Presiunea de a face copii

Măi fraților cred că suntem doar nemuri proaste şi nimic mai mult. Nici bine nu s-a uscat cerneala pe certificatul de căsătorie civilă (nunta va fi la anul) că deja lumea mă întreba dacă nu cumva am un copil sau ce ne-a determinat să facem pasul? Am explicat liniștită tuturor că totuși suntem de 17 ani împreună, am un inel de logodnă de un an şi că anul acesta ar fi trebuit să fie şi nunta da mutarea al Dublin şi lipsa chefului meu de a organiza o nuntă de la distanţă au făcut ca nunta să fie la anu... treburi cât se poate de pragmatice şi logice zic eu. Acum nu mai am 20 de ani să ascund la o adică o sarcină, că vezi Doamne numai cu acte... mi s-a rupt totdeauna de ce au crezut alții şi nu cred că am început să îmi pese chiar acum.
Bun, am depășit momentul, acum a venit altul: de câte ori zic că îmi e poftă de ceva, gata sunt gravidă, de câte ori anunț că am o veste bună, gata sunt gravidă, de câte ori mă doare spatele sau orice altceva, gata sunt gravidă. Aproape că ajungi să spui că eşti gravidă, deşi nu eşti doar, doar s-ar potoli lumea.
Dragilor NU sunt gravidă, iar dacă voi fi va fi o chestiune privată, iar toţi cei apropiați vor fi anunțați frumos, prin viu grai şi nu pe facebook sau blog. Mi se pare omenește şi politicos să fie aşa.
Însă ce mă revoltă pe mine nu e treaba cu anunțul ci presiunea de care mi s-au plâns multe cupluri abia căsătorite: când apare copilul?
Ce e deranjant e că întrebarea, cu mici excepții, vine de la oameni care nu ne sunt rude sau prieteni, toţi cei care au auzit de cununia noastră au putut jura că acesta a fost motivul :)
Fraților cu mâna pe inimă vă spun, un copil nu e o joacă, nu e o obligație, nu îl faci că vrea lumea, că aşa se face, îl faci că eşti pregătită, că îţi dorești, că simți că un copil ţi-ar împlini viața ... nu ştiu, da oricum un motiv care să vină din tine, din cadrul cuplului, dacă vreţi, şi în nici un caz din afară, că aşa cere lumea.
Sunt curioasă  când copilul va veni cei care întreabă acum de copil mă vor ajuta cu măcar o noapte de somn, când va urla din toţi rărunchii că îi ies dinții sau că are colici sau mai ştiu eu ce au copii mici? Cei care întreabă acum vor sta cu copilul cât eu mă voi duce la serviciu? Sau mai pragmatic, cei care întreabă acum, vor sări cu bani de cele mai la modă jucării şi hăinuțe?
Cred că răspunsul e parțial NU. Nu pentru că sunt oameni răi şi nu m-ar ajuta, ci pentru că suntem departe. Aşa că dragilor, vă iubesc şi vă prețuiesc, da pe bune când va veni timpul vă voi anunța şi promit să nu vă cer nimic în schimb.
Raluca

Cine ma calmează?

Domnul acesta pe care l-am cunoscut pe la 18 ani reușește sa ma calmeze de fiecare data şi din cei mai aprigi nervi, ba chiar mă aruncă în melancolie de mi se varsă şi o lacrimă.
Îmi doresc ca la nunta mea toţi cei cu care ascultam Leonard Cohen la 18 ani să danseze alături de noi melodia asta :)
Raluca
P.S. Când am fost la concertul lui Cohen de la Bucureşti, mi-am promis că o să îl revăd, nu ştiu când, nu ştiu cum şi nu ştiu unde, dar se va întâmpla. Anul acesta nu a fost să fie...

Excursie în România - 9, 10, 11, 12........33

Dragilor nu ştiu când a trecut vremea şi nici cum a trecut timpul cât am stat la Iaşi şi uite că m-am trezit la 33 de ani şi femeie măritată, în pregătire de nuntă. Ce urât sună, femeie măritată :))
Mi se pare un pic neclară ziua în care s-a întâmplat şi singura bucurie e că oamenii mei dragi din Iaşi nu m-au uitat. Nu știu dacă aţi organizat vreodată un eveniment, dar să aștepți 24 de oameni şi să vină toţi 24, mie mi se pare lucru mare.
Vreau să le mulţumesc pe această cale tuturor celor care au venit, celor care m-au felicitat şi celor care chiar şi de departe au fost alături de noi. Pentru mine, nu asta a fost nunta. A fost un act pe care l-am semnat fără mari ceremonii în doar 5 minute. Nunta va fi la anul, pe 5 octombrie. Da până la anu mai e muuult.... un an :)
Pe lângă cununia civilă a mai fost şi ziua mea, cifră rotundă :)) ce poate fi mai rotund decât un 3, încă un 3 :)
Nu ştiu când s-au dus anii şi nu ştiu când din adolescenți plini de fumuri ne-am înconjurat de copii, ne-au crescut problemele, ne-a luat viața. Eu mă simt la fel ca la 16 ani şi mi se spune că mă şi comport ca atare :)
Nu sunt multe de spus pentru că nu aş ști să le spun, chiar dacă am ajuns să mă pricep cu cuvintele. Nu ştiu cum am făcut sau dacă am eu un dar special, dar am alături de mine oameni extraordinari, oameni care totdeauna m-au făcut să mă simt specială. Părinţii mei, Alin, prietenii noştri, prietenii ajunși nași, tuturor vreau să le mulţumesc şi să le spun că ştiu că sunt alături de mine oriunde aş fi şi simt asta.
Vă mulţumesc, oameni buni!!!!
Raluca

