Liste

Iar fac liste, cred că viaţa mea din ultimele luni este toată numai liste. De această dată fac lista lucrurilor pe care nu trebuie să le uităm în România, în general lucruri ce nu pot fi înlocuite în Irlanda, fie pentru că nu se găsesc (cum ar fi instrumentul ala de pisat usturoi), fie pentru că sunt prea scumpe pentru a mai face o cheltuială (narghileaua), fie pentru că ţin la ele şi vreau să le am cu mine (ghidurile cu oraşe şi câteva ţestoase).
Şi deşi unele par nişte mofturi şi sunt conştientă de asta şi de aceea sunt trecute la "dacă mai e loc", am descoperit că nu sunt chiar atât de ţăcănită şi nici măcar ieşită din comun.
Cum căutam eu diverse lucruri pe net am dat de acest blog, iar postarea pe care v-am indicat-o în link e una fix cu liste. Şi deşi pentru cititorul netrecut prin aşa ceva tot ce vrea tipa respectivă să aducă din America în Rusia sunt nişte prostii, eu o înţeleg prefect. OK poate nu aş aduce din România bomboane de Halloween, dar pe de altă parte eu nu ştiu şi nu am crescut sărbătorind Halloweenul. Aşa cum poate nici ea nu ar înţelege de ce aş vrea să îmi aduc pisătorul de usturoi din România. Sunt chestii tradiţionale de neînţeles pentru cineva care nu le-a trăit.
Deci dragilor sunt la faza listelor, dar promit şi o poză cu portbagajul burduşit:D
Raluca

Spuneti adevărul despre naştere

Eu nu am născut încă şi nici însărcinată nu plănuiesc să rămân, dar în jurul meu toată lumea naşte copii. Eu abia sunt la faza cu mărturii şi invitaţii, dar alţii au trecul deja la repriza a doua. Şi am multe prietene care deja au născut sau sunt însărcinate. Şi e curiozitatea asta a celor care nu au născut să afle tot, să fie pregătite.
OK, trebuie să recunosc că fără să îmi dau seama am trecut de faza aia de scârbă care mi-o provoca naşterea în sistemul românesc sanitar. Poate şi pentru că acum sunt în Dublin şi aici oamenii chiar par cu 100 de ani înaintea noastră...nu ştiu. Ideea e că un copil, poate doi, nu mai sună aşa apocaliptic ca acum un an sau doi. Acum e frica de necunoscut şi dorinţa de a afla cât mai multe şi bune şi rele, dar mai ales rele.
Şi am nenumărate exemple, dar nimeni nu deschide gura, nimeni nu spune, iar expresia "ei lasă că ai să vezi tu cum e" mi se pare că trebuie să vină de la nişte trepanaţi retardaţi, în fine trepanate. Pe modelul, dacă mie mi-a fost rău, ţie să îţi fie de 10 ori mai rău.
Prima dintre prietenele mele care a născut mi-a povestit destul de multe cât să nu dorm vreo trei nopţi, dar mi-a povestit că e greu, că te doare, că e nasol per total. Ea şi copilul au luat nu ştiu ce infecţie din spital...in fine, dureros rău.
Apoi acum vreo jumătate de an mi-a povestit cineva experienţa de la un spital privat. Foarte aproape de realitate, fără stres, fără şpagă, fără mizeria asistentelor, fără să se uite toţi tâmpiţii în curul tău de pe culoar, fără traume şi mai ales cu soţul lângă tine. Mie asta mi se pare sacrificiul suprem. Şi pentru el, că stă pe un culoar şi habar nu are ce se întâmplă cu soţia şi copilul lui, dar mai ales pentru ea care stă printre străini, în nu tocmai cele mai fireşti poziţii.
Şi se pare că lucrurile se mişcă şi din tăcerea asta mormântală legată de naştere, s-a produs primul zgomot şi prima ieşire la realitate pentru mine. Delia nu e tocmai prietena mea apropiată, dar ţine un blog şi am citit acolo prin ce a trecut, iar acum soţul ei îşi povesteşte partea lui de poveste. Şi mi-am amintit de blogul unei americance al cărui soţ a scris ceva asemănător. Să mai povestesc cum e în America?
Citiţi şi faceţi diferenţa, dar mai ales dacă aţi trecut printr-o naştere povestiţi, luminaţi-ne şi pe noi astea care nu facem copii de frică, de indignare şi de fuga de un sistem învechit ce ar trebui ars din temelii...
Raluca

