Translate

July 7, 2014

Luxemburg - Castelul Pettingen

Dragilor,

vă povesteam despre Castelul Schoenfels care măcar mai are faţă de clădire întreagă cu potențial funcțional. Azi am să vă povestesc de Castelul Pettingen ce e o ruină cu o scenă înăuntru. Însă o ruină frumoasă, care vizitată într-o zi însorită şi cu puţină imaginație poate fi chiar un bun loc de popas. Ca de obicei nu sfătuiesc pe nimeni să plece la vânătoare de castele prin Luxemburg, decât dacă are o grămadă de timp şi nervi la dispoziție.
 Asta am văzut din parcare. E fain da e doar un zid. Alin încântat de toate pietrele pământului şi de toate zidurile ce stau să cadă, a sărit din maşină şi a plecat să exploreze. 
Eu am găsit un tei şi îl admiram când îl văd pe Alin de partea cealaltă a zidului. Trebuia să mă duc şi eu să văd. 
Castelul Pettingen este acolo din secolul X, dar abia în secolul XIII a devenit Pettingen, până atunci fusese Pittigero Mazini. Familia Pettingen (pentru că de obicei castelele acestea iau numele nobililor care le deţin) era una importantă în curtea luxemburgheză, fiind prezentă la toate marile evenimente de la curte.
În 1684 castelul care se pare că avea 4 turnuri a ajuns în stadiul în care este astăzi, o ruină. Responsabil de acest lucru este Louis al XIV-lea, ale cărui trupe au bombardat castelul. Castelul aparține în acest moment statului Luxemburg şi zice el statul că e cea mai bine păstrată ruină a unui castel din Luxemburg.
Din castelul cu patru turnuri, cu apă împrejur de 15 metri şi cu o deschidere de 30 de metri, acum mai stau în picioare doar două turnuri parțial prăbușite şi câteva ziduri. Mie cel mai mult mi-a plăcut turnul din spatele meu.
Podul din faţa porții ce trecea peste șanțul cu apă adânc de 15 metri. Apa era adusă acolo din râul Alzette, un râu destul de important din Luxemburg. 
Al doilea turn  
Al doilea turn şi zidurile din jurul lui 
Primul turn 
Intrarea în "castel" din parcare.
Castelul Pettingen se află în satul cu acelaşi nume din Luxemburg în regiunea Mersch.
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

July 4, 2014

Luxemburg - Castelul Schoenfels

Dragilor,
nu ştiu dacă vă mai amintiți voi, dacă nu vă amintesc eu, cândva, cam acum un an, am plecat noi în căutarea a şapte castele, ce se aflau în Valea celor Șapte Castele. Scriam atunci că am găsit doar trei, din şapte şi eram puţin dezamăgită. Dezamăgită sunt şi acum la un an distanță şi la mii de km parcurși într-ale turismului pe aceste meleaguri. Desigur eu venită din România am mofturi de genul atracții turistice puse bine la punct, când în România nu există nici drumuri, ce atracții turistice? Însă nu mă aşteptam ca aici în inima Europei să cercetezi pe google cu zilele ca să găsești ce ai nevoie. În fine ar fi multe de spus, dar nu cred că e treaba mea să le spun. 
Aşadar Castelul Schoenfels face parte din Valea celor Şapte Castele din Luxemburg, vale ce aşa cum vă scriam este foarte aproape de Arlon. Noi am ajuns la acest castel din greșeală. Veneam de undeva şi am văzut indicator. Mic şi amărât, dar era. Am zis că nu avem cum să ratăm un castel.
Deşi cică acest castel ar veni din secolul XII şi cică ar fi fost mult mai mare şi avea şi apărare şi sat împrejur, acum arată mai mult ca un turn al fostului castel. Clădirea şi domeniul aparțin acum statului Luxemburghez şi din ce pare se află în restaurare.
Acum ce am văzut noi. Ajungem la castel, parcăm şi vedem mulţi muncitori care aparent construiau o terasă în faţa castelului. Întrebăm dacă se vizitează şi cineva ne spune că da, să mergem să îl vizităm. 
Aşa că urcăm cele 3 etaje ale castelului, la fiecare minunându-ne cât de fain e, chiar şi aşa mic ca un turn. Castelul era clar în reparaţii capitale. Scările mai că stăteau să cadă, iar primele două etaje erau la stadiul de cărămidă. Abia al treilea arăta ca în poza de mai sus. Ce mi-a plăcut a fost modelul creat de parchet şi modelul de la baza coloanei.
Castelul din secolul XII, da avea parchet? Lucru pe care casele mai noi nu îl au şi mie îmi displace teribil să umblu pe gresie.
Acesta este Castelul Schoenfels 
Ne-am învârtit prin castel liberi şi fără să ne întrebe cineva ceva, la fel ne-am învârtit şi prin jurul castelului. Ca o paranteză, vesticii nu sunt deloc pregătiți pentru invazia românilor. 
Niște explicații în luxemburgheză sau germană erau la poarta castelului
Castelul şi oamenii care construiau o terasă.
Acum e cât se poate de clar că acest castel nu este în circuitul turistic, cu toate indicatoarele pompoase de pe autostradă. E o casă goală, mai mult sau mai puţin șubredă. Însă mie mi-a plăcut ce ar putea fi. 
Nici vorbă de parcare, restaurant şi alte cucuri turistice, deşi am văzut că exista un domeniu destul de mare şi cu câteva clădiri ce ar putea fi transformate în dependințele unei atracții turistice.
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

