Cine s-a adaptat perfect pe noua canapea?

Adevărul e că Dea se adaptează aproape oriunde, dacă suntem şi noi pe acolo. Trebuie să o laud şi să spun că este cel mai bun câine din lume. A mers ea cu masina 2500 de kilometri in cinci zile? a mers. S-a acomodat ea în prima căsuţă din Dublin? s-a acomodat. S-a împrietenit ea cu căţeii vorbitori de engleză, dar mai ales cu babele vorbitoare de engleză? s-a împrietenit. Acum a adoptat o canapea şi doarme cu capul pe pernuţă aşa cum puteţi vedea şi voi. A fost tare bucuroasă când a recunoscut pernele cu ţestoase pe care le foloseam şi în Bucureşti. Aproape că îmi părea rău că o lăsam să pună capul pe ele, dar acum nu mai am nici o strângere de inimă, Dea se potriveşte perfect pe pernuţele cu ţestoase. Şi parcă ar şti că nu are voie să le murdărească şi se poartă delicat cu ele, le împinge cu botul şi nu le molfăie ca pe pernuţele ei. E o dichisită, ce mai.

Raluca

Facturile şi abonamentele la utilităţi, în Irlanda şi în România

Am mai spus-o că irlandezii au două creiere? cred că da. Am mai spus că un lucru nasol în România e statul la coadă la diferitele ghişee, culmea pentru a plăti ceva? şi asta cred că am mai spus-o.
În Irlanda când te muţi într-o casă nouă, cu chirie, dar şi mai mult dacă e a ta, schimbi contractele la cablu, internet, curent şi gunoi de pe numele proprietarului sau al fostului chiriaş pe numele tău. Muncă frate. În România, doar pentru trebuşora asta, ţi-ar trebui patru zile libere, hai trei dacă alegi ca internetul şi cablul de televiziune să fie de la aceeaşi companie.
În Irlanda, internetul şi curentul le-a rezolvat Alin cu un telefon şi cu un mail. Mai exact, agenta a dat telefon la compania de electricitate de faţa cu noi şi a schimbat abonamentul de pe un nume pe altul. Ne-a întrebat în prealabil dacă vrem să rămânem la aceeaşi companie, că poate noi găsisem ceva mai ieftin (altă treabă faină, în Irlanda s-a eliminat monopolul în mai toate domeniile, deci la electricitate sunt vreo trei companii). Apoi luni Alin a intrat pe site-ul celor de la UPC (vă sună cunoscut?) şi-a făcut abonament, iar modemul a venit acasă azi, dar doar pentru că Alin a ales să îl monteze singur. Şi chiar e simplu, m-am uitat şi l-aş putea monta chiar şi eu. Aşa că în două zile, fără stat la cozi, fără ghişee cu nefutute plătite (culmea) din banii mei, am rezolvat două dintre treburi.
Acum la fel de simplu, compania de electricitate şi cea de cablu îşi vor lua lunar, la o dată aleasă de noi, banii din cont, iar dacă sunt modificări ale costului în sus sau în jos, ne vor fi comunicate şi abia apoi vor extrage suma din cont.
Ei nu e bine aşa?
Acum, eu nu scriu treburile astea ca să mă laud, că ce bine o duc eu şi ce rău o duceţi voi. Scriu treburile astea ca să vă arat că se poate. Irlandezii nu au două creiere, ba din contră. Credeţi că toate astea ar fi foarte greu de implementat şi în România? eu nu cred, ba cred că am scăpa de cozi şi nu am mai pierde timp. Şi v-am spus, în unele cazuri e vorba de aceleaşi companii. Cum de la irlandezi se poate şi la români nu?
Raluca

