că Luxemburgul e un oraş mort cred că v-aţi săturat voi de câte ori aţi auzit-o de la mine, iar eu m-am săturat să mă repet, însă probabil că nu sunt singura nemulțumită pentru că luxemburghezii iau măsuri. Dacă îmi place ceva la ei e chestia cu ascultatul. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să reproșez ceva sau să atrag atenţia asupra ceva şi luxemburghezul să asculte şi să încerce să schimbe. Noi, latinii am fi sărit la jugulară, ei însă au un anume calm şi îmbunătățirile se văd. Aşa şi cu plimbarea turistică sub clar de lună, promovată de centrul de informare turistică, chiar şi pe fb. (luxemburghezii mai greu cu fb. sau cu promovarea pe facebook). Vara asta parcă au fost activități în Luxemburg mai multe decât anul trecut, spectacole în stradă, expoziții, târguri medievale, evenimente. Nu am ajuns noi la toate, dar ele au fost.
Cum spuneam, plimbarea noaptea prin oraş mi s-a părut o idee bună. Şi nu numai mie, să ne fi adunat vreo 30 de persoane în faţa oficiului de informare turistică. Am fost apoi împărțiți pe grupuri. Am fost mândră că am fi putut fi în oricare grup, lingvistic vorbind (Engleză, Franceză sau Germană), dar am ales grupul de Engleză-Germană.
În faţa oficiului de informare turistică am aflat de ce piaţa se cheamă Knuedler. Pentru că în acel loc s-a aflat o mănăstire franciscană, iar călugării franciscani aveau ca cingătoare un fel de sfoară legată cu noduri. "Knued" înseamnă în Luxemburgheză "nod" de la nodurile cingătorilor călugărilor (sper că Româna mea nu suferă de pe urma introducerii mai mult cu forța a Francezei).
La ora 21.00 trecute fix am traversat strada şi pornit în plimbare. Eu sinceră să fiu nu aveam cine ştie ce așteptări. În ignoranța mea, mi se părea că ştiu deja Luxemburgul. Aveam să mă înșel şi recunosc şi aici că am aflat multe lucruri noi despre istoria Luxemburgului (nu am reţinut toate datele), am descoperit locuri noi de promenadă şi de făcut poze, am ieşit din casă, am vorbit toate limbile pământului, am socializat. Nici eu nu aş cere mai mult de la o seară de vineri.
Plimbarea a început la statuia aurită, pe limba luxemburghezilor, "Gëlle Fra", "Golden Lady" pe limba englezilor și "Doamna Aurită" pe limba noastră. Am aflat cu această ocazie că e un monument dedicat victimelor primului război mondial. În timpul războiului Luxemburgul a ales calea neutralității, dar a fost ocupat de germani. Neutri, dar ocupați. Totuși mulţi luxemburghezi au luptat în război înrolându-se în armata franceză. După terminarea războiului Luxemburgul a pierdut din teritorii, printre care am impresia că şi zona unde e Arlonul (asta dacă nu mă încurc eu în date şi e cam posibil să mă încurc), iar ducesa Marie-Adelaide a fost nevoită să abdice fiind acuzată că a fost de partea nemților. Ea a fost înlocuită de sora să mai mică, Ducesa Charlotte.
El a fost ghidul nostru. Îl cheamă John, dar am aflat din ziar că de fapt îl cheamă Jean. Vă reamintesc că turul era în Engleză, deci probabil am reţinut fix ce am vrut să rețin. Da, turul nostru a apărut şi în Wort.lu.
Jean ne-a spus că la dezvelirea monumentului cu Doamna Aurită au absentat membrii Partidului Creștin şi Ducesa Charlotte pentru că au considerat că statuia era cam dezbrăcată. Statuia o reprezintă de fapt pe zeița Nike aşa că presupun că artistul a îmbrăcat-o cum s-ar îmbrăca o zeiță.
După ce am primit nişte hărți pe care ne-am uitat vreo 5 minute şi pe care nu le-am mai folosit mai deloc, am pornit în plimbare. Plimbarea ar fi trebuit să dureze fix 2 ore, dar a durat vreo două ore jumătate şi nu ştiu sincer cum şi când făceau oamenii poze, dar recunosc că eu cam eram ultima din grup, tocmai pentru că pozam ca turiștii japonezi. Ba mai făceam şi nişte artisticăraie, ca cea de mai sus :)
Plimbarea a continuat cu Catedrala Notre Dame unde am aflat că Fecioara Maria este patronul spiritual al Luxemburgului şi protectoarea lui şi că statui cu Fecioara se află peste tot prin oraş.