July 3, 2014

Belgia la Campionatul Mondial de fotbal

Sursa
Dragilor,

ştiu e deja târziu, campionatul a început de vreo lună, numai că la cum mă pricep eu la fotbal am zis că nu e un subiect pe care să îl abordez eu pe blog. Vedeți voi, am norocul de un soț care nu este ahtiat după fotbal. Şi sincer admir asta la el. De acord nu va refuza niciodată o bericioaică, cu băieții în faţa vreunui ecran mare şi am observat că dacă vede fotbal şi înţelege cine joacă şi unde, îl cam prinde, în rest nu. Am prietene care în perioada campionatelor fie "sparg semințe" la TV cu bărbatul, fie au un televizor eventual în bucătărie şi care oricum nu folosește nici măcar la a acoperi răcnetele bărbatului. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi sau nu, dar prefer să mă lipsesc de un expert în casă, de cine joacă cu cine şi de ce şi mă lipsesc de campionate mondiale pe blog.
Însă se pare că acest campionat mondial mă prinde din urmă şi mă ia pe sus cu forța. De ce? Până acum nu remarcasem, dar când joacă Belgia trenurile au întârzieri nesimțite, autobuzele nu mai merg, lumea conduce ca nebuna pe străzi şi în cazul în care bate Belgia petrecerea din centrul Arlonului ajunge şi până la 3 dimineaţa. Şi noi nu stăm chiar în centru, dar auzim perfect tot.
Aşa şi marți seară. Vin eu cu trenul în prima gară se strică trenul. Nu mai avea curent. Mecanicul nervos nevoie mare umbla pe lângă tren, conductoarea ne spune că ne înţelege că e târziu şi că şi pentru ea e ultima tură şi pleacă acasă. Eu nu bănuiam nimic. Şi măi frăție se repară trenul fix când era meciul în pauză şi nu ştiu dacă mă credeţi sau nu da am făcut în 10 minute o călătorie care de fapt se face în 20. Cu tot cu opriri şi toată procedura :) Eu eram bucuroasă că ajung acasă aşa că nu m-am prins.
Se pare că Belgia a jucat ceva important, meciul a fost contra SUA şi a fost câștigat de Belgia. Vecinii mei, din ambele părți, care de obicei pe la 22 bagă cornu-n pernă, erau toţi cu geamurile deschise prin care se vedeau plasmele verzi. Se uitau la meci.
Ajung acasă, mănânc şi deschid televizorul. Era pauza dintre meci şi prelungiri. Şi ne prindem şi noi care e treaba şi ne uităm şi noi.
Şi câștigă Belgia. Nici acum nu ştiu în ce fază a campionatului a ajuns Belgia, da presupun că a trecut într-o fază în care scorul nu trebuie să fie 0-0. Şi mă pune cineva să spun că eu m-am uitat doar la prelungiri. Şi zic colegii că de acum trebuie să mă uit la toate meciurile Belgiei, pentru că eu îi port noroc :D
Uitasem de aceste credințe tâmpite în noroc şi șansă, în amulete norocoase şi în obiecte ce aduc norocul, când vine vorba de fotbal. Aşa că la următorul meci am să fiu în centru să susțin Belgia. Da sunt ei nişte puturoși, dar voi avea şi eu ocazia să spun că am întârziat că am sărbătorit cu o noapte înainte :D
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