Acum trei ani a murit Michael

Ce mult mi s-a schimbat viaţa în ultimii 3 ani. Îmi amintesc ca azi ziua aceea de 25 iunie, acum 3 ani. M-a ajutat puţin şi postarea de pe blog de atunci. Pe atunci țineam locul unor colegi plecați în concediu şi aveam tură de la 6 la 12, 6 dimineaţa, da. La 7 aveam primul jurnal. Ajungeam cheaună la radio, dar totdeauna îmi trecea orice rău când vedeam redacția, când beam cafeaua de la dozator, când vorbeam cu colegii. Intram în priză din prima. Verificam știrile de seara, vedeam ce mai puteam da, construiam jurnalul, mergeam în direct şi glăsuiam. Şi toate din jumătate în jumătate de oră. În iunie 2009 era încă bine, colegii nu plecaseră, salariile se dădeau la timp, ba parcă nici nu erau tăiate. Era boierie, iar eu eram unul din oamenii care așteptau ca şi cum concediul de două săptămâni din vară, zilele libere de Crăciun sau Revelion, niciodată amândouă şi zilele furate, alipite la vreun week-end când vizitam locuri noi. În 2009 am fost la Londra şi la Istanbul şi la munte şi vreo două weed-end-uri la mare şi parcă şi la bulgari. A fost un an plin. A fost ultimul an bun.
În 2010, iunie a fost ultima lună în care ne-am mai luat salariile, până prin noiembrie aşa, deşi noi la serviciu mergeam. În 2010 concediul a însemnat fix două săptămâni la Viena, Bratislava şi Praga. A fost un concediu cu sacrificii pentru că nu aveam salariu şi am mers în concediu doar pentru că toate au fost planificate şi plătite din timp.
În 2011 iunie mă prindea deja cu decizia luată. Aveam să mă mut în Irlanda. Ştiam din martie că îmi place ţara, habar nu aveam cum e vremea, dar veneam alături de Alin. Concediul a însemnat drumul cu camionul plin de lucruri spre Iaşi şi vreo 10 zile petrecute cu prietenii de acolo. Apoi concertul Bon Jovi din Bucureşti şi primul avion spre Dublin. Bântuit vreo lună prin Irlanda şi revenit de tot cu Dea şi Logănel în septembrie, ocazie cu care am stat o zi la Budapesta.
În 2012 iunie mă prinde indecisă. Vreau acasă. Rău cu rău, dar mai rău fără rău. Şi totuși au trecut 3 ani. Cică fraţii lui Michael Jackson pleacă în turneu mondial. Bravo lor. Probabil nu îmi voi lua bilete, fără Michael nu au nici un farmec. Asta dacă nu îl învie şi ei într-o hologramă ca pe Tupac.
Raluca

