in 1820.

Chiar dacă eu am văzut doar un râu, cică în curtea Castelului Birr s-ar uni două râuri, Camcor şi Mica Brosna. Ele crează un fel de deltă populată de păsări şi chiar animale sălbatice. De asemenea lacul este de fapt o mlaștină, iar la capătul lui există şi un baraj care poate fi închis sau deschis pentru a inunda, deci iriga, terenurile din zonă.

Grădina a fost gândită de mama actualului Earl of Rosse, pentru nunta ei din 1935. Sera are forma unei catedrale, iar înauntru se află două urne aduse din Bavaria. Tot în grădină se află mai multe specii rare de plante şi copaci, dar şi câteva opere de artă contemporană.

Asta sunt eu pe un fel de canapea sculptată din trunchiul unui copac, ce îmi închipui, că trebuie să fi fost uriaş. În spate exista o canapea identică, practic ambele canapele arătau ca forma de la yig şi yang.

Vizitarea domeniului Birr costă 9 euro, dar puteţi petrece lejer o jumătate de zi tot admirând fiecare lucru din grădină. 

Un punct în minus ar fi parcarea, pe care noi nu am găsit-o. Ceea ce nu înseamnă că nu există, ci doar că e mai greu de găsit. Noi am parcat fără probleme în parcarea pentru autobuzele de turişti, undeva lipit de zidurile ce înconjoară domeniul.

Raluca

Irlanda - Cliffs of Moher

Aşa cum v-am spus deja la Cliffs of Moher mi-am dorit să ajung de prin mai. Am tot luat pliante de la Centrul Turistic, am tot calculat, am tot sperat. Până într-o zi când s-a petrecut minunea, mergeam la Cliffs of Moher. Şi trebuie să spun că parcă, nu a meritat așteptarea, parcă am fost dezamăgită. Sincer nici eu nu ştiu de ce şi mă consider o norocoasă că am văzut stâncile pentru că într-o zi ploioasă ca cea în care am ajuns noi la ele, este foarte posibil să nu se vadă din cauza ceții. 

Ca în orice călătorie mi-a plăcut aventura, cunoașterea necunoscutului, sentimentele de pe drum, trăirile pe care le experimentam când vedeam că ploaia nu se mai oprește, ba cum ne apropiam de vestul Irlandei era şi mai întețită. 

Drumul a fost unul ca oricare altul pe autostradă. Spre deosebire de alte ţări, ca Germania, unde de pe autostradă nu vezi nimic în jur, în Irlanda poţi admira şi peisajul, iar ceea ce vedeam îmi plăcea. Ba chiar am mai şi oprit pe drum să facem poze. 

După ce am părăsit autostrada am intrat pe un drum unde cică se mergea cu 100 de km la oră, dar un drum şerpuit şi îngust, unde dacă ai fi mers cu 100 la oră şi venea cineva din faţă nu aveai timpul necesar să pui o frână

În schimb peisajul era unul magic şi ni se dezvelea înaintea noastră din ce în ce mai frumos. Aproape că nu mi-ar fi părut rău dacă nu vedeam stâncile. Peisajul făcea toată călătoria până acolo să merite.

Pe o șosea ce voia să aducă cu Transfăgărăşanul erau puncte în care te puteai opri să vezi ceva frumos. Am oprit şi noi. În ceața din faţa noastră cică era oceanul Atlantic şi chiar şi o insulă. Am făcut câteva poze şi am continuat drumul să vedem dacă avem șansa să ni se arate stâncile.

Şi uite că am avut. Încă de cum urci din parcare se vede partea de sus a stâncilor. Până ne-am mai învârtit noi stâncile se vedeau în toată splendoarea lor

Şi deşi cerul era plumburiu, în primele momente, stâncile erau ceea ce îmi imaginasem eu că vor fi. Nişte stânci frumoase, bătute zilnic de Atlantic. 

Ba chiar cerul începea să se limpezească şi să avem chiar posibilitatea unor fotografii frumoase

Stâncile lui Moher fotografiate în fel şi chip de miile de turişti care roiau în jurul nostru şi fotografiate chiar şi de noi.