Apoi printr-o curticică din spatele catedralei am ajuns aici, într-o mică piaţă. Clădirile din poză sunt ministere. Habar nu aveam de această mică grădină. Am să o vizitez şi pe zi.
Apoi pe lângă parcarea St. Esprit am coborât pe cornișă. Aici trebuie să recunosc, că deşi citisem despre această cornișă, construită de spanioli şi denumită "cel mai frumos balcon al Europei", nu am vizitat-o niciodată. Pe zi e frumoasă, depinde şi de vreme şi de anotimp, dar noaptea e superbă. Acum ştiu de unde făcea lumea pozele alea fantastice cu zăpada.
Aici ne uitam în zare în timp ce John, ghidul, ne povestea câte ceva despre tot ce puteam cuprinde cu privirea. Am aflat că în casele de pe cornișă stăteau nobilii şi că linia de tren ocolește centrul pentru că Luxemburgul e o fortăreaţă (ce a fost dezmembrată de vecinii Luxemburgului în 1867), construită în trepte. Ghidul ne tot explica cum de pe nu ştiu ce deal se poate trage cu tunul pe alt deal sau în vale. Eu recunosc, că nu înțelegeam nimic. Nici acum nu mă prind cum e de fapt Luxemburgul, cum e treaba cu Grundul. Tot ghidul ne-a zis că centrul e legat de oraş prin 3 mari poduri. Pur şi simplu nu am mintea necesară să văd fortăreața în spațiu. Tot ce se mai vede astăzi (cam 10% din ce era) nu mă ajută să îmi fac o imagine completă. Alin, în schimb, a fost încântat.
Abaţia de Neumunster, locul în care România a semnat aderarea la Uniunea Europeană. Habar nu aveam eu când dădeam ştirea cu Băsescu şi Tăriceanu, că voi ajunge vreodată să locuiesc în Luxemburg. Se pronunță "Noimunster", ştiu că aveam atunci o dilemă :)
Nu ştiu cât de bine vedeţi voi casele de după abaţie, arată ca cele din jocuri. Trebuie să găsesc unghiul să le fac o poză de mai aproape.
Cum spuneam băieții din grup erau încântați de poveștile cu fortăreţe, cu tunuri, eu eram un pic romantică, mai ales că toţi cei cu care ne întâlnisem pe cornișă erau cupluri de îndrăgostiți. Şi nu mult am avut de așteptat până am ajuns într-un loc unde îndrăgostiții îşi declară iubirea legând lacăte. Nu am înţeles niciodată obiceiul, dar mi-a plăcut poza cu lacătele în formă de inimă. Dacă ar fi după mine aş inventa nişte lacăte din plastic tare, dar ușoare cât să nu strice structura unui pod şi le-aş vinde. Dacă vor lacăte, măcar să iasă şi un ban din asta şi să nu dea autorităţilor prilej să le scoată.
În curtea abaţiei, care nu mai e de mult o abație ci un spațiu cultural, am văzut turiștii dintr-un alt tur nocturn. Plimbarea cu segway-ul prin Luxemburg. Îmi e frică să nu cad, că eu mă împiedic şi cad şi în mers, nu îmi țin echilibrul nici pe bicicletă, deci segway-ul cam iese din discuție, dar mi-ar plăcea.
O ultimă privire spre Grund şi zona liftului.
Cel mai vechi pod din Luxemburg. Nu este unul dintre podurile ce leagă centrul de oraş, dar e un pod frumos pe care le-am traversat de o mie de ori, dar niciodată nu m-am prins că face parte din cornișă.
Prin Castelul lui Siegfried, primul conte de Luxemburg, am ajuns la harta cu distanțele, unde toţi au fost nerăbdători să vadă cât de departe erau de casă.
1599 de kilometri până la Bucureşti şi o legendă legată de Luxemburg.