July 2, 2014

Diekirch - Luxemburg - Oraşul care şi-a ales ca simbol un măgar şi habar nu are de ce

Dragilor,

urmează o postare umoristică, sper eu. Este legată de simbolul oraşului Diekirch din Luxemburg. Un oraş relativ mare, unul dintre oraşele cele mai cunoscute din Luxemburg, parte datorită berii cu acelaşi nume ce se produce acolo. Însă nu despre bere vreau să vă vorbesc azi ci despre măgari.
Am fost în Diekirch de mai multe ori, dar abia recent am descoperit măgarii ce împânzesc centrul oraşului. Nu mă refer aici la adjectivul peiorativ ce li se adresează unor oameni ci chiar la animalul măgar.
În centrul oraşului este o fântână cu un măgar care face bani. Apoi pe o clădire am văzut o statuie cu un fel de sfânt şi un măgar. Apoi undeva aproape de biserică există o fântână cu un măgar în vârf şi cu o oaie, o capră şi un alt măgar. Ce era fain la fântâna respectivă era că membrele animalelor, precum şi capetele şi cozile se mișcau. Practic cu fiecare mişcare se obținea o noua fântână.
După ce am făcut poze şi am mâncat un kebab pentru că altceva nu era de mâncare la 5 seara de ziua naţională, am plecat acasă unde am cercetat care e treaba cu măgarii.
Am crezut că există o legendă ceva cu un măgar care făcea bani, dar se pare că nu există. Singura explicaţie a fost că locuitorii oraşului foloseau măgari în loc de cai, din varii motive. 
Nu se vede foarte bine pentru că fântâna era înconjurată de terase cu umbrele, dar e un măgar care face bani, iar un băiețel îi strânge într-o pălărie
Într-o altă piaţă, pe colțul unei clădiri era această statuie. OK pare un fel de preot aşa că am extins căutarea în această direcție. Şi am aflat că destul de curând (2013) locuitorii din Diekirch au contribuit cu toții şi au montat o giruetă pe turla bisericii. Pentru că în Luxemburg mai rar veţi vedea cruci în vârful bisericilor. Numai că locuitorii au pus girueta nouă, care o înlocuia pe cea veche cu un cocoș, pe turla bisericii vechi, monument istoric, fără a cere permisiunea Ministerului Culturii. Ministrul culturii de atunci nu a văzut amuzamentul din poveste şi a cerut ca girueta să fie scoasă. Locuitorii din Diekirch, mari iubitori de măgari, au protestat. Între timp guvernul s-a schimbat, ministrul culturii s-a schimbat, iar noul ministru a zis că există probleme culturale mai importante decât girueta cu măgarul din Diekirch. Din păcate nu ştiam povestea înainte de a ajunge în localitate, dar data viitoare caut girueta şi îi fac o poză.
Până atunci, iată o noua fântână care îl are ca personaj principal pe măgar. E o fântână tare simpatică.
Fiecare membru, coada şi urechile animalelor care formează fântâna se pot învârti. Astfel că fiecare animal poate lua altă înfățișare sau altă poziție, formând astfel o altă fântână de fiecare dată.
Cel de mai sus pare un cal, aceasta pare a fi o oaie. Le-am învârtit picioarele şi cozile până ne-am plictisit. Oricum în afară de a mânca îngheţată în soare nu aveam ce face în Diekirch pe 23 iunie de Ziua Națională a Luxemburgului.
Măgarul central
Întreaga fântână
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