Roata se întoarce totdeauna, de asta puteţi fi siguri

Nu am eu prea multe superstiții şi nu cred foarte multe lucruri, da în chestia că ce dai ţi se întoarce înzecit cred pentru că am experimentat-o pe pielea mea. Recent am citit un text pe un blog cu o tipă ce a fost păcălită în centrul Bucureștiului de o altă tipă, care i-a spus o poveste frumoasă şi a făcut-o să îi dea bani. Puteți citi povestea detaliată aici. Şi chiar în timp ce citeam mă gândeam că dacă aş fi fost acum în București siiiigur as fi atras-o pe asta, că doar la mine trag toate fazele de genul ăsta. Să vă amintesc de taximetristul care era într-o mare cumpănă a vieții şi pe care l-am ajutat ca în vreo trei luni să nimeresc iar în taxiul lui şi să îmi dau seama că era o înșelătorie? Să vă amintesc de tipul cu mercedes rămas în câmp undeva pe lângă Oradea sau oricum în drumul nostru spre Budapesta pe care la fel l-am ajutat cu bani şi despre care nu am mai auzit nimic, deşi a promis că ne suna să ne restituie banii?
Da primul impuls e să te oftici, să trântești şi să te cerți cum de ai putut fi atât de prost şi de credul, dar apoi am zis că eu am dat banii şi ajutorul cu inima deschisă şi că eu am crezut că în momentul ăla chiar ajut un om, nu că sunt păcălită. Şi uite că ajutorul ţi se întoarce.
Problema e că oamenii ăștia vin cu o poveste credibilă, o poveste ce ţi se poate întâmpla şi te pui în pielea lor şi normal că îi ajuți. Aşa că oricât de mult m-aş feri de astfel de scenarii sunt sigură că şi dacă mi s-ar întâmpla mâine tot aş pune botul şi aş fi păcălită.
Acum de ce scriu această postare. Ieri mi-am pierdut telefonul. Nu e chiar o tragedie, deşi în ziua de azi cu ajutorul telefonului cineva îţi poate afla toată viaţa, de la adresă, la conturi bancare şi altele. În plus în Dublin, singură, fără telefon şi cu o zi aglomerată în faţă, pierderea telefonului părea o mică tragedie. Am sunat înapoi pe telefonul meu şi după vreo 5 apeluri mi-a răspuns cineva, în irlandeză. Îmi căzuse din buzunar în taxi. Omul a fost atât de draguț că deşi ieșise din tură a venit dintr-o localitate de lângă Dublin şi mi l-a adus. I-am mulţumit, i-aş fi dat şi bani, dar ieșisem pe fugă fără portofelul la mine, i-am mulțumit din suflet şi în plus omul mi-a dovedit că e de treabă că mi-a înapoiat şi o cutie cu bomboane ce la fel mi-a căzut din buzunar odată cu telefonul.
Acum în comparație cu celelalte cazuri, mi se pare că omului ăsta nu i-am mulțumit destul şi că ar fi trebuit să stau mai mult de vorbă, ar fi trebuit să îi plătesc măcar cursa de la casa lui până la locul unde mă aflam eu. În fine, sper ca roata să se întoarcă şi în cazul lui şi când va fi la ananghie să dea de un om la fel de bun ca el.
Şi faza cu telefonul returnat nu e tipică pentru Irlanda. Şi în București mi-a căzut telefonul tot în taxi şi la fel mi l-a returnat taximetristul. Bine şi eu am returnat la viața mea vreo trei telefoane, deci poate compensația aici e.
Faza e că la cât de aiurită sunt nici nu ştiam firma de taxi, nici indicativul, nici nimic din mașina cu care am mers. Am luat taxiul din stradă, mă grăbeam, am făcut conversație, am coborât. Deci dacă omul nu era de bună-credință putea să plece cu telefonul meu şi aia era.
De asta spun că e încercată pe pielea mea. Şi faza merge în ambele sensuri. De fiecare dată când mi s-a făcut ceva rău, omul respectiv a pățit la fel sau poate de o mie de ori mai rău. Şi pe aceeaşi principiu încerc nici eu să nu fac rău, că mi se întoarce.
E modul vieții de a ne demonstra că există o compensație în toate.
Raluca

Blog de Bucureşti a scris despre mine :)

În primul rând un mare MULŢUMESC!!!
Eu am cam evitat să intru în "comunitatea blogerilor", pentru că blogul meu e mai mult personal decât public şi cu greu sau trebuie să citești mult ca să te prinzi ce şi cum, de aceea nu m-am făcut remarcată. Deşi citesc bloguri, rar las comentarii şi doar dacă simt că pot spune ceva interesant. Însă de când am ajuns în Dublin am căutat şi eu alte bloguri asemănătoare cu al meu. Români în Dublin cu bloguri nu sunt aşa că am ajuns la blogul unei românce din Franţa, apoi pe blogul unei românce care s-a mutat de curând la Londra, apoi dorul m-a purtat pe blogul unei fete din Bucureşti. Am comentat ceva şi probabil aşa a ajuns şi ea pe blogul meu. I-a plăcut şi a scris despre el pe blogul ei. Aşa am ajuns pe Blog de Bucureşti.
Cum nu mi-am propus să îmi fac blogul cunoscut, pașii mici mă încântă cel mai tare. Un comentariu la o postare, o mențiune ici şi colo, mailuri de la cititori, mă ajută mai mult decât nu ştiu ce loc în nu ştiu ce top sau trafic de nemăsurat.
Ştiu că acolo scrie că blogul meu e de călătorii, dar din moment ce nici eu nu mi-am definit într-un fel mai elaborat blogul decât ca e blog personal, ar putea fi foarte uşor de călătorii, blog personal, blog de emigrant sau orice altceva.
E blogul meu, scriu la el de prin 2007 (cred că e cel mai longeviv job al meu :D) şi normal că mă reprezintă şi mă mândresc cu el.
Aşadar, îi mulțumesc Iuliei, de la Blog de Bucureşti şi vă mulțumesc şi vouă că mă citiţi!!!!!
Raluca

