Translate

January 21, 2015

Viaţa alături de un câine bătrân

Dragilor,

azi am să fiu extrem de cinică pentru că nu am nici timp şi nici chef de dulcegării. Azi am să vă poftesc ușurel în viaţa mea din ultimele luni, zbuciumată, nesigură şi cu mult plânset. Pe bune dacă aş mai avea 20 de ani aş face medicină veterinară pentru că şi în România ca şi aici simt că se experimentează pe câinele meu, nu am nici un control şi nu pot ajuta cu nimic. Cumplit sentiment!
Dragilor, deja ştiţi că Dea mea e un câine deosebit. Atât de deosebit încât până şi bolile de care suferă sunt deosebite şi tocmai că sunt deosebite nu ştie nimeni cum să le abordeze şi cum să le trateze. Dea face hypoglicemie. Nu se ştie de ce. Nu are tumori, nu are diabet. Însă îi scade glicemia până la punctul în care leșină, cade din picioare. Şi în afară de a-i face perfuzii cu glucoză nimeni nu ştie ce are.
Asta m-a motivat să vă povestesc azi. Pentru că viaţa alături de un cățel sau de orice animal de companie e plină de lucruri frumoase. Nu aş schimba nimic din viaţa mea sau a noastră alături de Dea, nici momentele când nu asculta şi rodea cabluri, nici când îşi făcea nevoile în casă, cu atât mai puţin când mergeam toţi pe munte şi fugea de la unul la altul, sunt fericită că am cărat-o cu noi în toate concediile şi peste tot pe unde ne-am mutat. Nu am considerat-o niciodată o povară şi nu am suferit niciodată că am avut, poate, de căutat mai mult o chirie, poate am plătit mai mult pe un hotel, poate am strecurat-o pe Dea fără să ştie proprietarii. Dea nu e o povară nici măcar acum. Însă aşa cum nu sunt de acord cu a da animale de companie ca şi cadou de Crăciun, nu sunt de acord nici cu abandonul, cu atât mai puţin al câinilor bătrâni. Pentru că vedeţi voi, când sunt bătrâni atunci e cel mai greu.
Atunci câinii devin costisitori. Pe noi orice vizită la veterinar, de urgență, ne ușurează de cel puţin 300 de euro. E enorm, mai ales pentru cineva din România. Însă, nu vreau să mă înţelegeţi greşit, 300 de euro sunt mulţi şi îi dăm cu mari sacrificii, însă aş da şi 30 de mii de euro să o ştiu sănătoasă şi să nu o doară. Îi datorez acestui cățel sănătatea mea mentală, am petrecut ani frumoși alături de ea, ani memorabili, aşa că nimic nu e prea mult sau prea costisitor.
Noi suntem acest fel de oameni, însă înţeleg că pot exista oameni care consideră un animal de companie ca fiind o corvoadă. Sunt oameni cărora nu le plac animalele de companie. Suntem toţi diferiți şi cine sunt eu să judec? Însă condamn până la moarte pe cei care abandonează sau, mai rău, omoară animalele de companie, doar pentru că sunt bătrâne, bolnave şi inutile. Cei care fac asta cu un câine, nu vor ezita să facă la fel cu un om, atunci când nu le va mai aduce nici un serviciu. Părerea mea!
De aceea pentru a preveni abandonul animalelor de companie m-am decis să vă povestesc câte ceva. Unii le-ar spune sacrificii, eu însă le numesc lucruri normale, lucruri pe care trebuie să le facem când avem în casă un câine bătrân.
1. Un câine bătrân nu mai poate merge repede. Aşa că adio plimbări lungi, fugit în urma bicicletei, urcat pe munte, urcat scări şi altele de genul ăsta. Am observat că şi cățeii de talie mică au această problemă, nu doar rasele mari. Aşa că aveți răbdare cu ei, nu îi zoriți, nu îi obligați să fugă dacă nu pot.
2. Un câine bătrân nu mai face aport, decât dacă o fi joaca lui favorită, dar va face aport pentru că vrea să vă facă pe plac şi nu pentru că nu îl dor picioarele când fuge. Am observat şi la Dea, deşi abia se mai poate ține pe picioare vrea să ne jucăm cu bila. Aşa că am inventat joaca statică.
3. Tot legat de joacă, un câine bătrân e ţâfnos şi are toane. Deci dacă nu vă face pe plac, nu vine când îl strigați, nu vrea să se joace şi nu suportă copii prin preajmă, nu îl certați sau mai rău. Imaginați-vă un bunic sau o bunică. Chiar şi noi avem toane uneori şi vrem să fim lăsați în pace, câinii bătrâni cu atât mai mult au toane. Dea are momente când se întoarce cu fundul la noi şi nu vrea să ne vadă. În joacă o mai momim cu o jucărie sau un treat. Oricum suntem favoriții ei. O văd şi acum că tresare la cea mai mică schimbare a comportamentului meu. Uneori mă mai emoționez la filme, iar ea crede că plâng. De unde e şi oricât de greu s-ar mișca, vine pe canapea lângă mine şi vrea să mă aline. E un câine formidabil, de fapt e o rasa formidabilă, pentru că şi Lady era la fel.
4. Un câine bătrân nu mai mănâncă ce mânca atunci când era tânăr. Dantura Deei e chiar perfecta, comparativ cu Lady, primul nostru câine, însă chiar şi aşa o vedem că preferă hrana umedă, că roade mai greu bobiţele, că le triază pe cele care chiar sunt foarte tari. Aşa că noi i-am luat nişte bobiţe mai moi. Nu sunt speciale şi nu sunt mai scumpe, doar sunt un pic mai mari şi mai moi. În plus noi îi cumpărăm şi hrană umedă. Conservele acelea pătrate sunt un deliciu. Nu ştiu sincer ce pun în ele, dar le devorează ca pe cea mai bună ciocolată.
