Translate

September 21, 2015

Luna sau fericirea vine în ambalaje mici

Dragilor,

nu credeam că lucrurile se vor schimba prea curând. În ultimul an până a murit Dea am stat zi și noapte cu frica-n sân, tot speram într-o revenire, dar când ne-a fost clar că nu mai e cale de întoarcere am sperat pentru ceva mai puțin rău și mai puțin dureros pentru ea. Habar nu aveam că ultimii 15 ani alături de un cățel ne-au schimbat atât de mult. 12 ani cu Dea și 3 aproape 4 ani cu Lady, așa se fac 15 ani. Ei și după ce a murit Dea au început depresiile, certurile, trebuie să spun că eu eram capul răutăților, veșnic nemulțumită, pusă pe harță, nimic nu era în regulă, nimeni nu îmi înțelegea suferința. Aveam momente când empatizam și cu Alin și înțelegeam că și el suferă, dar el nu suferea niciodată la fel de mult și la fel de intens, ba mai mult părea că i-a trecut mai repede, prea repede, după gustul meu.
Foarte târziu am înțeles că ar trebui să căutăm un alt cățel. Am tot picat în capcana prietenilor care ne spuneau că ce libertate pe capul nostru, că ce vacanțe vom avea, că ce aventuri, că de fapt un câine e o povară. Voiam să cred că eram liberi, dar pentru noi un câine nu a fost niciodată, dar niciodată o povară. Și uite așa treceau lunile, nu aveam vacanțe de să cazi pe spate, nu mergeam nicăieri și atmosfera era din ce în ce mai apăsătoare.
După vreo 3 luni am decis că ne trebuie alt câine, că a venit timpul, că nu o dezamăgeam pe Dea în nici un fel și că așa cum o știam dacă noi eram fericiți și ea avea să fie fericită, acolo unde era. Și ne-am apucat de căutat. Nu degeaba stăm în centrul Europei. Zilnic cercetam site-urile cu câini din Belgia, Franța, Germania și Luxemburg, ba chiar extinsesem căutările și la Olanda și Anglia. Câini collie erau, unii erau chiar și frumușei, dar mai toți erau scumpi, prea scumpi. Am decis că în Germania erau cei mai "ieftini" și tot în Germania erau cei mai mulți collie de tip american, adică cu picioare lungi cum erau Dea și Lady.
Odată ce am stabilit o sumă am și ajuns aproape să luam cățel de vreo două ori, însă ori se răzgândea proprietarul, ori eram prea departe și o vindea mai aproape, ori am fost iarăși păcăliți de "prieteni" că acum e cu adoptatul nu cu cumpăratul, mai lipsea puțin și făceam și turul adăposturilor din zonă.
Până într-o vineri când am găsit un anunț. Era ea alături de frații ei, ea singura neagră, restul bleu-merle. Ea evident mai ieftină decât frații săi, dar în ochii mei cea mai frumoasă. L-am pus pe Alin și pe prietenul nostru neamț să sune și să le zică că venim duminică după ea.
Ea era la Koln și chiar mai departe. Nu ne-am pus mari speranțe. Cu doar o săptămâna înainte trebuia să mergem după alta, iar vânzătorii se răzgândiseră cu doar o zi înainte.
S-a făcut duminică, am împachetat niște tartine și apă și am plecat. Pe drum am trecut prin Koln, l-am vizitat așa mai pe fugă, mai fără chef și am plecat după ea.
Am găsit-o puricoasă și murdară într-o curte noroioasă, tocmai plouase. Vânzătorul mi-a pus-o în brațe și vreo 5 minute nu m-a mai interesat nimic. A fost tactica perfectă. Alin voia să negocieze, voia să vadă pedigreeul părinților, eu nimic. Ne-am asumat un mare risc. Carnetul de sănătate era în germană, am recunoscut niște abțibilduri, semn că i se făcuseră niște vaccinuri, nu știam nimic de deparazitare, nu am văzut părinții, nu nimic.
Greu m-am prins să o analizez și în afară de urechi puțin murdare și gingii un pic cam mov era ok. Cam apatica, dar aparent sănătoasă.
Am plătit, am făcut schimb de adrese, ni s-a dat chiar și o chitanță, am amenințat proprietarul că dacă se întâmplă ceva știu unde stă și am plecat.
După vreo 20 de km am zis totuși să oprim să ne uităm mai atent la ea, prea era somnoroasă, prea avea gingiile albe. Demoni vechi ne-au revenit în memorie, ne-am amintit de drumurile la Liege cu Dea când singura speranță stătea într-un tub de miere (de să nu mai văd eu miere de atunci). Am oprit și am examinat-o. Între timp boțul prinsese viață, voia în brațe, alerga după noi prin iarbă, avea și voce și pe limba ei ne spunea că ceva îi lipsește. Am înțeles ce când ne-am urcat înapoi în mașină. Îi lipseau frații și părinții, dar i-am explicat că de acum noi vom fi familia ei. Și a înțeles.
Așa a apărut în viața noastră, Luna. Vreo două zile a trecut prin Ciubaca, Azorel, Miți, Leia și ne-am oprit la Luna. E unul din numele clasice de câini românești.
Între timp am ajuns și la veterinar și totul e ok, are și jucării și pernuțe și zgardă și casa noastră iarăși e plină de veselie. În doar o zi s-a prins că e dusă afară să își facă nevoile, mai rămâne să ne prindem și noi când vrea ea să își facă nevoile și ea trebuie să învețe să ne comunice. A învățat să urce și să coboare scări, să coboare de pe canapea, să stea singură :( să mă aștepte când am ceva de scris la calculator și să interacționeze cu pisicile vecinilor.








Luna dragă, nu vei citi niciodată aceste rânduri, dar află că mare bucurie ai adus în casa noastră și în sufletul meu. Am făcut pace. Dea va avea totdeauna un loc aparte în inima mea, dar de acum încolo o mică părticică îi e dedicată Lunei. Să fii sănătoasă și să ne bucuri zilnic!
Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

2 comments:

Unknown said...

Am plans spre sfarsit ...ma bucur mult pentru voi ,Luna e foarte frumoasa ,si aduce foarte bine cu Dea ! Sper sa iti gasesti linistea deplina ! Numai bine 😃

Raluk said...

Va multumesc mult pentru gandurile bune!