Viaţa la curte

Din păcate sau din fericire, depinde de opţiunile personale, eu niciodată nu am locuit la curte. Şi evident că îmi imaginam fel şi fel de năzdrăvănii, cum mi-aş face eu leagăn pe o cracă de copac sau o căsuţă în copac, deşi recunosc nu m-aş fi putut urca vreodată foarte sus într-un copac. Oricum viaţa la curte, pentru un copil, trebuie să fi fost mai palpitanta decât cea de la bloc. Avem nişte case lângă bloc şi mă gândeam eu că cei care au curte se pot juca în curte, dar pot veni şi să se joace cu noi "în faţa blocului". Noi rar eram invitaţi în curtea cuiva, dacă nu deloc.
Apoi când am crescut mai mare am observat chioşcurile umbroase ale câtorva case pe care le vedeam de la balconul betonat veşnic scăldat de soare. Mă îmaginam citind cărţi, deşi niciodată nu am fost vreo romantică din aia cu rochiţe albe cu volănaşe şi cărţi în mână, dar ar fi fost fain. Să descopăr eu tufele de fragi şi mure să merg desculţă pe iarbă...
Apoi am avut-o pe Lady şi de atunci mi-am dorit o curte pentru mine şi pentru câinii mei. Dea ar fi foarte fericită cu un petec de iarbă sub botic...ştiu sigur asta.
Apoi am venit la Dublin şi surpriză...am curte. Nu cred că are mai mult de 2 metri pătraţi, dar are plante pe care le-am explorat şi fotografiat din prima zi şi are o măsuţă cu scaune şi o umbrelă. E frumuşică ea asa. Numai că e în Irlanda şi aici, de două luni, cred că am stat în curte doar de vreo 5 ori. E frumos, dar plouă când te aştepţi mai puţin sau iese un soare din ăla la care eu sunt alergică. Dar e frumos, am curte.
Numai că viaţa la curte nu e deloc ce îmi închipuiam eu, pentru că aşa cum eu am 2 metri pătraţi de curte, aşa şi vecinul are tot 2 metri şi cel de lângă la fel. Aşa se face că dacă deschide unul o uşă se aude la mine, dacă stă în curte normal că particip, vrând-nevrând la activităţile lui. Are copii...nasol...ţipă şi se joacă şi parcă ar fi în curtea mea. Aş îndrăzni să spun că se aude mai ceva ca la bloc, că zgomotul nu e oprit de garduri.
Din fericire irlandezii nu au obraz de porc, ca românii. Nu am auzit muzică la maximum niciodată, poate nici nu ştiu ce sunt alea manele, nu se ţipă chiar tot timpul, copii se joacă cu mingea doar în parc şi nu o bat de gardul vecinilor, nu se înjură nimeni şi nu se uită nimeni peste gard la ce faci tu. Îmi închipui că vecinii au curţile curate pentru că nu pute şi nu vin rozătoare sau gândaci.
E fain la curte, dar e cu totul diferit de ce speram eu. Da e bine.
Raluca

O săptămână...

De fapt mai puţin de o săptămână şi o vad pe Dea şi ajung acasă. Sunt aşa de nerăbdătoare de nici nu vă închipuiţi. Numai că anunţ pe această cale că nu voi avea timp să mă întâlnesc cu nimeni. Practic în Iaşi voi sta doar două zile. Venirea asta este dedicată unei nunţi şi aducerii Deei în Dublin, deci aia e. Abia dacă am să pot ajunge la coafor, că e musai, şi abia am să pot sta cu ai mei şi aranja lucrurile care trebuie luate la Dublin.
Scriu asta pentru că m-am bosumflat niţel, că toată lumea se aşteaptă să fac vizite. Pe modelul "să treci şi pe la mine" ...ei bine nu pot trece pe la nimeni, în Bucureşti nici nu se pune problema, iar la Iaşi nici atât.
Ştiu sunt rea şi aricioasă, dar poate tot răul e spre bine şi o să treceţi voi pe la mine, atâta cât mai stau în Dublin:D. Biletul luat cu mai puţin de o săptămână înainte este 160 de euro, dus-întors, dacă îl luaţi cu două sau trei luni cred că scade sub o sută. Puteţi încerca pe proprie răspundere Blue Air care probabil e mai ieftin. Noi zburăm doar cu AirLingus. Nu suntem mofturoşi, dar mi se pare că diferenţa de 20-30 de euro dintre cele două companii este binemeritată. Plus nu ştiu dacă vă mai amintiţi incidentele din iarna...
Atât am avut să vă comunic.
Vă pup pe toţi, dar ne vedem doar virtual:D
Raluca

Unde se duc bloggerii cand se duc?