5. Un câine bătrân poate avea incontinență. Adică se poate scăpa pe el. Dea încă nu are, dar pentru că are artrită şi nu se poate așează aşa de bine, se mai murdărește şi evident aduce tot în casă. Acum dacă aveți câine şi vă e scârbă de ce zic aici, e cam grav. Ori aveți un câine excesiv de curat, ori voi îl spălați până săracul câine nu mai are nici măcar mirosul propriu. Probabil dacă aveți câine, ştiţi deja, că nu se spală zilnic, nu se spală nici măcar lunar. Dea e un câine curat, însă există rase, care put. Nu ştiu dacă le pute lor aşa pielea, le put balele, le put fecalele. Aia e. Put. Însă orice rasă aţi avea, dacă aţi ajuns cu un câine la vârsta bătrâneții, deja v-aţi obișnuit cu mirosul. Revenind. Câinii bătrâni se scapă pe ei. Noi o curățăm pe Dea cu un prosop umed, i-am tuns loaţele să nu se murdărească, îi spălăm pătuțurile şi pernele şi zic eu la noi în casă nu miroase. Şi nu zic doar eu, ci şi cei care ne intră în casă.
6. Un câine bătrân se îmbolnăvește. Ştiu că poate nu sunt semne, dar atunci când duceți câinele la vaccinul anual, faceți-i şi un control. Multe boli, precum cancerul, nu sunt detectabile, mai ales la câinii care nu dau semne când sunt bolnavi. Analizele de sânge nu costă o avere şi se pot face şi în România la orice cabinet veterinar. Părerea mea e că e mai bine să previi, decât să tratezi.
7. Un câine bătrân costă mai mult. Vizitele la veterinar devin din ce în ce mai dese, mâncarea e mai variată (poate are nevoie de un tip special de mâncare, ca cel pentru diabetici de ex. care costă mai mult), poate e nevoie de pături din acelea de unică folosință. Vă spun asta ca să ştiţi la ce să vă așteptați. Citeam acum câteva zile că un câine nu este pentru oamenii săraci. Mi se pare foarte adevărată această afirmație. Nu vreau să jignesc pe nimeni şi vă rog să nu începeți cu "tratez câinele ca pe un om". Un câine nu doar trăiește în lanț pe lângă casa omului şi se hrănește cu resturi. Dacă asta e concepția dvs. vă rog să închideți acum acest blog, pentru că nu avem ce discuta. Nu merg nici în direcţia opusă şi spun că un câine trebuie să vi se urce în cap, însă un câine are nevoi. Începând de la o castrare, vaccinuri anuale şi terminând cu mâncarea, totul costă şi nu costă puţin. Pe lângă toate astea există taxe pe câini. Există şi aici şi parcă există şi în Irlanda. Plătești o sută de euro pe an în plus la impozit pentru că ai câine. Mie mi se pare corect. Cu acea o sută de euro s-ar putea plăti un om care să adune rahatul câinilor nesimțiților care nu îl strâng de pe stradă. Pentru că belgienii de pe aici sunt ca românii, nu prea le au cu strânsul după animale. Şi dacă ar fi pe iarbă, poate, deşi nici aia nu înţeleg, dar vezi rahaţi mari pe trotuare prin toate marile oraşe şi cum eu sunt aeriană... ar trebui să am tot norocul din lume, da nici măcar asta nu se aplică.
8. Un câine bătrân doarme mult. La început credeam că Dea are ceva, însă cică aşa fac câinii bătrâni. Dea se revitalizează dacă se întâmplă ceva cu adevărat important, dacă nu, doarme cu sforăituri. Aşadar un câine bătrân nu mai face aşa multe lucruri amuzante, însă eu tot consider fiecare minut petrecut alături de ea ca fiind unul special.
9. Un câine bătrân are nevoie de ajutor şi supraveghere, constante. Dea ia nişte pastile pentru artrită şi probabil nu o mai dor picioarele aşa de tare. Aşa că ţopăie, urcă scările în fugă, vrea în pat sau pe canapea, cu alte cuvinte uită că e bătrână şi bolnavă. Atunci e cel mai periculos pentru că îşi poate rupe ceva şi o anestezie poate fi fatală. O altă chestie, noi de exemplu nu am fost atenți şi Dea a stat pe gresie. Acum nu ştiu dacă are legătură, însă a făcut pneumonie. Asta era ce îi mai lipsea. Pe lângă că leșină că îi scade glicemia, acu tușește până îi scade glicemia şi leșină. Bine nu ştiu cât au toate legătură, însă clar are o infecție pe plămâni şi clar în ultima perioadă tușește mai mult şi mai tare şi îi dăm antibiotice.
10. Poate v-am speriat cu toate cele de mai sus, dar viaţa lângă un câine bătrân nu trebuie să se schimbe radical. Schimbările vin ușurel şi vă puteţi obișnui cu ele. Poate nu mai e câinele tânăr care vă făcea pe plac, dar e tot companionul pe care îl ştiţi dintotdeauna. Trebuie să țineți mine că voi sunteţi totul pentru el. Aşa sunt făcuți câinii, iar voi aveți o responsabilitate încă din momentul în care v-aţi decis să adoptați un câine. E un membru al familiei, cu bune şi cu rele, dar mai ales cu bune.
Noi cu durere în suflet ne apropiem de final. O văd din ce în ce mai slăbită, din ce în ce mai schimbată, cu fiecare vizită în fierul nopții la veterinar, mă rog să o aducem înapoi, dar e tot cățelul meu, e sprijinul meu atunci când simt că nu mai am alt sprijin. O iubim aşa cum nu cred că mai e iubit alt câine. Eu am ales sa ma bucur de fiecare clipă alături de ea.
Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