Obsesia pentru viaţa vecinului

Cât am stat la casă nu mi s-a părut anormal să văd oameni în curţi, să vorbesc cu vecinele care ieşiseră la cumpăraturi, să socializez cu stăpânii de câini. Nu mi se părea că se bagă cineva în viaţa mea privată şi cu siguranţă vecinele nu ieşeau la poartă tocmai pentru că trecem eu pe acolo.
Acum în cartierul ăsta nou stau doar tineri şi foarte puţini bătrâni. Tineri care pleacă la 10 cel târziu la serviciu şi care fac o conversaţie de complezenţă de genul: ce mai faci? bine
Apoi am realizat că uşile irlandezilor nu au vizor, practic nu intră nimeni în complex neinvitat şi nu intră nimeni în scara blocului fără cheie sau fără să sune la interfon. În rest, ce face vecinul? la ce oră pleaca? la ce oră vine? când îşi scoate câinele? nu priveşte pe nimeni.
Pe de o parte îmi lipseşte socializarea de la case, dar pe de altă parte mi se pare firesc să nu se bage nimeni în borşul meu. O diferenţă clară faţă de români: când am plecat din Căminului, toate vecinele şi toţi vecinii şi-au făcut treabă pe casa scării să vadă cine se mută, dacă vine sau pleacă...de astea. Aici ne-am mutat în vreo trei drumuri şi nimeni nu a apărut la geam măcar.
Acum cu blogul. Puteţi să fiţi siguri că dacă eu nu vreau să spun ceva, nu o voi spune, iar ce apare pe blog e doar o fracţiune din viaţa mea. Că mai aud din astea: da te-ai dat cu bogătaşii? ei nu m-am dat, în Irlanda bogătaşi sunt cei care îşi permit să stea la casă, nu la bloc, dacă nu v-aţi prins de auto-ironie poate aţi nimerit pe blogul greşit. Da aţi condus voi cu Loganul din România în Irlanda? păi nu e evident, că doar nu l-am adus cu avionul... Sunt doar două tipuri de întrebări care mă seacă şi mă fac să nu mai spun nimic, să povestesc tâmpenii şi să scriu căte 10 postări pe zi despre ce frumoasă e viaţa şi cum cad frunzele şi cum vine toamna.
Tare îmi e frică, că trei sferturi din cei care citesc acest blog o fac din curiozitatea (ca să nu spun mai rău) de a vedea cu ce se ocupă celălalt, dacă îi merge bine, dar mai ales dacă îi merge rău şi nu pentru că m-ar cunoaşte. Ei aflaţi că o duc bine. Sunt unul dintre miile de români plecaţi din România. Stau în Dublin, la un bloc nou, într-un cartier nou şi curat. Am o căţea de 8 ani pe care am adus-o cu Loganul din România.
Asta e tot
Raluca

Greu cu mutatul în Irlanda

Trebuie să încep prin a spune că irlandezii sunt nişte români. Sunt la fel de leneşi şi puturoşi şi împuţiti. Nu toţi, unii. Şi cred că procentul merelor stricate e totuşi mai mic decât în România. Numai că toţi aceşti irlandezi s-au făcut agenţi imobiliari. Aşa se face că stresul închirierii unei locuinte de către un străin, în Dublin se dublează, dacă nu chiar triplează. Am întâlnit agenţi care au anulat vizionarea unei case cu o oră înainte sau nu au venit deloc. Agenţi care prezentau ca pe un palat case împuţite, dar şi agenţi care îşi dădeau silinţa. Noi am închiriat de la o tipă care a făcut totul pentru noi, începând de la venit sâmbătă să îi dăm banii şi până la a se asigura ca avem toate electrocasnicele de care avem nevoie. A venit chiar şi cu tatăl ei să ne aducă un aspirator. Da şi are RAV4 spre deosebire de cei care abia îşi făceau treaba, care veneau la vizionări cu maşina prietenilor...
În cele câteva zile în care TREBUIA să ne mutăm am văzut vreo 5 locuinţe. La început apartamente pentru că ziceam noi că nu ne permitem case, apoi fix pe 27 septembrie, colegul lui Alin i-a dat vestea cea mare: chiriaşul nu plăteşte comision agentului imobiliar. Şi uite aşa ni s-au lărgit orizonturile şi am tras cu ochiul la case. Numai că ce ne permiteam noi, în materie de case, erau nişte treburi, numai case nu. Am văzut de la una aproape goală pentru care cereau 1025 euro pe lună, până la una cu tapet cu flori albastre pe pereţi şi cu patul stricat, până la una curăţică, dar amplasată ciudat, intrai din bucătărie în dormitor şi baie şi toate celelalte camere. Şi dormitorul era de fapt o prelungire a casei, făcută de proprietar. Acolo frig iarna... Aveam experienţă, pentru că Alin a stat iarna trecută într-un fel de casă costruită în curtea unei alte case. Care deşi arăta foarte bine, nu era izolată. De aici facturi la curent de 400 de euro pentru două luni... că irlandezii se încălzesc cu nişte calorifere pe bază de curent.
Toate casele pe care ni le permiteam noi erau ori foarte murdare, ori aproape goale, ori fără grădină, iar noi fix pentru grădină închiriam casa. Aşa că am ajuns tot la bloc. Într-un fel de ansamblu rezidenţial în Clontarf. Cică acest Clontarf ar fi posh, adică burghez. De altfel avem vecini cu Carrera sau cu BMW decapotabil, dar care stau foarte bine lângă Logănel. Numai că aici nu cred că se întreabă cineva ce e ăla Logan şi dacă consumă puţin. Zona e faină, e foarte aproape de faleză, e verde, dar nu e cu case aşa cum eram eu obişnuită.
E totuşi un cartier liniştit, iar casa e acceptabilă, ca mărime, faţă de ce consideră irlandezii a fi o casă acceptabilă.