Îmi e dor de prietenii mei :(

Ştiu că orice optimist ar spune că în Irlanda îţi faci prieteni doar așezându-te la bar. E perfect adevărat, doar că ei nu sunt prieteni, nici măcar amici, sunt conștiințe care nici măcar nu vor să vină la tine acasă să jucati un joc sau să beţi bere. Pentru irlandezi totul se limitează la pub.
Aşa că îmi e dor de prietenii mei. Ăia buni din București, Iaşi, Brăila şi Budapesta, îmi e dor de ei şi gata. Nu pot să explic toată treaba, dar când ieri am aflat că prietenii din Bucureşti se gândesc serios să ajungă în Dublin în următoarele luni aproape că am intrat într-o stare euforică din care nu am ieşit nici acum. Am făcut deja trasee, ştiu unde putem merge toţi 6 cu trenul şi totuşi să vedem chestii faine, ştiu unde putem merge cu maşina, am inventat noi poziţii în care să ne fotografiem, ştiu ce să le arat în centru şi caut atracţii noi. Nu mă mai puteam opri aseară pe la 2 din căutat site-uri. Noroc că eram pe laptop şi m-a anunţat că se descarcă.
Bine ştiu că planurile mele vor fi date peste cap de o seară de poveşti urmată de dormit până la 12, da pot să visez, nu?
Şi cum cu ei m-am mai liniştit, acum îmi e dor de toată lumea şi caut modalităţi de a ajunge cât mai repede în România să îi văd pe toţi. Skype nu îmi mai ajunge, vreau să povestim pe viu :(
Nu vă întristaţi, că nu e o postare tristă, doar vă puneam la curent.
Raluca

Inelul de logodnă

Nu mă mai aşteptam. După 16 ani nu te mai aştepţi la multe. Mi-l doream, de fapt nu îmi doream un inel, că inele am o mie, îmi doream promisiunea din spatele inelului, chiar dacă şi fără promisiuni ştiam că am ce îmi trebuie. Da voiam şi eu, adică ce de ce eu nu? Şi sincer îmi cer scuze celor de care de-a lungul timpului am râs când au primit inele. Mi se părea că inelul ăsta vine ataşat de o broboadă, de o cratiţă şi te transforma din femeie în nevastă. Am prietene care mi-au demonstrat că nu e aşa. Am prietene care mi-au demonstrat că inelul nu înseamnă nimic fără toate celelalte: respect, înţelgere, egalitate şi mai ales iubire... Da v-am spus în 16 ani am avut timp să realizez că dacă voi primi vreodată un inel de logodnă, va fi unul special. Va fi unul care deşi nu a fost surpriză (cum recunosc că aş fi vrut, o poveste frumoasă de spus nepoţilor) va fi dat din inimă, pentru că e greu ca după 16 ani să îţi mai stea mintea la măritiş...
Şi uite că atunci când ziceam că eu nu voi avea niciodată şi mă amăgeam că e bine aşa cum e, a venit. Simplu, cum nici nu mă aşteptam la altceva din partea lui, inelul de logodnă.
Nu avem poveşti de povestit nepoţilor, dar cred că cei 16 ani sunt plini de poveşti, iar povestea inelului e doar începutul unei alte poveşti sau poate continuarea...
Nu ştiu.
Nu îmi stricaţi melancolia cu întrebări de genul, pe când nunta? că nu ştiu şi sincer dacă nu aş avea o zână bună care să mă readucă pe traseu, nunta ar fi în alţi 16 ani:D
Nunta va fi când va vrea să fie, dar vă anunţ. Până atunci bucuraţi-vă cu mine. Am şi eu inel de logodnă:)

Din nou în Iaşi, după şase ani...

După 6 ani de Bucureşti, viaţa a decis să ne întoarcem în Iaşi. Nu pentru totdeauna, ci doar pentru o săptămână ca mai apoi să plecăm pe meleaguri dublineze. Da până acolo am trecut prin, marea mutare. Adică am încărcat totul într-un camion şi am umplut casa părinţilor mei, de timp de trei zile ne-am chinuit şi tot nu am apucat să organizăm totul...

Aşa se face că vineri, ne-am trezit de dimineaţă, am împachetat ce am mai avut de împachetat, am predat apartamentul din Căminului şi duşi am fost.

Când făceam ultima inspecţie, să văd dacă nu am uitat ceva, Dea s-a urcat pe pat, aşa am reuşit să îi fac o ultimă poză în patul de care a dormit timp de trei ani:D 

El este camionul cu toate lucruşoarele mele în el...se vede pe indicator că ne apropiam de Iaşi, unde timp de vreo două ore am descărcat şi am urcat în casă...este incredibil câte lucruri se strâng într-o casă... 