Iniţial nu îmi plăcea să citesc bloguri. Ce treaba am eu cu viaţa omului? Apoi am descoperit că dacă ţin un blog sunt mai aproape de prietenii lăsaţi la Iaşi sau acum la Bucureşti. Era o perioadă când mulţi dintre prietenii mei aveau bloguri şi ne comentam unii altora şi mai trecea timpul şi 410 kilometri nu mai păreau chiar aşa mulţi. Apoi lumea s-a plictisit de bloguri şi de scris şi am rămas din ce în ce mai puţini.
Apoi au apărut bloggerii de succes, pot să mă laud că nici unul dintre prietenii mei nu e blogger de succes. De ce? pentru că aceşti bloggeri au sacrificat blogul personal pentru articole sponsorizate. OK au bani din scris bloguri, dar mai au esenţa blogului?
Am un exemplu recent, un blogger de călătorii la care mai trăgeam cu ochiul când planificam o plecare. Erau lucruri utile şi chiar mă ajuta blogul lui. Apoi într-o zi l-am văzut la televizor, recomanda călătoriile cu buget limitat. Apoi articolele au pierdut din personalitate. Acum are din 5 articole 3 sponsorizate şi sunt reclame nesimţite la diferite produse sau excursii sau hoteluri. Nici nu prea îi mai citesc blogul, ca să nu mai spun că informaţiile interesante şi impresiile personale au dispărut cu desăvârşire. Nu-i bai că au apărut alte bloguri interesante de călătorii...
Apoi au apărut blogurile personalităţilor. Nu eşti cineva dacă nu o arzi pe blog. În general aceste bloguri mie mi se par neinteresante. Mi se rupe că eşti x şi apari la televizorul în culori sau că eşti starletă de reviste lucioase sau că ai un partid sau un loc în parlament sau ca ai scris o carte şi pentru că te citeşte Băsescu eşti dintr-o dată important. Mie blogurile astea nu îmi plac. Aia e.
Apoi blogurile comune. Trei oameni scriu un blog. Mi se pare în regulă dacă cei trei au aproximativ acelaşi stil şi nu se pierd în detelii. Mai e şi varianta blogurilor de îndrăgostiţi (era unul acum vreun an) el scria că o iubeşte, ea răspundea că îl iubeşte. Noutăţi people!!! Era dulcegăros şi tare m-aş mira ca cei doi să mai fie acum împreună. Oricum blogul lor a durat vreo 3 luni...
Apoi au apărut blogurile pe domeniul ".ro". Şmecherie. Dacă nu ai domeniu, degeaba ai blog. Şi pentru că era ieftin şi s-a oferit Alin să facă trecerea, am zis ...fie.
Apoi blogul a migrat pe facebook. Cum nu ţi-ai importat blogul pe facebook? ei bine eu nu. Habar nu am ce înseamnă de fapt a importa şi apoi dacă nu se rezolva de la sine mie nu îmi pasă şi nu îmi trebuie. Şi mai e si twitterul la care eu una rezist eroic:D.
Încetul cu încetul blogroll-ul meu s-a micşorat şi citesc zilnic un blog poate, iar săptămânal vreo două. E trist că s-a stricat treaba cu bloggingul şi îmi e dor de prietenii mei şi de blogurile lor. Pe facebook unii sunt ca şi inexistenţi şi în plus facebook-ul te îngrădeşte la 140 de semne, parca. Ce să spui în 140 de semne? ca pe vremea primelor chaturi: a.s.l. pls. Bine e bună treaba cu pozele şi cu evenimentele, dar parcă uneori mă uit la poze absentă. Aaaa şi x a ajuns la Viena sau y la Roma...că ăsta e trendul în anul 2011. Eu acum aş vrea Croaţia, că e last season şi aş mai vrea Moscova, despre care mă documentez intens...
Raluca
P.S. Poza e de aici. Chiar în ultima vreme citesc multe bloguri străine. Acolo articolele publicitare sunt marcate şi poţi să treci peste şi în plus afli o groază de chestii despre care Românica nici nu îndrăzneşte să viseze.