Asta e ce văd eu de la dormitor şi o parte din sufragerie

Aici e începutul falezei, unde se presupune că o plimb eu pe Dea, acum mai merge, dar la iarnă mă îndoiesc

Dea pe iarba irlandeză, bătută de briză

Bineţe pe capul câinelui, pe Clontarf Promenade

Acesta este ansamblul rezidenţial, posh

Acesta este un bloc asemănător cu al nostru

Acestea sunt ghenele de gunoi:D

Acesta este biroul de la care scriu şi acum:D

Raluca

Cum a fost de ziua mea...

Am rămas în urmă rău cu postările, aşa că să nu vă minunaţi dacă azi am să scriu vreo două. Aşa acum fix o săptămână a fost ziua mea. 32 de ani. O cifră rotundă. 2 pare destul de rotund in mintea mea, iar 30 trebuie să fie rotund. Nu e mult, nu e nici puţin, iar bilanţuri nu mai fac că m-ar apuca nervii. 32 e bine.
Aşa, de ziua mea am zis că să facem noi o grăzavie, că şi aşa eram doar noi doi, şi să o ducem pe Dea la pub. Aşa am şi făcut, seara, pe la 7 am plecat la pub-ul din cartier, Smiths. Am băut eu un cidru şi Alin un Guinness, cand i s-a făcut rău Deei, care a şi vomitat în faţa pubului. A venit barmanul să şteargă, dar oricum a fost palpitant.
Eu am apucat să port bluza tradiţională din Ungaria şi până la urmă a fost o seară faină, încheiată în parcul unde o ducem pe Dea cu răsete şi poze.

Asta a fost dimineaţă, când am dus-o pe Dea în parc. Ziua mea a fost începutul unui şir de vreo 5 zile senine şi fără ploaie. Aşa că stăteam amândouă în parc şi ne bucuram de peisaj

A venit toamna, chiar şi în Dublin

Dea la umbră

Pentru că era cald am stat pe terasă, iar când am intrat eu în casă sa aduc ceva a venit şi ea după mine, deşi i-am zis să stea afară. De aici şi faţa de furişat:D

În pub cu cidru şi Dea

La Multi Ani!

La final vreau să vă mulţumesc tuturor. Facebook-ul meu a fost plin de urări de dimineaţa până seara. Şi-au amintit de mine oameni cu care nu mai vorbisem de ani întregi. Şi telefonul, când l-am deschis, gemea de mesaje. Vă mulţumesc. Oi fi eu departe, dar pe 27 septembrie 2011 m-am simţit fix alături de voi.

Vă pup,

Raluca