Şi cum la Iaşi am nimerit fix în timpul Târgului Cucuteni 5000, despre care vă voi povesti mâine, nu puteam să ratăm o plimbare prin Copou.

Acolo am găsit un bătrânel care făcea poze cu Capra cu trei iezi. Ne-am făcut şi noi o poză, de dragul copilăriei, care fuge cu viteza luminii din amintirile noastre...

Mutare, mutare...de trei ori mutare

Iertare că nu am mai scris pe blog, dar ne mutăm şi în afară de calculator, scaunul pe care stau şi câteva haine, totul este stivuit, mutat, împachetat. Ca să ne putem deplasa prin casă am îngrămădit totul pe blacon, debarale, pereţi de holuri, dar astăzi începem să demontăm mobila, ca doar nu degeaba ne-am luat treburi de la IKEA...ce a fost bricolat acum 3 ani va fi dezmembrat acum. Cam asta e treaba, de sâmbătă putem conversa din Iaşi, iar de pe 12 din Dublin. Cum treburile se precipită, am o grămadă de lucruri să vă povestesc, dar totul în zilele libere din Dublin. Până atunci vă pupez, dragii mei...

Cărţile lui Alin au fost legate şi aşteaptă cutiile

Cutiile stivuite pe balcon

Cutii ce aşteaptă lucruşoare. Mulţumim mult Sebastian:D

Ce aţi făcut în ultimii 6 ani?

Am treabă de nu aş avea nici un minut liber, dar conform ultimelor zile, stau. Acum m-a pălit scrisul aşa că praful, aragazul, aspiratorul pot să mai aştepte... Oricum îmi acord 10 minute, cât să îmi beau cafeaua şi apoi merg cu Dea la veterinar...acolo surprize...
În fine v-am zis că m-a pălit scrisul?...da v-am zis... Aşadar ce aţi făcut în ultimii 6 ani?... Ştiţi, era întrebarea asta după Revoluţie...unde s-o fi dus? Pentru mine ultimii 5 ani sunt de fapt 6. În urmă cu 6 ani descindeam cu o pungoaie de rafie de la moldoveni în Bucureşti... Doamne ce străin îmi părea totul... M-a luat Alin de la gară, m-a adus în apartamentul care pentru câteva luni a însemnat "acasă", l-am cunoscut pe Luigi şi am început... În casă totul era idilic, mai ales pentru mine care nu mai împărţisem casa cu nimeni. Veneau prieteni, ne îngrămădeam în bucătărie, făceam peşte prăjit...vă mai amintiţi? Alin încerca să mă facă să mă simt în regulă. Mai am şi acum colierul pe care l-am văzut într-o seară la Meli Melo (pe atunci magazinul meu preferat) şi care a doua seară era al meu. Cadou de la Alin, cu o ţestoasă, evident:D Asta era în casă, afară era o junglă. Afară era primul meu serviciu la care mă duceam cu frică şi de unde plecam plângând. De aia îl şi chemam pe Alin să mă ia cu o oră după terminarea programului...să am timp să plâng...în parcul Kiseleff... După vreo 6 luni m-am prins că am alternative, între timp ne-am mutat din apartamentul de pe Moşilor, pe Avrig. Frumos. Prima noastră casă. Nu ţin minte cât de repede ne-am mutat, dar la scurt timp am adus-o pe Dea şi colecţia de broaşte şi lucruşoarele mele...şi s-a transformat în acasă. Pentru fix 3 ani. Ce mai întâlniri aveam şi acolo...ce mai găteli...am poze numai în bucătărie...acolo au venit primii prieteni din Iaşi în vizită...acolo ne-am făcut noi prieteni şi fupă fix 3 ani ne-am mutat, pe Căminului... Un apartament liniştit la care am bricolat vreo 3 săptămâni... Vedeţi voi, ne luasem primele mobile de la IKEA...ştiam magazinul ca pe propriile buzunare... Ne-am adunat cu toţii şi am bricolat...ţin şi acum minte cum Alin şi Luigi au bormaşinit dulapurile din bucătărie pe la 11 într-o noapte cu toate uşile şi geamurile închise... Sau cum am fost cu Mihaela în Europa după covoare...ce experienţe... sau cum Alin, Luigi şi Sebastian montau, tot într-o noapte, patul din dormitor şi nu le ieşea... erau roşii ca racii toţi trei şi transpiraţi şi studiau instrucţiunile de la IKEA ca pe ceva salvator... sau cum enervată că zăcea nemontată de o săptămână am montat eu singură canapeaua din sufragerie, în timp ce Alin prepara micul dejun:))...Aici stăm şi acum, canapeaua e a Deei, patul funcţionează, Luigi e în Canada, Mihaela are un Tudorel, Sebastian are două fete, pe Emilia şi pe Thea, Alin e în Dublin, dar se întoarce diseară şi vom începe o nouă aventură în scurt timp...
Aşadar, voi ce aţi făcut în ultimii 6 ani?