July 1, 2014

DIY - Compot de coacaze roşii

Dragilor,

vă anunț din prima că nu am fotografii din timpul preparării pentru că surprinzător compotul se face foarte repede. Acum nu ştiu dacă asta numiți şi voi compot, dar în capul meu e compot. Aşa că am fotografii de înainte şi după şi e foarte posibil să le fi văzut deja pe fb.
Aşadar anul acesta ne-am deșteptat. V-am mai spus că cine a proiectat curtea casei în care stăm acum e fix pe gustul meu. Adică am liliac în curte, am iarbă să îmi ajungă, am şi mentă sălbatică, am lavandă. Ce altceva mi-aş mai putea dori? Totuși în spatele curții, mai la umbră am nişte boscheţi. I-am îngrijit noi anul trecut, i-am toaletat, dar atât. Făceau fructe faine roșii, faine la modul că arătau bine, dar cum vecinii mei nu mănâncă şi nu culeg nimic din curțile lor am zis că sunt plante decorative. 
Până anul acesta când au venit la noi în vizită nişte români şi m-au luminat. Şi m-am întrebat de ce nu? De ce să nu culeg coacăzele şi căpșunele şi de ce să nu le mâncăm? 
Vedeți voi, când eram eu mică să nu ai bunici la ţară era un titlu de noblețe. Eram orășeancă sută la sută. Acum cu noblețea te poţi șterge la cur şi uite pentru că nu am avut bunici la ţară am stat un an cu coacăzele în curte şi nu am profitat de ele.
Despre vecini ce să zic? Oricum ăştia de pe aici sunt ceea ce eu numesc snobi. Aşa că nu-i de mirare că mărul e pom decorativ pe care îl toaletează vecinul mai ceva ca un bonsai, da nu mănâncă merele. 
Pentru că totdeauna verific din două surse :D am pus această poză pe fb. şi mi s-a confirmat că fructele roşii sunt de mâncat. Aşa că am trecut la ceea ce eu numesc "trăim din roadele pământului" pe care recunosc nu eu le-am cultivat.
Decizia a fost una simplă. Am avut de ales între dulceață sau gem şi compot de coacăze roșii, că am şi albastre sau negre, da încă nu s-au făcut. Am ales compotul că noi dulceață mâncăm doar pe clătite şi nu mâncăm chiar aşa de multe clătite. Pe când compotul, cum e acum cald şi bine, merge ca uns.
După ce am decis că facem compot, am apelat la google să găsim reţeta.
Prima apărută era clar pentru cunoscători. Venea de aici şi suna aşa: 
Se spala coacazele cu tot cu crengute si se lasa sa se usuce; Se pun intr-o cratita, se toarna siropul deasupra si se da in clocot; Se iau de pe foc se adauga sarea de lamaie si se mai dau o data in clocot; Se toarna in borcane si se setrilizeaza.
Nici o problemă. Pare simplă. O facem. Însă ce e ăla sirop şi unde se găseşte el? Cu coacăzele a fost uşor, da siropul crește în natură? Nu dragilor. Siropul l-am găsit aici, iar reţeta completă de această dată este aceasta:
Se spală fructele şi se lasă să se usuce. Se pun într-o cratiţă, se toarnă siropul (preparat în prealabil din 700 g zahăr la 1 litru de apă) deasupra şi se dă în clocot. Se iau de pe foc, se adaugă sa­rea de lămâie şi se mai dă o dată în clocot. Se toarnă în borcane şi se sterilizează.

Partea cu sterilizantul am sărit-o pentru că mie îmi sună ca ceva ce făcea mama pentru a pune diferitele produse la păstrat pentru iarnă. Ori noi am dat gata deja jumătate din compot, ce să mai păstrăm până la iarnă? Şi ce am mai făcut, am înlocuit sarea de lămâie cu zeamă de lămâie. Acum nu ştiu dacă am făcut bine, da sarea de lămâie ne lipsește din casă, în schimb avem totdeauna lămâi.
Aşa arată produsul final, după ce am mânjit eu toată bucătăria încercând să torn în sticle fără nici un dispozitiv de ajutor. Eu îi spun leică (pâlnie), dar după ce am aflat că nici scrânciob nu ştie lumea ce este, m-am lăsat de regionalisme. Într-un final, după două sticle mi-a venit mintea şi am tăiat o sticlă de plastic şi am improvizat o leică.
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca