Translate

March 9, 2015

A fi român, o povară?

Dragilor,

nu am mai scris de ceva vreme şi când scriu, abordez subiecte de astea... Numai că în ultima perioadă mă tot lovesc de chestia asta şi nu mai ştiu de unde să o apuc. Vedeți voi, după o vreme exemplul personal nu mai ajută la nimic. Toată lumea ştie că eşti bun, că îţi faci treaba, că eşti folositor companiei, că eşti harnic, silitor şi inteligent, aproape că eşti exclus din tagma românilor şi pentru că ai devenit prieten ţi se adresează întrebări de-a dreptul jignitoare, pentru că, nu-i aşa, tu nu mai eşti român. Cumva se uită că orice ai face şi orice ai spune şi oricât de prost sau de deștept ai fi, eşti român. Asta e prima caracteristică într-o lume în care nimeni nu mai e la locul lui, toţi venim de undeva.
Din vineri în vineri am experiențe "neplăcute" legate de subiectul: a fi român.
Săptămâna trecută o colegă m-a întrebat direct, în faţă, fără nici o remușcare şi fără conștiința că ar putea jigni, dacă românii se trag din țigani şi dacă România vine de la "roma population". Ar fi simplu să o cataloghez ca "proastă" şi să îmi văd de drum, dar ea nu e singura şi nu e nici proastă. Ea punea o întrebare legitimă, în condițiile în care vine din Olanda şi ultima știre despre români a fost cea cu tablourile furate şi arse în sobă. Pentru mine e un subiect delicat, nu m-aş asocia cu "acei români" niciodată, dar sunt asociată. Eu sunt părerea obiectivă, eu pot fi întrebată, eu am trecut de partea cealaltă, am devenit egali şi acum discutăm fără remușcări despre subiecte "delicate".
Mi-a trebuit toată forța din lume să zâmbesc şi să îi explic cum stă treaba, cine suntem noi, cine sunt ţiganii, de ce ne numim la fel, secole de istorie rezumate în două vorbe. Însă la final nu m-am abținut şi i-am zis că e un subiect delicat şi că nu i-aş recomanda să întrebe şi alţi români ce cred despre subiect. Ceilalți colegi, prezenți la discuție, colegi de mai la est, Bulgaria, Austria, erau albi ca varul. Se așteptau probabil la vreo ripostă, pentru că, nu-i aşa, românii sunt "iuți de mânie".
A trecut. Am răs cu colegele românce de cât de "neștiutori" sunt vesticii, pentru că şi noi putem pune în categorii oamenii şi noi putem generaliza. Nu sunt toţi la fel, dar ce răzbunare mai frumoasă?
Şi trece săptămâna şi vine alta, plină de evenimente, de adormeam seara cu telecomanda în mână. Şi vine vineri şi am un curs ceva despre comunicare, dar care ca de obicei este despre orice altceva. În schimb profesoara e de treabă. E italiancă, ce locuiește în Germania. E migrantă şi ea. Şi începem să vorbim. Cursul nu era mare lucru, aşa că am trecut repede la chestiuni personale. Românii şi italienii sunt frați, nu-i aşa? Aşa o fi însă noi suntem "fratele sărac de la est". E ok. Nu mă supăr. O şi salvez seara, după ce rămâne prizonieră în mica localitate cu universitatea, pentru că trenurile nu circulă, pentru că președintele Franței e în vizită în Luxemburg şi s-a închis circulația. De ce? Că aşa.
Şi discutăm din nou. Simt că mă apreciază. A doua zi la curs din nou vorbim, din nou simt că îi place de mine, mă preferă la discuții semn că nu vorbesc chiar numai prostii şi că am reuşit să ma adaptez chiar şi cursului ei despre comunicare, care de fapt e despre orice altceva. Şi iar trec granița, iar devenim familiare, iar ne putem spune orice, iar am trecut de partea cealaltă. E cât se poate de clar că nu voi riposta, că putem vorbi deschis şi că nu voi sări la beregata cuiva, dacă va pune întrebări jignitoare. Sau poate nici nu le-a considerat jignitoare. Poate i se păreau normale.
Şi vorbim despre lucrarea finală pentru cursul ei, la care ea îşi permite să îţi dea "un sfat" sau "un pont". Şi zâmbitoare, eu îl aştept. E încurcată, probabil în timp ce vorbește îşi dă seama că gafează. Probabil zâmbetul mi se șterge de pe faţă. Atitudinea i se schimbă. Îmi sugerează să observ clasele de români care învață engleza în Luxemburg. Pentru că nu-i aşa, românii pleacă din România analfabeți şi e datoria occidentului să ne școlească.