În aşteptare...

Vă rog să mă credeţi că nu mai pot să fac nimic. Mâine vine Alin şi apoi urmează o perioadă de împachetări şi mutări... Practic urmează perioada pe care o tot aştept de la începutul anului... Simt aşa o nerăbdare, dar şi o încordare că o să uitam ceva, că ceva rău o să se întâmple, că nu o să ne descurcăm... La urma urmei suntem majori şi vaccinaţi şi nu ar trebui să fie un capăt de lume...
Aşa că în următoarea perioadă postările vor fi mai rare, deşi am o grămadă de subiecte de postat. Le-am pus într-o listă şi aşteaptă vremuri mai liniştite...
Vă pupez pe toţi, să ne ţineţi pumnii:D

Dacă ţăcăneala ar avea un nume, ar fi Raluca

Am o groază de lucruri de făcut, dar stau. Merg la cumpărături şi mă oftic că merg (acum o lună am cumpărat ulei, oţet, detergent de vase...dintr-astea şi mă gândeam că vor fi ultimele şi ghiciţi ce...nu sunt, ieri s-a terminat uleiul şi detergentul e pe sfert...bine şi luasem recipiente mici). Număr orele şi zilele şi m-am plictisit să tot fie AMR... Strâng saci şi cutii şi pungi. Fac liste, ca mai apoi să le desfac. Mă oftic că trec zilele fără să fi făcut nimic, dar nu fac nimic nici ziua următoare... E o stare din asta de luat la fugă şi totuşi stau... Cafeaua nu mai are gust de cafea. Îmi amintesc rar că ar trebui să mănânc şi de obicei când stomacul începe să se manifeste de foame, manânc puţin şi... mă îngraş... Dureros şi la fiecare înghiţitură simt că mai pun un kilogram... Am nervi mai tot timpul şi încep să îi înţeleg din ce în ce mai puţin pe cei care întârzie... Îmi strică programul, îmi strică lista, îmi strică ziua. Nu mă mai bucur de nimic şi deşi în week-end puteam să merg la Braşov (şi vreau să ajung la Braşov de peste un an) am ales să stau acasă, în casă...
E greu şi sper să treacă repede şi peste o lună să scriu postări însorite...da până atunci va trebui să suportaţi:D

Ce-i promis, rămâne promis...

Din păcate ieri nu am avut pozarul meu oficial cu mine, dar nu mă plâng că poze mi s-au tot făcut. Numai că nici una cu un detaliu al coafurii mele aşa că a trebuit să decupez o poză şi oricum era după ce am făcut-o pe-a vampirul şi mi s-a stricat opera.

Oricum ca să vă faceţi o idee asupra clipsurilor şi a cerceilor eu zic că ajunge prima poză.

A fost puţin complicat de găsit o ţinută normală pentru că la pantaloni sunt între mărimi acum. Aşa se face că blugii îi port doar cu curea şi în acest caz nu se potrivea deasupra bluza paianjen de la Mathilde. Aşa că am găsit undeva nişte pantaloni negri...care îmi erau mari, da foarte mari şi nu puteau fi purtaţi cu curea. Şi ca să salvez situaţia mi-am pus un maieu strâmpt, dar care era ceva cu lycra sau oricum sintetic şi mi se lipea de bluza de deasupra...

Cam asa a fost rezultatul...dacă nu m-aş fi scălămbăit, poate ar fi ieşit şi o poză normală...

It's a new dawn it's a new day it's a new life

Azi sunt ceva mai pozitivă...poate pentru că m-am trezit cu imaginea asta pe geam, nu ştiu. Am renunţat să mai strig după ajutor şi am plecat să ma ajut singură. Este într-adevăr depresant să stai singură, să îţi rogi practic prietenii să ieşiţi undeva, dar pe bune dacă o să mai las să mă afecteze treaba asta... Am fost ieri la sală şi pentru prima dată de vreo două luni am scăzut sub o anumită greuntate, un prag să îi spunem peste care nu mai treceam. Bine este foarte posibil să ţină o zi sau două şi să revin sau este foarte posibil să merg tot în jos...

Aseară am luat decizii capitale, pe care probabil că o să le aflaţi la timpul lor... de asta zic că este începutul unei noi ere... pentru mine. Ştiu acum ce aş vrea să fac şi vă rog să îmi fiţi alături.