Iar în spatele nostru era peisajul ăsta. Un vârf golaș, o apă, un sat, poate pescăresc...

Şi din nou stâncile, mă cățăram pe vârfuri să văd mai bine, să prind un unghi mai bun :)

La stânci ne-am întâlnit cu prieteni pe care i-am rugat să ne pozeze

Şi cu stâncile şi cu O'Brians Tower ce veghează din 1835 stâncile lui Moher.

A fost construit de Sir Cornelius O'Brian pe cel mai înalt punct al stâncilor ca să impresioneze doamnele şi domnișoarele vizitatoare.

În schimb eu fotografiam peisajele tipic irlandeze. În orice loc vă veţi roti privirea în Irlanda este aproape imposibil să nu vedeţi animale ce se înfruntă din iarba bogată a Irlandei.

Am urcat şi eu în turn, 2 euro în plus faţă de preţul de intrare la stânci. Am făcut o roată cu aparatul la ochi şi am pozat ce mi s-a părut mai frumos.

Celălalt capăt al stâncilor

Eu în turn

Insulele Aran, unde sper să ajung şi eu cândva

Turnul văzut de pe primele stânci

Eu Dea şi turnul

Stâncile în bătaia puținelor raze de soare ce au apărut în acea zi

Din nou satul pescăresc

Eu, Dea, vizitatorii, stâncile, verdele, satul...

Pentru că Dea nu mai voia să meargă ne-am oprit unde vedeți şi voi şi am privit pentru câteva clipe peisajul din jurul nostru

Eu şi Dea, iar în depărtare Stâncile

Dea singură cu Stâncile, din seria Piticul la...Cliffs of Moher

După ceva timp de făcut poze, mers în toate direcțiile posibile şi admirat stânci, ne-am luat inima în dinţi şi am plecat. Le-am bifat şi pe astea, alte minuni ale minunatei Irlande care ni s-au arătat.

Am plecat spre Doolin Castle. Şi pe el îl aveam pe listă. Am întrebat încă de la stânci unde ar putea fi şi deşi cică ar fi fost uşor de depistat, undeva pe stânga, l-am văzut în ultima clipă şi am cotit.

De fapt Doolin Castle îi spune lumea că e aproape de satul cu acelaşi nume, pe Castel îl cheamă Doonagore Castle şi este un turn din secolul 16. A servit ca punct de observaţie mult timp, a fost construit de o ruda a lui O'Brian, iar acum este reședință privată şi casa de vacanță a cuiva. Mă întreb cum o fi înăuntru, cum o fi să îţi petreci vacanța în acea "casă de cacanţă"?

Pentru că drumul nu ne permitea să ne întoarcem, am mers înainte şi am ajuns în Satul Doolin. Şi bine am făcut. Este un sat pescăresc, pitoresc, cică renumit pentru pub-urile cu muzică live. 

Se întinde de-a lungul Străzii Pescarului şi e plin de magazinaşe cu suveniruri mai ieftine decât cele de la Stânci.

După o zi aşa de frumoasă ne-am urmat drumul. Şi ce frumos e să călătorești în County Clare, Irlanda. M-am îndrăgostit de această zonă din vestul Irlandei, unde sper să ajung din nou cândva.

Acum tot ce îmi rămâne de făcut e să iau pliante de la Centrul Turistic, să plănuiesc, să visez...

Raluca

P.S. Un singur regret am în ceea ce privește Cliffs of Moher, că nu am văzut pufnii, nişte păsări de care mie cu siguranță nu mi-ar fi fost frică. Au plecat în călătoriile lor spre ținuturi mai calde cu câteva zile înainte să ajungem noi acolo. 

P.P.S. Nu v-am scris date tehnice pentru că le găsiţi pe wiki cu ușurință. Intrarea la stânci e 6 euro de persoană şi ca de obicei şi Stâncile au parcare şi restaurant şi orice vreţi voi ca vizita acolo să fie una frumoasă.