12 comments:

Ela said...

Ma intristeaza perspectiva unui final.La mine in cap nu exista asa ceva!NU accept si nu suport usor moartea...Dintotdeauna a fost asa dar mai ales de cand nu mai este tata.

Eu si familia mea avem patru cateluse,toate adoptate.Cea mare,Cora este de pe strada,am gasit-o eu si de cand am luat-o acasa nu i-am mai dat drumul :)
Dolphy este adusa de mama din curtea firmei unde lucreaza.Se inteleg de minune cele doua si stau impreuna 99% din timp.
Sara a venitin familia noastra cand ne-am mutat la curte, in afara bUcurestiului.A intrat,a mai iesit dar tot la noi s-a intors.Apoi a ramas definitiv.
Pe Carlita a adus-o tot mama, tot de la servici pentru ca i s-a facut mila de ea,era micuta,slabuta si afara era friiig.Intentia era de a-i gasi un stapan dar pana la urma am pastrat-o noi :)
Le iubim pe toate si desi urmeaza sa ne mutam din nou la bloc in Bucuresti,nici prin gand nu ne trece sa le abandonam!Niciodata nu vom renunta la aceste sufletele curate!Sunt parte din mine,parte din familia mea si nu concep existenta fara ele.Nu vad o viata fara animale.Chiar si cand nu le aveam,ma opream si ma jucam cu toti cainii de pe strazi.Tata mi-a insuflat aceasta dragoste pentru animale.Si mama le placea dar nu era obisnuita,cred eu din cauza familiei sale.Cu toate acestea le hranea,le dadea apa si le alinta.Acum insa este etern indragostita de caini,de animale,in general.Morala:un animal nu numai ca iti ofera dragoste neconditionata dar te si invata sa iubesti si tu la randul tau.