În lumea asta mare suntem de fapt singuri

Acesta este un post trist pentru că eu sunt tristă. Nu sunt depresată, nu stau cu ochii în tavan şi nu am ganduri negre, ci doar sunt tristă. Când eram mică şi completam vreun oracol era la modă să spui că cel mai mult îţi e frică de singurătate, deşi eu sincer mă temeam de Michael Jackson din Thriller, da fie. Şi până la 31 de ani nu am avut niciodată sentimentul singurătăţii... Ştiţi sentimentul acela că deşi eşti înconjurat de o mie de oameni esti singur... Adică nu mă înţelegeţi greşit, am o familie minunată care s-ar urca în tren şi la 12 noaptea să vină la mine, Alin face toate eforturile, am prieteni, am colegi, dar de fapt cele mai grele încercări le trecem tot singuri. Nu prieteni care se cunosc la nevoie, nu colegi pe umărul cărora să plângi, nu nimic. Singuri, da fapt singură... Proful de filosofie din liceu spunea că viaţa are suişuri şi coborâşuri întocmai ca parabolele într-un grafic (da ştiu ce mai filosofie)...acum aştept ca parabola mea să urce, că prea mult a coborât...

Ultimele raze de soare fără dinţi

Le-am prins în parcul din spatele blocului. Până nu demult a fost un parc părăsit pe care îl frecventau oamenii străzii. Nu ştiu cine s-a sesizat şi a fost modernizat, cu bancuţe şi topogane pentru copii, numai că acum cei care stau lângă parc sunt deranjaţi de zgomote. Găseşti tot felul de pancarde în care ţi se amintesc orele de odihnă. Ei undeva între orele de odihnă, adică pe la un 15 când parcul era gol am mers şi eu cu Dea acolo. Înainte când era părăsit era locul nostru de joacă, pentru că era tot timpul gol ziua.

Acolo am făcut pozele de mai jos.

Potriveala a la Raluca

Zilele astea sunt mai melancolica spre depresivă şi nici chiar ultimele raze de soare fara dinţi de anul ăsta nu m-au scos din starea asta. Asta e, mi-o asum şi o trăiesc aşa cum vine. Are sens sa va spun ca Alin a plecat in Irlanda şi nu îl mai vad pana la Crăciun? Deşi am promis că nu voi căuta oferte să mă duc aşa dintr-o dată la el, acum m-am abonat la newslettere la toate comapniile care au zboruri cu Dublinul... Ei e greu. În prima zi am pictat trei rame, de necaz, da apoi am zis că ar trebui să mă controlez că în ritmul ăla aveam mai multe rame decât fotografii... Aşa că azi plec să vizitez unul dintre cele mai mari magazine cu produse pentru pictura din Bucureşti. Aşa spun ei, am să vad exact la ce se referă... Eu una sper să găsesc cutiuţe frumoase pe care să le pictez şi să le dau cadou de Crăciun... Sper să îmi iasă...

În week-end vreau să încerc să fac asta:

Sper să îmi iasă, mai ales că Alin mi-a lăsat maşina şi acum nu prea am ce face cu ea... Şi tot în week-end mi-a promis cineva că mă învaţă să merg cu rolele... promit că dacă execut o cădere spectaculoasă o imortalizez şi v-o arat...

Azi dimineaţă am găsit pe facebook următorul enunţ: Zâmbetul e ca ștergătorul de parbriz. Nu oprește ploaia, dar îți permite să îți vezi de drum.

Asta e potriveala din titlu...mai vorbim:D

Nu am gena gospodinei

Bănuiam eu ceva când am fugit de cusut şi tricotat când eram mică, nu zic că nu ştiam, doar că nu îmi plăcea. Apoi am avut nişte confirmări când ajunsa la casa mea nu consideram bucătăria ca făcând parte din casă, am martori că atunci când ne-am mutat am împachetat tot mai puţin bucătăria sau că nici acum nu am utilat-o măcar mediu. Însă toate bănuielile s-au confirmat azi când am realizat că nici măcar nişte paste decente nu ştiu să fac. Povestea e oarecum comună: muream de foame, am găsit o reţetă simplă pe net, am descoperit că am toate ingredientele şi m-am apucat să o fac. Am respectat cu stricteţe reţeta, am gustat pe alocuri şi la final nimic. Arăta de îţi venea să mănânci şi castronul(cred că de aceea nici nu m-am oprit să imortalizez momentul) şi totuşi nu avea nici un gust, da niciunul. Am pus sare, desi pusesem şi în timpul pregătirii, nimic. Avea gust de paste parţial fierte cu suc de roşii de la frigider. Şi eu am pus roşii şi cât m-am chinuit să le decojesc. Am tinut totul la foc vreo 20 de minute. Nimic. Aşa că anunţ pe această cale oficială că deşi mama găteşte foarte bine şi mama lui Alin, pe lângă care am stat o perioadă, găteşte bine eu nu am această genă. Aşa că mă limitez la sandviciuri şi cafea. Şi hai ca să fiu drăguţă nişte cartofi prăjiţi plini de ulei şi fără nici o formă şi bine hai şi omletă dacă o prepară Alin... Am zis.