De data asta mi se rupe că mi se vede dezamăgirea şi furia pe chip. Mi se rupe că e italiancă, că e şi ea migrantă şi că îmi ştie păsurile. Nu o bănuiesc că ar fi plecat la cleaning în Germania, deci de ce ar bănui ea că eu aş fi plecat? De ce e cumva logic că eu am învăţat engleza în Occident şi nu acasă? Şi îi povestesc cum toţi românii cu peste 4 clase ştiu engleza, cum nu cred să existe în Luxemburg clase de engleză pentru români, nu pentru că nu am avea o comunitate aici ci pentru că în Luxemburg engleza e frecție la picior de lemn. Deci, poate, aş găsi români care să înveţe franceza, da românii şi franceza o învață la şcoală, şi învață şi germana tot acolo. Eu sunt dovada vie că voință există. O ascult în germană, o înţeleg şi îi răspund în engleză. Nici una nu e limba mea şi totuşi îi răspund. Îi răspund şi în italiană, dacă trebuie.
Dezamăgită, inventez un subiect minuscul pentru lucrarea finală, oricum nu îmi voi bate capul cu ea mai mult decât şi-a bătut profa capul cu cursul despre comunicare.
În schimb ea s-a prins că a greşit. După ore caută prilej să vorbim. Şi vorbim. Şi îi povestesc de unde vin eu, ce sunt eu, ce sunt părinții mei, ce e Alin, subliniez că dintre prietenii mei 80 la sută au doctorate, unii predau în străinătate şi sunt egali cu ea. Îi arat că nu toţi dormim la început sub poduri, că nu toţi fugim din România pentru că ne e greu, că unii mai pleacă şi pentru că au înţeles că asta e ideologia UE, că suntem cetățeni egali şi că putem încerca să ne găsim rosul oriunde în lumea asta fără a fi bănuiți că am fugit de greu.
Recunoaște şi ea că a presupus greşit. În timp ce eu nu mi-am bătut capul să îmi fac o părere despre ea, am luat-o aşa cum e, italiancă venită în Germania, profesoară la universitatea din Luxemburg, profesor invitat, ea m-a studiat, m-a întors pe toate părțile. Eu nu putem să am engleza nativă decât dacă aş fi studiat-o în "vest", probabil Irlanda (clar nu ajunsese vreodată în Irlanda să asculte engleza vorbită acolo). Alin, pe care îl întâlnise cu o seară în urmă, nu putea fi decât un simplu muncitor (şi dacă ar fi fost ce?), în nici un caz un om cu doctorat, post doctorat, o minte genială şi un om excepțional. Venea din România.
Eu nu puteam fi jurnalist, şi-o fi imaginat că eram jurnalist ca în bancul ăla: "- Lucrez în învățământ. - Da, şi ce faci acolo? - Sunt portar la o şcoală". Numai când colegul meu luxemburghez, cu care am povestit o grămadă despre radio, i-a zis că chiar mă pricep, a început să creadă.
Cumva, dacă nu ne lipim diplomele pe frunte, exemplul personal nu mai e suficient. Nu contează nici cât de bine vorbim o limbă străină, nici ce scoatem pe gură, toate sunt avantajele traiului din "vest".
A cui e vina? Nici nu mai ştiu? Nici nu îmi mai vine să arat cu degetul. Sunt atât de multe de făcut, atât de multe de îndreptat, încât nici nu mai contează a cui e vina. Sper doar ca, copii migranţilor de azi să nu fie tratați ca ei, să prindă o lume mai bună. O Europă, dacă nu chiar o lume, în care toţi chiar să fie egali şi România să nu mai fie asociată cu romii, cu dormit pe sub poduri, cu furtișaguri şi înșelăciuni. Sper!

2 comments:

Larisa said...

As vrea sa te pot contrazice, dar din pacate nu pot :(. Ai dreptate, de cele mai multe ori suntem bagati toti in aceeasi oala. Le este tare greu sa ne recunoasca ca egali, chiar si cu diplomele in frunte.
Nu stiu a cui e vina... A massmediei de aici care promoveaza mai mult ce e rau decat ce e bun? A faptului ca intr-adevar o mare parte dintre romani fac mai mult rele pe unde merg? A europenilor astora care se cred buricul pamantului? Nici nu mai stiu si sincera sa fiu uneori nici nu-mi vine sa ma obosesc sa aflu...

Raluk said...

Nici eu nu stiu a cui e vina. Pana acum credeam ca daca eu sunt ok si imi fac treaba ma vor vedea ca pe cineva bun si de cele mai multe ori ma vad si trec in partea cealalta, in care parca nu as fi romanca. Mi s-a si spus de cateva ori, parca noi romanii suntem intr-un fel aparte...