Concluzie:sper ca Dumnezeu sa nu mi le ia niciodata la EL!

Iti doresc ca Dea sa fie sanatoasa,sa fie puternica si sa traiasca la infinit!Multa fericire tie si ei!

PS: Mai avem un porcusor de guinea,un perus si o zebra australiana.Catelusele stau la curte,cu mama iar eu si iubitul le avem pe celelalte animalute in apartamentul in care locuim cu parintii lui.Dar abia astept sa revina mama in Bucuressti ca sa le vad muuult mai des decat odata-de doua ori pe saptamana.Ba chiar cand o iubitul meu si cu mine ne vom muta separat vom lua doua dintre ele la noi.

Raluk said...

Iti multumesc pentru comentariu si pentru incurajari si urari!
Si noi suntem mari iubitori de animale. Acasa mai am si o broasca testoasa, insa pe Dea am carat-o peste tot cu noi.
Oricat de mult mi-as dori sa nu moara niciodata, trebuie sa ma pregatesc ca atunci cand se va intampla sa nu cad in depresie. Oricum voi fi foarte trista, dar asa e viata.
Stiu ca voi face orice, voi da oricat ca ea sa fie bine. Mergem la cei mai buni doctori care exista, o tratam cu ce e mai bun. Insa suntem cumva limitati pentru ca nu am facut medicina veterinara, nu stim sa interpretam simptome.
Desi cand am scris postarea chiar credeam ca o pierdem, Dea s-a hotarat sa mai stea cu noi. Are o infectie la plamani, pe care o tratam, dar deocamdata nu am descoperit nici o tumora. Si-a revenit cumva, e din nou ea, insa e batrana. Se misca greu, are toane, are tot felul de dureri.
Eu am ales sa ma bucur de fiecare zi cu ea si se pare ca si ea a facut la fel pentru ca atunci cand suntem impreuna suntem nedespartite. Stam lipite una de alta :)
Urez sanatate si viata lunga tuturor animalutelor pe care le iubesti! Si sa ti se indeplineasca toate dorintele si planurile!

Unknown said...

Buna dimineata,

Am gasit tarziu blogul dvs....din necesitate, cautand modalitati de a ajuta catelusa mea de 15 ani sa treaca mai usor peste neajunsurile batranetii. Noi o avem pe Jessie, o fetita collie roscata, incapatanata dar foarte iubita. Cei 15 ani de viata i-au adus si ei durerile si limitarile varstei, insa cel mai greu luptam cu artroza....masaje, caldura, vitamine, hrana buna dar pe care nu o prea mai vrea de fiecare data. Citind am vazut ca Dea lua niste pastile de artroza si as vrea sa stiu exact, daca se poate, care sunt acestea...noi am incercat ARTRO-PROTECT HA, dar fara rezultate vizibile. In plus, desi facem plimbari lungi, pisulica facem cum intram inapoi in casa....problema asta nu stiu cum o vom rezolva...probabil incet si cu rabdare....

Raluk said...

Buna dimineata!

Imi pare rau, dar nu stiu la ce medicament va referiti. Noi am inceput cu Rymadil, apoi cu Metacam si apoi cu Trocoxil. Din pacate nu se stie cu siguranta ce poate functiona. Intr-o perioada poate functiona un medicament, in alta perioada altul, depinde si de zona in care stati si de vreme... Noi o mai duceam si la terapie cu apa. Practic mergea intr-un bazin cu apa, ca sa ii usureze presiunea pe articulatii si totusi sa poate face exercitii. Era 24 de euro sedinta, dar merita.

Multa bafta si multe zile frumoase alaturi de Jessie!

Unknown said...

Am citit acum despre Dea. Sa fiti sanatosi si puternici, pentru a putea avea grija de ea. In legatura cu problemele articulare, Toto al meu are doua inele intervertebrale calcifiate, dar si-a revenit complet cu ajutorul curelor cu cartilaj de rechin, nu Rymadil si nici Trocoxil. De la cele doua avea dureri in continuare, si mobilitate scazuta. Pentru ca e bichonel, am facut de trei ori cura de cate 3 luni cu cartilaj de rechin, mereu primavara sau toamna. Dozajul se face in functie de greutatea cainelui. Recomand cu incredere pt ca pe noi ne-a ajutat atunci cand medicamentele clasice nu au facut decat inca niste probleme, de stomac, ficat si pancreas... Multa bafta! Sper sa va fie de ajutor commentul meu. Sa auzim numai de bine :)

Raluk said...

