Concediu - Lacul Roşu - Cheile Bicazului - Agapia - Ziua 6

Aşadar şi prin urmare după doar o noapte la, Lacul Roşu am plecat spre Văratec. Marian şi Irina fuseseră recent în zonă şi spuneau că nu o să avem probleme în găsirea unei pensiuni cu mâncare, curată şi care să o accepte şi pe Dea.

Ăsta era peisajul pe care l-am fotografiat şi noaptea. Adică ce vedeam noi de la căsuţa din Lacul Roşu. În stânga imaginii este pensiunea Teo, unde o căsuţă cu baie proprie era 65 de lei, dar erau toate ocupate.

Acelaşi peisaj din alt unghi

Lacul Roşu pe zi

Am făcut mai multe poze la lac pentru că m-am chinuit să nu apară în poză cabluri, stâlpi de iluminat şi oameni. În poza asta apare totuşi o barcă...

Stânca pe care se poate urca din Lacul Roşu. Am înţeles că traseul ar fi fost uşurel, dar după febra musculară de la Fântânele nu mă mai riscam. Poate dacă am fi stat mai mult...poate

Aici deja intram în Cheile Bicazului

Cheile Bicazului

Eu cu mâna goală după vizualizarea tarabelor din Cheile Bicazului. Nu ştiu de ce nu m-a atras nimic

Altă imagine cu Cheile, cumva de deasupra tarabelor

În poza asta îmi plac razele soarelui

Eu în Cheile Bicazului

Altă poză cu Cheile

Primul munte de după chei

În curtea casei lui Alexandru Vlahuţă de la Agapia

Acum să vă povestesc de Agapia. Iniţial am zis să ne oprim la Văratec, însă acolo erau preţurile prea mari. 200 de lei pe noapte camera dublă mie mi se pare prea mult. Aşa că am plecat să căutăm pensiunea la care au tras Marian şi Irina în urmă cu doi ani. Ceva printre pini. Am găsit-o însă nu mai avea locuri libere. Aşa ca ne-am dus să întrebăm la pensiunea de lângă. Pensiunea Anca. Acolo am şi stat. 70 de lei pe noapte şi 45 de lei de persoană pe zi masa. Ştiu pare mult pentru masă, însă noi am luat micul dejun şi cina şi sincer nu ne mai trebuia altceva de mâncare. Câte trei feluri. Dimineaţă cafea, ceai şi lapte, pâine cu unt şi gem, şunculiţe cu caşcaval şi cu roşii umplute şi clătite umplute cu omletă şi nu mai ştiu ce. Seara brânză cu smântână şi mămăligă, şniţele şi clatite. Sau ciorbă cu carniţă şi plăcintă. Sau carne cu sos şi piure de cartofi şi încă ceva. Era un adevărat festin. Sincer abia aşteptam ora mesei. Şi toate foarte bune şi toate făcute atunci şi toate făcute cu produse din curtea pensiunii. Totul foarte curat. O curte mare şi frumoasă din care ajungeai în padure. Totul perfect. Acolo am stat ultimele 3 zile.

În schimb, la Mănăstirea Agapia m-am enervat cel mai tare. În primul rând îţi cereau taxă să intri în incinta mănăstirii. Eu am văzut 12, ceilalţi îmi spun că era doar 7. Apoi după ce că plăteai, nu aveai voie cu câinele. Le-am spus că e blând, am promis că nu se cacă în florile lor. Ele nu şi nu. Aşa că am renunţat. La urma urmei e o mănăstire ca oricare alta. Am ocolit mănăstirea şi am mers la Casa lui Alexandru Vlahuţă. Nu e casa lui, e a părinţilor lui, iar Vlahuţă a locuit acolo "vremelnic". 2 lei intrarea, de care admirai două odăi şi un salon şi îţi spunea o măicuţă trei vorbe. În schimb grădina, pentru care nu plăteai nimic este foarte frumoasă. Eu am găsit-o plină de trandafiri de dulceaţă, deci mirosea divin. Aproape că îţi venea şi rupi petalele să le mănânci.

Concediu - Lacul Roşu - Ziua 5

Se impune o precizare. În ultimul post spuneam că mergem spre Munţii Rodnei, iar acum povestesc de Lacul Rosu. Nu am greşit cu nimic, ştiu că Lacul Roşu nu este în Rodnei, numai că în localitatea de la baza munţilor, adică satul Rodna nu am găsit nici o pensiune sau hotel. Singurul hotel "nu s-a gătat" după cum ne-a spus o femeie din sat, iar singura pensiune era de fapt casa unui om, care mă îndoiesc că ar fi primit-o pe Dea. Aşa că ne-am decis să mergem la cea mai apropiată localitate mare, adică Sângeorz Băi. Acolo cam aceeaşi poveste. Erau două hoteluri mari pline de babe şi moşi la tratament şi o singură pensiune la care am şi stat o noapte. O pensiune frumuşică pe afară, avea şi piscină, însă pe dinăuntru ţi se lipeau tălpile papucilor de pardoseală de curat ce era. Nu am dormit toată noaptea de frică să nu mă ating de cersafuri şi deşi era cald am dormit cu pantaloni şi mânecă lungă. Pur şi simplu îmi era scârbă. Asta e. Probabil vor fi contestatari care vor spune că eu cu câine care se urcă în pat şi uneori chiar pe pernă am astfel de pretenţii. Ei bine am. Poate nu toţi cei care citesc blogul o ştiu personal pe Dea sau pe mine, dar Dea nu pute şi casa mea, zic eu, e curată. Aşa se explică de ce nu am nici o poză de la pensiunea din Sângeorz Băi. La plecare am trecut prin Bistriţa, un oraş foarte frumos, bine am văzut doar centrul, şi unde Alin a mâncat un păstrăv de 30 de lei. Mult având în vedere că ciorba mea şi îngheţata erau tot atâta... Aşadar Lacul Roşu, deşi pe magnetul pe care l-am achiziţionat de acolo scria Lacu Roşu, este o localitate mică şi extrem de îngrijită. O treabă îi lipseşte: pensiunile unde se poate mânca. Am ochit noi una chiar la intrare da era neterminată, iar hotelul pe care şi-l aminteau prietenii noştri şi la care venisem era în renovare. În rest cazări la hoteluri, destul de scumpe, şi la particulari. Cu greu am găsit o casuţă din lemn, construită de un ieşean, unde stăteam numai noi şi aveam o baie la două camere. Frumos aşezată, însă departe de centru şi de un restaurant. Am fi stat mai mult dacă ar fi fost mai altfel, dar cred că mistreţul aşezat la picioarele patului nostru ne-a pus capac. Puţea rău de tot. Ştiu, alte fiţe, da e ceva nefiresc în obsesia oamenilor ălora pentru animale moarte. Numai în camera noastră era mistreţul pe jos, la capul patului erau nişte coarne de capră, iar într-o vază nişte pene de păun. La Marian şi Irina în cameră erau nişte pielicele de oaie şi nu mai ştiu ce. Apoi baia era mică şi înghesuită, atât de înghesuită că faceai duş aproape pe closet, iar ca să intri în baie trebuie sa faci permutări pe langă budă. Şi nu mă refer aici la mine, ci chiar şi ceilalţi aveau problemele astea cu buda. Preţul era ca peste tot 70 de lei pe noapte. Aşa că am stat doar o noapte la Lacul Roşu şi am plecat spre mănăstiri. Agapia - Văratec.

Parcul de lângă lac

Lacul Roşu

Eu cu Dea lângă lac

Pe un scaun fain în parc

Peisaj nocturn de la căsuţă

Altă poză cu aparatul minune

Alin cu mistreţul, pe care l-am scos pe un holişor ca să putem totuşi respira

Trebuie să spun că la Lacul Roşu am făcut shopping de magneţi de frigider şi am mâncat kurtos colac foarte bun. Ce m-a deranjat a fost că magneţii erau în proporţie de 90 la sută în maghiară, de altfel mi-am şi luat unul cu Ţinutul Secuiesc şi că vânzătorii şi barmanii şi cei cu care am mai luat contact nu prea ştiau româna sau nu prea doreau să o vorbească. Suntem totuşi în România. Mofturi dintr-astea nu am văzut la românii care trăiesc în primele sate de după graniţă, adică în Ungaria. Da ăsta e un subiect spinos pe care nu îl ating acum...

Concediu - Durău - Ziua 4

A patra zi am decis să plecăm spre Munţii Rodnei. Cred că în seara dinaintea plecării am scris primul post despre concediu. Pe drum am vizitat muzeul sătesc din Cehlău şi Palatul Cnejilor.

Din Palatul Cnejilor au mai rămas două turnuri, nişte grote şi o bisericuţă

În faţa unui turn

În mijlocul turnului

Vedere din turn

Fotografiată de deasupra

Bisericuţa

Şi palatul şi muzeul erau îngrijite de o doamnă. Ea ne-a plimbat prin muzeu, care fie vorba între noi, arăta mai bine şi mai plin decât Muzeul Bucureştiului. Tot doamna respectivă ne-a povestit cine sunt chejii şi ne-a povestit cum a refăcut muzeul.

Drumul de la Durău spre Rodna trece preţ de vreo 40 de kilometri prin pădure. Deşi pe hărţi l-am găsit ca fiind drum naţional este de fapt un drum forestier. La începutul celor 40 de kilometri am vorbit cu un muncitor care ne-a zis că se lucrează la drum, dar că se poate merge. Şi într-adevăr se lucrează. Am văzut doi oameni cu un excavator care săpau la marginea drumului... În rest un drum pietruit cum se vede şi în poză. Când am găsit un luminiş ne-am oprit să vedem ce facem, continuăm sau ne întoarcem. De întors nu se punea problema, mai aveam 12 kilometri din cei 40...

Concediu - Durău - Ziua 3

A treia zi am mers cu barca pe Lacul Bicaz. 40 de lei o jumătate de oră, în care vedeai cam tot ce era de văzut de la lac.

A urcat, fireşte şi Dea cu noi. La început a fost un pic speriată, dar spre final vroia să se urce pe marginea vasului să vadă apa

Poză cu vestele de salvare. Dacă nu ni le-au dat presupun că lacul era liniştit şi nu era pericol de scufundare. Sau poate o normă europeană îi obligă să aibă veste de salvare pe vas, da nu s-au gândit să ni le şi dea

Vedere de pe lac

Ceahlăul văzut de pe lac

Nu ştiu de ce am avut o obsesie cu valurile lăsate de barcă, acum că le văd în poze nu mi se mai par cine ştie ce

Eu pozată în barcă

Un capăt al lacului

Îmi place poza asta tare mult. Pare că Alin e necăjit şi eu îl împac. Nu e aşa, doar vorbeam...

Cu Dea pe malul lacului. Barca din spatele nostru nu este barca cu care am mers noi:)

Alin, poză romantică

Amândoi în poză romantică

Singura poză cu toti patru. Chiar înainte de a pleca din Bucureşti am mers la un magazin să ne cumpărăm telecomandă la aparat ca să facem poze de genul ăsta. După cum vedeţi am folosit-o doar o dată...

Peisaj desprins din Lord of the Rings

Mănăstirea Durău

Poză artistică cu Mănăstirea Durău

Concediu - Durău - Ziua 2

Sunt câteva ore în Bucureşti şi profit de ocazie să scriu despre concediu-vacanţă. Aşadar a doua zi s-a decis să urcăm pe munte. Zic s-a pentru că eu nu puteam lua o astfel de decizie. Practic am fost pusă în faţa faptului împlinit. Noi urcăm pe munte, dacă nu vrei, rămâi la pensiune. Ei şi ce să fac eu singură la pensiune?? am urcat pe munte. Bine am fost momită că e uşor, că e doar o oră jumătate, că sunt doar 7 kilometri şi alte alea. Drumul a fost într-adevăr uşor vreo trei sferturi din traseu, însă ultimul sfert era de comă. Urcai pe nişte trepte făcute din rădăcini de copaci şi te ajutai de nişte paliere de lemn. Eu vorbesc acum de drumul până la Cabana Fântânele, cel mai facil din zonă. Acolo după doar vreo 20 de minute au venit nişte nori aducători de ploaie şi am decis ca fetele să meargă înapoi spre Durău, iar băieţii să meargă mai departe spre Vârful Toaca şi Cabana Dochia. Nici bine nu am plecat fiecare în direcţia lui ca a început ploaia. Ne-am adăpostit noi sub un copac, dar când am văzut suvoaiele venind spre noi am decis să o luam repede la vale. Ei şi ultima porţiune de care vă spuneam am coborât-o într-o clipă. Adică în maxim o oră eram în Durău, unde ne-am oprit la prima terasă şi am mâncat nişte mici taaaare buni. Vă spuneam în postul trecut că Dea a fost remarcată. Ei bine cei de la terasă ştiau că am urcat pe munte datorită Deei. Eu zic că şi puneau pariuri dacă mă mai întorc sau nu, dar sunt doar răutăcioasă. Deşi ploaia se oprise cam când eram la jumătatea coborârii a reînceput când mâncam noi mici. I-am sunat pe băieţi şi erau în regulă nu îi udase decât puţin. Când am ajuns la pensiune ploaia s-a pornit şi mai rău. O ploaie din aia rece, deasă, mocănească. I-am sunat pe băieţi nu au răspuns şi normal că ne-am panicat. Da amândouă, nu doar una. Eu l-am sunat pe Danuţ care din Bucureşti a gugălit numerele de la Cabana Dochia şi tocmai când mă pregăteam să sun, a răspuns la telefon Marian. Erau în regulă, ajunseseră la Cabană şi mâncau o ciorbă. Seara au ajuns şi ei în staţiune cu gândul la micii noştri, numai ca cei de la terasă nu mai aveau mici şi nu au mai avut până am plecat noi din Durău.

Dimineaţa cu Dea în pat

Vârful Toaca văzut de la pensiunea noastră

Primii paşi spre Cabana Fântânele...

Pe drum

Am fost extrem de însetaţi...

Dea a fost un companion desăvârşit. Mergea cu primul din grup şi apoi fugea repede la ultimul. Ne-a păzit ca un câine de pază.

Eu obosită pe prima porţiune a urcuşului

Când ne opream Dea aducea crengi să i le aruncăm şi să ne jucăm cu ea, da eram prea obosiţi. Plus de asta aducea numai nişte ghioage mari, de nearuncat...

Pe porţiunea mai abruptă

Durăul văzut de la Cabana Fântânele

Vârful văzut de la Cabana Fântânele

Iarăşi vârful

Ultimele trei sunt poze făcute de băieţi. Aici se vede Lacul Bicaz, cred

Pe vârful muntelui

Vedere de la Cabana Dochia

Trebiue să scriu că traseul până la Cabana Dochia este foarte bine marcat. Pentru 7 lei, intrarea în Parcul Naţional Ceahlău, primeşti o hartă cu traseele. Pe acea hartă traseul până la Fântânele era o oră jumătate şi chiar o oră jumătate am făcut eu. Şi credeţi-mă eu nu sunt cel mai sprinten om de pe lume. De când am mai fost eu pe munte, în tinereţile mele, ştiam că durata înscrisă pe hartă se înmulţeşte cu doi ca să iasă timpul mediu în care poţi parcurge traseul... Se pare că în Ceahlău cineva chiar şi-a dat silinţa ca totul să meargă strună.