Translate

August 2, 2014

Belgia - Târg la Fourneau de Saint Michel în St. Hubert

Dragilor,

am rămas datoare cu postarea despre târg. V-am vorbit despre muzeul satului, acum să vă spun ce a adus nou târgul şi ce am găsit eu la târg.
Târgul, aşa cum mi-am imaginat, se întindea pe unele alei ale muzeului, erau tarabe care vindeau câte ceva, însă erau şi multe animații şi chestii interesante. În general la tarabe erau şi meșteșugari care făceau demonstrații, însă noi am ajuns când stătea să plouă şi chiar a plouat şi nu stătea nimeni în ploaie să facă nici o demonstrație. Unele tarabe chiar s-au închis din cauza ploii. Erau țesători, lutieri, prelucrători de lemn, împletitori de coşuri din nuiele. Pentru copii erau castele gonflabile şi am înţeles că spre seară aveau să fie animații, din loc în loc era câte o tarabă cu bere, răcoritoare şi grătare. Însă toate erau concentrate cumva la intrarea în muzeu, ori noi am vrut să vizităm tot muzeul, aşa că mare parte din traseu am găsit doar case sau alte exponate, precum maşini agricole, un gater, o seră, o livadă, un câmp de porumb, o stână...
În muzeu erau doua doamne îmbrăcate în negru care aveau flașnete. La un moment dat ne-am pierdut prin pădurea din muzeu şi am ajuns la un capăt luându-ne după muzica flașnetei. 
În timp ce vizitam ne-a prins şi o ploaie. Aşa că unele standuri fie s-au restrâns sau chiar s-au închis de tot. Cum ar fi cel cu coşuri împletite, care s-a restrâns. Am văzut nişte fierari, erau şi demonstrații de spălat rufe, cuptoarele făceau plăcinte sau un fel de clătite sărate, era şi o taverna şi v-am zis deja de școala care avea ore. Am înţeles că toate erau organizate special pentru târg, iar târgul se organizează anual de Ziua Belgiei, 23 iulie. Aşa că dacă vă plac astfel de locuri, sfatul meu e să vă programaţi o vizită când este târgul, pentru că aşa muzeul este interesant, dar poate deveni plictisitor.
Căruța cu cai. Mergeau aşa de încet că puteai coborî sau urca din mers. Ar fi fost fain să meargă prin tot muzeul, însă nu. La un moment dat erau unii cu un fel de tractoare mici care mai culegeau oamenii de prin muzeu, însă noi am mers pe jos de ne-am plictisit.  
Etno fusion
Știți deja poza de pe fb. Alin a denumit-o aşa pentru că eram într-un sat belgian, eu aveam ie românească şi mă adăposteam sub o umbrela de la Festivalul St. Patrick, o tradiție irlandeză.
Eu ieșind dintr-o brutărie 
Tot în cadrul târgului, demonstrație de cărat lemne cu calul. Săracul cal a cărat aceleași lemne toată ziua :)
Altă chestie faină şi nouă pentru mine, semnele de la răscruci. Erau şi ele zidite, iar ce vedeţi acolo era un fel de faianță. E simplu de citit mă gândesc. 
Pentru mine sincer a fost un tur de forță vizitarea acestui muzeu. Am mers cât nu merg de obicei, iar în zonele de trecere mă plictiseam groaznic şi nu mai voiam să merg. Însă de fiecare dată mă gândeam că la următoarea oprire e ceva şi mai fantastic şi aşa am reuşit eu să merg mai bine de 5 km pe ploaie şi apoi pe soare. Am văzut că puțini vizitau tot muzeul, probabil erau localnici, şi am văzut mulţi vizitatori cu câini, ceea ce mi-a plăcut maxim.
De cumpărat de această dată nu mi-am cumpărat nimic pentru că nu prea era nimic pe gustul meu. V-am spus deja că nu aveau ceramică, erau câteva obiecte din lemn, dar nu erau cine ştie ce. Mi-au plăcut jucăriile din lemn, erau ochioase. Intrarea la târg ce includea şi muzeul era 5 euro.
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

July 31, 2014

Belgia - Fourneau de St. Michel în St. Hubert - Un fel de Muzeu al Satului

Dragilor,

nu ştiu de ce nu am scris această postare săptămâna trecută. Poate pentru că a trecut extrem de repede şi nu am avut timp? Nu cred. Cred că pur şi simplu am uitat. De ce am uitat? Pentru că nu a fost o cine ştie ce experienţă. Cred că de fapt m-au defectat târgurile de la Muzeul Satului din Bucureşti şi acum mă aştept la mult mai multe. Să o luăm pe rând însă.
Am descoperit ceva ce eu am înţeles că ar fi un târg cu produse tradiţionale în cadrul a ceea ce eu am înţeles a fi un fel de muzeu al satului, într-o zi călduroasă, când cel mai probabil am făcut insolație, într-un afiş pe o clădire din Arlon. Veneam de la bancă şi era cald. Mi-a atras atenţia. L-am citit. Nu am înţeles nimic. I-am făcut o poză cu telefonul şi mi-am continuat drumul.
Acesta era posterul. Acum domnilor şi doamnelor, poate voi ştiţi mai multă franceză decât mine (cu siguranţă ştiţi), însă sunteţi la fel ca şi mine aterizați în problema asta fără a şti ce e Saint-Hubert, ce e ăla Fourneau, iar ce scrie sus de tot pe bune că nici nu am văzut. Am un talent în a nu observa diverse în franceză. Parcă văd doar ce vreau să văd. Am văzut însă artizani şi meserii vechi. Sincer aia m-a atras. E foarte posibil să scrie şi meseriași vechi, însă eu meserii am citit atunci pe moment cu soarele în cap.
Însă eu am văzut posterul undeva pe la începutul lui iunie, evenimentul era la sfârşitul lui iulie şi aşa de văzut eu am văzut multe chestii interesante la care nu am ajuns pentru că pur şi simplu am uitat. Însă ceva a făcut ca fix în săptămâna cu evenimentul să mi se umple mie cardul cu poze din telefon şi să trebuiască să îl golesc. Da ştiu ar trebui să îmi cumpăr unul mai mare :) Şi am văzut afișul. Am căutat pe google şi fourneau era cuptor şi pe site-ul lor am înţeles că ar fi un muzeu al satului construit în jurul acestui cuptor. Şi la acel muzeu al satului era şi un târg. În cap mi-au sunat artizani, meserii vechi, ţărănisme, trebuie să ajungem acolo.
Şi am ajuns. Târgul nu m-a dat pe spate (cum ar spune un clasic în viaţă) însă muzeul, cu târg cu tot a meritat o vizită.
Să le luăm pe rând.
Muzeul 
De cum am ajuns acolo mi-a fost clar că aveam dreptate. Era un soi de muzeu al satului şi ca de obicei în astfel de locuri îmi place să fac comparații. De această dată  comparația a fost cu muzeul satului din Bucureşti şi cu viața românilor de la sate. 
Încă din parcare am văzut această casă şi din nou m-a intrigat fâneaţa lipită de casă ca la Rodemack 
Însă trebuie să recunoașteți şi voi că aceste ferestre au un anume farmec. Şi se pare că şi țăranii belgieni se ocupau tot cu statul pe băncuță în faţa casei. 
Geamul unei bucătării 
Unele case se şi vizitau. Aşa arată geamul bucătăriei pe interior. Am observat că mai toate casele aveau chiuveta pe pervazul geamului, iar scurgerea era înafară sub geam. Mi-au plăcut cișmeaua şi suportul de uscat farfurii. 
În aceeași bucătărie era acest dulap. Mie îmi pare foarte asemănător cu ce am văzut şi pe la noi. Însă ce m-a intrigat a fost că în casele belgienilor, deşi tot cu lut pe jos, erau foarte multe mobile. Aveau de exemplu dulapuri, pe când la noi abia dacă vezi câte vreo ladă şi de obicei era lada de zestre. Chiar aşa unde îşi țineau țăranii români hainele? Aveau mai mult de un schimb presupun.
O fâneață, care la fel făcea parte din casă. 
Casa găinilor şi a cocoșului, evident zidită. 
Mi-a plăcut scara pe care ar fi trebuit să urce zburătoarele în casă. 
O AGA. Acum nu ştiu sincer dacă voi ştiţi ce e o AGA. De ce îi zic AGA şi nu îi zic direct sobă, având în vedere că funcționa totuşi pe lemne? Pentru că eu nu am avut rude la ţară şi pentru că eu genul acesta de aragaze le-am văzut prima dată în reviste, cele mai multe englezești. Avea şi bunica mea ceva în genul acesta, însă era o prelungire a sobei de teracotă şi avea doar o singură cameră în care se puneau lemnele şi două ochiuri, parcă. Însă repet nu arăta asa, adică detașată de sobă, ceva ce mie îmi aduce mai mult cu aragazul din zilele noastre decât cu o plită.
Sincer nu ştiu ce e. 
Probabil acolo se punea fânul şi de acolo se hrăneau animalele destul de înalte să ajungă la el?
Ei aşa ceva sincer eu nu am văzut în România. O clădire ce funcționa pe post de spălătorie. Într-o cameră erau două bazine ce se presupune că era maşina de spălat, iar în altă cameră era locul de călcat. Observaţi cum se încălzeau maşinile de călcat pe sobă?
Habar nu am ce e şi nici nu am găsit în zonă vreo explicaţie. Presupun că era pentru fluturi sau de ce nu chiar un stup? Având în vedere că stupi ca la noi eu nu am văzut.
O parte a muzeului era dedicată bâlciului. Sunt ochioase şi bărcuțele astea, dar parcă mai mult îmi plac cele din Muzeul Satului. 
În muzeu existau aşa cum aţi văzut găini, mai existau pe un deal şi nişte oi şi mai existau şi doi măgari. Acesta era mai mare şi a stat la poză 
Tot în muzeu ţi se explica cum îşi tencuiau belgienii casele. Ceva ce mie îmi pare a fi chirpici, însă nu era sub formă de cărămizi şi nici de vălătuci. Era pus cu mâna şi îndreptat cu o scândură din lemn. Vedeți că era şi un cadru din lemn pe care era pus chirpiciul. 
Aici era un fel de gater 
Şi o seră 
O casă veche. Aşa ieşea ceea ce construia tipul de mai sus. 
Şi prin Arlon am văzut case care pe o parte au țigle. Presupun că acea parte a casei este mai expusă ploilor şi din această cauză au ales să o îmbrace în țigle. Varianta rurală era chirpici şi paie.
Cum locuiau tăietorii de lemne din pădure 
O şcoală. În cadrul târgului se organizau ore în clasa din şcoală. Am prins şi noi o oră în plină desfăşurare.
Aşa arăta școala pe dinafară. Construcția mică din faţă era o toaletă
Casa unui țăran mai înstărit 
Biserica 
Biserica din alt unghi 
O altă casă 
Mânerul unei uşi, uşa unei tipografii 
Cred că acesta era cuptorul. Sincer eu am văzut două, dar care o fi acel cuptor nu m-am prins. 
Alt spate de casă izolat cu paie
Acum despre muzeu. Mie mi s-a părut interesant. Am să spun din prima ce nu mi-a plăcut, ca să scăpăm de o chestie. Nu mi-a plăcut că era prea mare şi aveai mult de mers pe jos între zone, practic prin câmp. Muzeul era structurat în 10 zone, unele aparțineau zonelor geografice ale Belgiei, însă erau şi zona gaterului, zona păduroasă sau zona mlăștinoasă. Probabil s-a dorit ca aceste zone să fie populate cu mai multe clădiri, însă unele aveau doar o casă sau cel mult o fermă. Poate dacă amenajau ceva care să te ducă de la o zonă la alta... Era într-adevăr o căruță, dar mergea numai de la intrare, drept pentru vreun km, ori muzeul era întortochiat şi se întindea pe cel putin 5 km de mers pe jos. 
Ca şi la Muzeul Satului casele au fost aduse cărămidă cu cărămidă. Pe undele dintre ele se văd încă numerele cărămizilor. Aşa că eu vreau să cred că e un muzeu în curs de amenajare, chiar dacă am citit că ar fi fost înființat în 1971. 
Mi s-a părut interesant de făcut comparația între țăranii belgieni şi cei români şi între stilurile de viaţă. Şi țăranii belgieni erau în mare parte agrari, însă prezența spălătoriei într-un cadru organizat şi nu la râu cum e la noi, prezența unei camere de călcat, sincer nu cred că această îndeletnicire a apărut la satul românesc decât foarte recent. Însă vâltorile româneşti sunt de o sută de ori mai inventive şi mai pitoreşti decât toate camerele lor de călcat. 
Aşa că nu poţi spune că unii trăiau mai bine şi alții mai rău sau cel puţin eu nu pot spune pentru că pe mine mă atrag tărănismele româneşti şi viața la ţară. E bine şi cu îmbunătățirile de care beneficiau belgienii, dar parcă mai pitoresc mi se pare satul românesc.
Ce nu am văzut, dar deloc, au fost cusăturile. Nici măcar un ștergar de pus pe masă, nu mai zic de ii sau costume populare, deşi e logic că există şi costume populare belgiene. 
Şi încă ceva, am sperat că măcar la începuturi, ceramica aia plictisitoare belgiană cu alb sau gri decorat cu albastru, să fi evoluat din ceva mai colorat. Nu. 
Cam asta e treaba cu muzeul. Acum am văzut că postarea e una kilometrică aşa că noutăţile despre târg le voi grupa într-o altă postare. Vine ea cât de repede :)
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

July 30, 2014

Fata mea urăşte telefonul mobil

Dragilor,

i-am dat de capăt până la urmă. Nu înțelegeam de ce nu stătea Dea la poze. Azi am înţeles. Fata mea urăște telefonul mobil. A vrut şi să îl muşte azi şi când îl vede îl ameninţă. Din fericire încă nu are nimic cu aparatul foto, aşa că am reuşit să îi fur vreo 30 de poze.
O fi înţeles ea singură că ceea ce s-a dorit un mod de comunicare rapidă şi un mod de a apropia oamenii, acum îi desparte? Mai ştiţi faza cu "Connecting people" de la Nokia? Acum Nokia nu mai există, iar oamenii se conectează doar virtual şi se deconectează în viața reală.
Nu de puţine ori la o masă am asistat la faze în care oamenii îşi trimiteau mai degrabă sms decât să deschidă gura sau se așezau şi se uitau în telefon. Alea 2 minute din maşină până la masă au fost cruciale pe fb. şi ei se grăbeau să nu piardă nimic.
Şi ciudat aveau aceeași expresie pe care o au cei care nu au putut fuma o perioadă de timp, să zicem jumătate de oră. Ştiu eu pe cineva care de acasă până la magazin îndura chinul, la magazin îşi aprindea o ţigară, o termina, intra în magazin, cumpărături pe repede înainte, ţigară la ieșire şi la fel ţigară acasă. Ca şi cum în acele câteva minute cât nu putea fuma se fumau toate țigările din lume şi ea rămânea fără. Pentru că e o ea.
Aşa şi cu telefonul acum. Probabil în vreo 50 de ani o să existe clinici pentru a vindeca dependenţa de telefon, pentru că e o dependenţă. Şi nici măcar nu cred că e denumită corect, pentru că şi eu recunosc, folosesc telefonul ca telefon doar 5% din timp, restul e pentru poze, net, fb. E şi util, nu zic nu, însă contactul cu o persoană reală mi se pare infinit mai corect şi palpabil.
Revenind la Dea. Nu cred că s-a prins ca aş fi dependentă de telefonul mobil, însă probabil consideră că dacă eu mă joc la el tot timpul, e o jucărie cu care s-ar putea juca şi ea. Şi cum de obicei nu are voie, îl ameninţă şi îl urăşte.
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

July 29, 2014

DIY - Cum mi-am spălat bluza gen ie cu Domestos

Dragilor,

bluza nu era orice bluză ci una gen ie cumpărată la impuls de la Mango şi niciodată regretat că am cumpărat-o. Bluză dintr-un fel de vâscoză, brodată cu albastru, răcoroasă şi frumoasă pe căldurile astea.
Se făcea că era într-o joi, joia trecută. Eu ieșeam ca o floricică de la radio. Mai aveam vreo 10 minute de omorât până ma culegea Alin aşa că am zis să îmi cumpăr o îngheţată din centru, pentru că e rece şi bună şi pentru că afară la 6 seara te coceai de cald.
Ajung la standul de îngheţată şi dintr-o dată doresc două cupe. Una era clar cu pepene galben însă văd eu ceva care îmi surâde şi încă tare. O îngheţată vișinie. Aflu de la vânzător că e de coacăze negre.
Evident că vreau cornet ce să mai dau banii pe un coșuleț când am doar două cupe? În plus şi cornetul se mănâncă, nu-i aşa?
Vânzătorul (pentru că e doar vina lui :D) se lasă amăgit de 50 de cenţi ăia bacșiș şi îmi pune mult mai mult decât două cupe perfect rotunde cum pune colega lui.
Şi plec eu spre locul de întâlnire cu Alin, casc gura la vitrine şi în faţa uneia îmi doresc să nu fi avut înghețata pentru că erau chestii faine şi din cauza înghețatei nu pot intra. Oricum trec zilnic pe acolo, deci nu-i bai!
Nu fac nici 2 paşi şi ditamai înghețata îmi cade pe mine. Instinctul m-a făcut să încerc să o prind. Am prins-o în bluză, am luat-o cu mâna şi am pus-o pe cornet şi uitându-mă cu jale la bluza mea gen ie din vâscoză brodată cu albastru mi-am continuat drumul.
La statuia de unde ma culege Alin era un grup de asiatici şi toţi şi-au făcut poze cu nebuna care mănâncă îngheţată cu o pată enormă de sânge pe bluză şi pe mânecă.
Eu încleiată toată lingeam înghețata mai mult de nervi decât de altceva. Aveam aşa o ciudă că mi-am pătat bluza, dar ce mai aveam să fac acum?
Ajunge Alin şi în maşină găsesc gelul acela de curățat mâini. Gel care surprinzător curăță şi acrilicele rămase pe birou şi uscate acolo, deci nu m-ar fi mirat dacă putea curăța şi pata enormă de îngheţată de coacăze negre.
Nu a curățat-o. Era într-adevăr din roşu sângeriu în roz, dar nu era curățată.
Ajung acasă şi nici nu am așteptat să mă descalț, m-am dus glonț în baie să spăl bluza. Am udat-o şi am dat-o cu săpun de casă cu lămâie şi pata mea roz s-a făcut albastră. Măcar dacă nu o curățam pata se asorta cu modelul brodat.
Numai că oricât m-aş fi chinuit eu nu ieșea. Era din ce în ce mai bleu, dar nimic.
Şi analizez eu bluza. Era murdară pe mânecă, unde nu prea e model şi pe faţă unde pata era cumva între râurile brodate, adică era doar materialul alb.
Şi îmi vine o idee. Ce ar fi dacă aş avea nişte clor în casă? Şi chiar aveam, clor sub formă de Domestos.
Bluza oricum era ruinată, dacă tăiam pata cu foarfecul sau încercam să o curăț cu clor era aceeași chestie. Bluza oricum nu o mai purtam. Aşa că după ce am calculat eu că nu aş avea nimic de pierdut am pus încet şi cu grijă Domestos întâi pe pata de pe mânecă.
Surprinzător s-a curățat şi materialul nu a părut a fi deteriorat. Aşa că am prins avânt am clătit bine mâneca şi am trecut la faţa bluzei.
Încet şi cu grijă să nu dau pe broderie am curățat şi faţa, am clătit-o şi apoi am pus bluza la uscat.
E ca nouă! Am examinat materialul şi nu pare rărit sau deteriorat, dar ca să fiu sigură nu am să bag bluza la o viteză mare de spălare.
Şi spuneți şi voi, mai vedeţi vreo pată? Ba chiar dacă îmi spune cineva unde a fost pata îi dau un euro :).
Şi uite aşa mi-am refăcut bluza gen ie din vâscoză, brodată cu fir albastru. Acum mi-a venit o idee. Că tot mi-am spălat iile recent, să scriu o postare despre cum se spală iile. Evident că nu se spală cu Domestos, dar totuşi cum se spală iile?
Am multe ii, cumpărate din diferite surse. Chiar am să caut dacă vreuna are instrucțiuni de păstrare şi spălare. Dacă mă lămuresc, vă spun şi vouă!
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

July 25, 2014

Susțin privatizarea Poștei Române!!!

Dragilor,

la începutul anilor 90 în România s-au privatizat toate instituțiile posibile şi imposibile. Fabrici întregi au fost vândute la fier vechi şi industria României a fost pusă pe butuci.
Pe atunci încă se mai punea botul că doar instituțiile falimentare se privatizează pentru că oricum erau falimentare şi noi ca stat român nu aveam nimic de câştigat. Exemple precum Renault sau Arcelor Mittal cred că ar trebui să fie de căpătâi că mitul este unul fals şi că nu toate fabricile româneşti erau neproductive, deci falimentare. Nu mai intrăm în disputa: cine a avut de câştigat? Dacă aţi auzit vreodată expresia "baroni locali" aveți deja jumătate de răspuns.
În anul 2010 când am plecat eu din România se vorbea că singurele instituții neprivatizate şi deci nefalimentate mai sunt sarea şi poșta.
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu nici una dintre ele, dar susțin cu tărie că poșta trebuie privatizată pentru că sub conducere românească va fi în scurt timp falimentară.
De ce privatizarea?
Pentru că suntem prea proști să facem ceva să funcționeze brici şi suntem prea hoți ca odată pus ceva pe picioare să nu falimentăm prin furt.
Pe ce mă bazez? Pe exemplele mele.
Ştiu că în mare Poşta Română se mai susține din activităţile din mediul rural şi pentru că încă mai distribuie pensii celor care nu au învăţat încă să folosească un card. Însă poșta, aşa cum înţeleg eu termenul ăsta, ar trebui să se sprijine pe trimiteri, de colete, de scrisori, de felicitari şi de orice altceva.
Şi ajungem la anul de graţie 2014. Un an ca oricare altul în care ca şi pe vremea celei mai aprigi cenzuri comuniste, poșta română desface coletele ce vin din străinătate. Mi s-a întâmplat de două ori cu două colete, unul trimis la Iaşi şi unul la Bucureşti. Diferit de anii comunismului nu s-a sustras nimic din colete, iar acestea au venit însoțite de o listă a tuturor lucrurilor din pachet. Cred că pur şi simplu curiozitatea a împins pe cineva de la poștă să sfâșie cutiile şi să se uite înauntru, deşi trăim într-o era în care există lasere ce pot verifica şi ce ai mâncat aseară, însă nu vorbim de lucruri din acestea sofisticate când vorbim de Poşta Română.
Tot în anul de graţie 2014 o scrisoare normală nu ajunge din România în Belgia decât dacă prinde picioare şi o ia pe jos. Mi s-a întâmplat de 3 ori anul acesta, ca scrisori trimise din Belgia în România, dar şi invers să nu mai ajungă la destinație. NICIODATĂ. Am să citesc amuzată de undeva cum strănepoții mei au primit după 100 de ani numărul 11 din revista Harap Alb Continuă :D
Tot în anul 2014 un colet trimis prin metoda PAR AVION, de unde înţeleg că e trimis prin avion, ajunge din România în Belgia în 7 zile lucrătoare pentru că e știut că unui avion atât îi ia să parcurgă această distanță. Măcar ajunge!
Şi tot în anul 2014 dacă pe o scrisoare lipești doar un timbru nu va ajunge niciodată la destinație, nu va părăsi nici măcar România. Pentru a te asigura că scrisoarea va ajunge nu trebuie să faci o trimitere simplă ci una complexă, eventual prin avion, asupra căreia să ai siguranța că totuşi va ajunge.
Pentru aceste motive legate de ceea ce cred eu că este principalul obiect de activitate al Poştei Române, eu susțin privatizarea ei, cu sau fără falimentare. Asta rămâne la latitudinea unui "baron central".
Şi nu vă faceţi griji. Poşta Belgiană este o copie fidelă a celei româneşti. Însă motivele diferă. Belgienii sunt nişte leneși şi nu fac decât ce scrie în fișa postului. Mi s-a întâmplat să las un colet la poştă spre Irlanda şi să nu îl împachetez în cutia lor standard, pentru că nu ştiam foarte bine franceza, iar ei nu s-au chinuit vreodată să înveţe engleza. Şi deşi trimiterea s-a făcut cu ajutorului unui lucrător de la poştă şi pe trimitere exista numărul meu de telefon, nu s-a deranjat nimeni să mă sune să îmi spună că nu pot trimite coletul. Abia după 2 săptămâni când m-am reîntors eu la poştă mi s-a spus că nu au trimis niciodată coletul pentru că nu avea ambalajul potrivit.
Şi staţi liniștiți că şi Poşta Belgiană îmi rătăcește scrisorile şi Poşta Belgiană introduce în sistem un colet la 3 zile după preluare, iar eu pot să văd asta pentru că am plătit 35 de euro pe un colet de sub 5 kg, pentru tracking.
Şi unii te fură şi te mint şi ceilalți. Clar e că eu trebuie să învăț să folosesc DHL sau UPS că am văzut că funcționează în zonă şi la DHL (dacă nu știați e poșta germană) un colet trimis din Anglia seara la 4 a ajuns la mine a doua zi la 10 dimineaţa. Deci se poate :)
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca
P.S. Când căutam o poză pentru a ilustra articolul am descoperit că internetul e plin de postări pe bloguri, de reclamații şi sesizări legate fix de colete desfăcute sau scrisori care nu au mai ajuns niciodată la destinație. Unele chiar din 2008 sau una chiar din 2005. Nu cred că asta e rezolvarea, dar ca de obicei nu pot să fac mai mult. Scriu pe blog, sperând că alții vor învăța din pățaniile mele şi promit că odată ce mă voi prinde cum să folosesc DHL să scriu din nou pe blog şi să vă spun cum a fost.