Buna ziua! Am incercat si noi acea cura si nu a mers. Din pacate cand scriam acest articol Dea avea cancer cu metastaze. A mai trait pana in Mai 2015.

Unknown said...

Îmi pare rau pentru suferință ta,câinele meu are 10 ani și are artroza,singurul medicament care are efect este trocoxil dar nu mai găsesc nicăieri... Știe cineva unde pot găsi?? mulțumesc

Unknown said...

Îmi pare rau pentru suferință ta,câinele meu are 10 ani și are artroza,singurul medicament care are efect este trocoxil dar nu mai găsesc nicăieri... Știe cineva unde pot găsi?? mulțumesc

Raluk said...

Sunteti in Romania? Incercati la mai multe farmacii sau mergeti la veterinarul dvs. sa va recomande un inlocuitor.

Lili said...

Am eu. E de 6 mg, doar asa am gasit in Franta, in Romania nu se gaseste.

Unknown said...

Azi v-am recitit articolul...cautand din nou calmante pt articulatii. Am plans amar in pumnni la servici....uitasem ca m-ai citisem si comentasem o data....pentru Jessie. ea nu mai este printre noi...a decedat in septembrie 2016 in bratele mamei. Noi eram in concediu in Spania si nu stiu de ce dar sunt convinsa ca a plecat cand nu am fost acasa ca sa ne scuteasca de durerea crunta...ma doare azi la fel ca atunci numai cand ma gandesc la ea. Lipsa ei ne a facut sa luam in foster, acum membru cu drepturi depline un senior bichon - Loulou - pierdut sau abandonat, ajuns in adapostul de la Pallady...problemele batranetii si viata petrecuta pe strada si in adapost si-au pus amprenta. Il chinuie artroza, este ciufut in marea majoritate a timpului, tafnos, mofturos si pisacios dar il iubesc si vreau sa-si petreaca senectutea asa cum merita orice catel. Salutari.

Raluk said...

Ma bucur ca ati revenit! Multe salutari! Din pacate nici Dea nu mai e printre noi. A fost groaznic, zilnic ma rugam sa o gasesc moarta in casa sa nu trebuiasca sa o eutanasiez. Am mers prin diferite clinici si nimeni nu ne-a dat nici un motiv. Ba avea cancer, ba avea ceva la inima, dar nu cancer, ba avea glicemia marita si diabet, ba nu mai avea, dar lesina si nu stiam de ce. A fost cumplit si celelalte problema ale batranetii au pus cumva pe locul doi artrita. Am zis ca nu e dreptul meu sa ii iau viata, ca altfel probabil nu o mai chinuiam atata. Un an jumatate nu am dormit nopti si am facut vizite repetate la toate spitalele si cabinetele veterinare din regiune. Intr-un final i s-a facut atat de rau ca o caram peste tot in brate. Stiu, alte persoane ar fi eutanasiat-o din prima zi, eu inca imi mai cautam prietena in ochii ei si inca speram de cate ori imi aducea o jucarie, ca se va face cumva bine. Intr-o zi nu s-a mai miscat deloc, doar zacea si plangea. Asa ca ma dus-o la veterinar si ne-a zis ca probabil va muri in cateva ore. Nu am suportat sa o las sa se chinuie si am eutanasiat-o. Am suferit enorm si desi au trecut aproape 3 ani ma afecteaza sa va povestesc toate astea. Am avut depresii si am zis ca nu vom mai trece prin asta niciodata. Insa nu imi revenam, nu mai voiam sa mananc, nu ma multumea nimic, tot timpul imi aminteam si ziceam ca sigur am facut eu o greseala. Dupa vreo 6 luni si la sfatul unui psiholog parintii mei mi-au luat alt catel. Acum o avem pe Luna, va avea in august 3 ani. Asa ca am luat-o de la capat. Eu mi-am revenit, aproape complet, acum ma simt vinovata ca am inlocuit un caine cu altul si nu i-am dat Lunei atentia cuvenita, insa e un caine docil, cum numai collie sunt, si ma ia asa cum sunt. Am devenit bune prietene, desi e mai legata de sotul meu decat de mine. Deocamdata Luna e un caine tanar, dar imi dau seama ca as fi facut o greseala sa nu mai am caini vreodata. Sunt parte din viata noastra. Curand ne vom muta la casa noastra si mai vrem sa adoptam unul. Deocamdata povestea e cu final fericit :) Va doresc multe amintiri placute alaturi de Loulou!