Regatul ţestoaselor cu Dea preşedinte

Ştiu că regatul presupune o regina şi un rege, deci hai să nu ne cramponăm pe chestia asta. Dea e preşedinte pentru simplul motiv că aparţine altei specii. Aşadar...

Iniţial acestă postare era una în care doream eu să ma laud cu noua mea lenjerie, apoi am zis că dacă tot am casa plină de testoase să le popularizez şi pe restul, apoi am vrut să caut semnificaţia testoasei în diferite culturi şi religii, apoi am găsit exact aceeaşi treabă făcută de cei de la wikipedia aşa că articolul a ieşit fix ce citiţi voi acum. Este doar o scuză să vă arat noua mea achiziţie şi să mă laud cu colecţia de broaşte şi să vă arat că Dea e frumoasă în continuare...

Aşadar să mă laud că de vineri dorm într-o lenjerie cu broaşte ţestoase.... Normal că după ce am pus-o pe pat Dea a venit şi ea cu pernuţa şi ciudat a luat-o pe cea care se potriveşte cel mai bine...

Lenjeria am găsit-o aici, iar creatoarea a fost foarte drăguţă să o confecţioneze pe dimensiunile patului meu.

Aşa se face nu doar că am casa plină de ţestoase, că le port cu mine sub forma de pandantive, dar că şi dorm între ţestoase...

Vânzătorii de articole feng shui tot îmi spun să cumpăr ţestoase că îmi aduc noroc... Acum nu ştiu cât de norocoasă sunt datorită broaştelor, da cert e că judecând după numărul lor ar trebui să nu mai am nici o grijă toată viaţa...

Lenjeria a fost iniţial una pentru copii numai că a fost transformată într-una pentru adulţi. Dacă vi se pare ciudat că am o astfel de lenjerie întrebaţi-vă cu ce este diferită de una cu modele de la IKEA de exemplu?

Şi acum colecţia de ţestoase. Recunosc înainte de a face pozele le-am şters de praf şi curăţat şi am pus într-o cutie frumoasă vreo 10 că nu mai aveam loc mai ales că ultimele achiziţii sunt mărişoare...

Şi apropo de ultimele achiziţii, aceasta este ţestoasa pe care am cumpărat-o de la Bratislava. Vă povesteam despre ea într-un post anterior.

O altă broască intrată recent în colecţie este de la Dănuţ şi mi-a adus-o tocmai de la Cracovia

Pentru că suntem o familie de colecţionari, Alin are armata lui de personaje Disney, deşi recunosc eu le-am cumpărat cam jumătate... În spatele lor este o faianţă cu o ţestoasa în relief pe care am cumpărat-o de la Istanbul. Am găsit-o doar într-un magazin de producător şi ţin minte că a fost scumpă. Bine datorită talentului de negociator al lui Alin am luat două faianţe, una cu ţestoasă şi una cu un căţel la acelaşi preţ cât am fi dat doar pe o singură faianţă. Cum eu credeam că negustorul a ieşit în pierdere îmi era puţin ruşine, doar că am aflat mai apoi că în Istanbul negustorul nu iese niciodată în pierdere şi că de cele mai multe ori tu ca turist dai preţul cel mai mare posibil oricât te chinui tu să neociezi...

Probabil că deja vă întrebaţi care e treaba cu obsesia mea pentru ţestoase. Sincer nici eu nu ştiu. Nu ştiu nici cum a început, nici cum a continuat şi nici cum se va sfârşi. Am o colegă care a avut aceeaşi pasiune, dar cică cu trecerea timpului a zis că e o pierdere de vreme şi evident de bani. Poate ăsta va fi sfârşitul...eu am noroc că am un om înţelegător lângă mine care nu numai că nu se supără de refturile pline cu ţestoase, ci când a văzut lenjeria chiar s-a bucurat. De unde vine pasiunea? Habar nu am. Aş fi tentată să spun că din vitrinele cu bibelouri de pe vremuri, dar mama abia dacă are 3 bibelouri în toată casa şi vă rog să mă credeţi că nu am ajutat la împuţinarea lor...

E o pasiune şi trebuie luată ca atare. Oricum prietenii mei deja ştiu ce să îmi aducă din călătorii sau de ziua mea şi mi se pare o uşurare pentru ei. Dacă i-aţi vedea în apropierea datei de 27 septembrie cum roiesc în jurul rafturilor cu ţestoase ca să nu cumpere una pe care deja să o am...

Nu vă întreb voi ce pasiuni aveţi sau dacă mai colecţionaţi ceva pentru că nu prea aveţi cum să răspundeţi, aşa că vă las să îmi admiraţi mie colecţia.