Se pare că Siegfried a întemeiat prima fortăreaţă pe locul care acum se cheamă Luxemburg. Mergea el călare prin pădure şi aude dintr-o dată un cântec cum nu a mai auzit şi vede o fată frumoasă care cântă. Se îndrăgostește iremediabil, (cum altfel) şi îşi construiește castelul în acel loc. O caută pe tânăra cu voce de aur şi o descoperă într-un sat învecinat. O chema Melusina. Cei doi se căsătoresc, dar Melusina vine cu o condiție. Ca o zi pe săptămână Siegfried să nu se apropie de ea, iar ea să petreacă acea zi singură. Siegfried acceptă, se căsătoresc, au copii şi după ani şi ani curiozitatea învinge şi Siegfried vrea să ştie ce face Melusina în ziua liberă. O urmăreşte şi află că Melusina e de fapt o sirenă. Când Melusina află că Siegfried îi ştie secretul intră în pământ la propriu, adică este înghițită de stâncă. Acum Siegfried e un personaj cât se poate de real, dar legenda abia începe. Se zice că Melusina se află în continuare în stâncă, dar că poate fi eliberată. Un flăcău (sau domniță, că doar ne-am emancipat şi Melusina ține pasul cu timpurile) trebuie să se afle timp de 10 zile în altarul bisericii Sf. Michael din centru la ora 12 noaptea, iar după 10 nopți va apărea un șarpe care va purta o cheie. Flăcăul sau domniţa trebuie să ia acea cheie şi să o arunce în fântâna din castelul lui Siegfried, Melusina o va găsi şi se va elibera. Nu îmi e clar ce se va întâmpla atunci, dar dacă Ana lui Manole vă spune ceva, aflaţi că legendele diferitelor popoare sunt mai asemănătoare decât aţi crede.
Peste stradă de Castelul lui Siegfried se află "Dintele Cariat" acel turn. El nu a făcut niciodată parte din fortificațiile Luxemburgului ci a fost construit ca o "cameră romantică". Aşa a zis ghidul aşa vă spun şi vouă, din păcate nimeni nu a avut curiozitatea să întrebe ce e aia o cameră romantică într-un turn, aşa că nu aveţi decât să vă imaginați.
După o privire spre Kirchberg şi cartierul european şi câteva date despre Uniunea Europeană, ne-am reîntors în centru, unde am găsit cel mai vechi pub din Luxemburg. Trebuie să îi fac o vizită. Nu ştiu dacă aţi remarcat, dar toate pozele de dinainte erau pustii. Dacă în toată plimbarea am întâlnit 10 oameni. Aşa e Luxemburgul. Pun pariu că la o plimbare nocturnă prin Bucureşti, Dublin, Londra sau ce altă capitală europeană vă vine vouă în minte, veţi întâlni zeci dacă nu chiar sute de persoane. Revenim la Luxemburgul părăsit din păcate. Însă în zona pub-ului era multă lume, chiar mai multă decât aş putea eu înghiți. Majoritatea oameni beţi şi cel mai urât femei bete care făceau scandal. Una, cea mai vocală, aş pune pariu că era româncă, dar eu eram în plimbare şi nu i-am dat prea multă atenţie.
Totuși vreau să ajung în cel mai vechi pub din Luxemburg pentru că e lipit de acest balcon. După cum vedeţi clădirea e din 1736, iar “Mir Wölle bleiwe wat mir sin” înseamnă "Vrem să rămânem ceea ce suntem". Este motto Luxemburgului şi vine din primul război mondial, când vă mai amintiți că Luxemburgul era neutru. Ei bine luxemburghezii vor să rămână ceea ce sunt, adică nu vor să se lase influențați de puterile vecine. Motto era potrivit în timpul primului război mondial, dar e cu atât mai actual acum, când 46% din populația Luxemburgului are altă naționalitate. Nu se potriveşte cu propaganda lor multi-culti, dar se pare că luxemburghezii îşi iau în serios motto-ul şi sunt cazuri rare cele în care se amestecă cu vecinii.
După două ore şi jumătate care nu ştiu sincer când au trecut şi după vreo 5 km parcurși cu urcușuri şi coborâșuri şi cu povești şi legende, am ajuns înapoi în Piaţa Knuedler la Palatul Ducal despre care v-am povestit aici.
Dacă doriți să vă plimbați noaptea prin Luxemburg, trebuie să ştiţi că aceste plimbări se organizează în fiecare vineri de la ora 21.00 cu plecare din faţa centrului de informare turistică. Se vor organiza în fiecare vineri până pe 11 septembrie când zice ghidul că va fi prea frig pentru astfel de plimbări. Costă 12 euro de persoana, 10 pentru studenți :) şi elevi.
Eu sper că nu v-am spus prea multe, la urma urmei contează experiența şi nu cred că vă vor deranja câteva povești repetate. Eu cu siguranţă voi repeta experiența la prima ninsoare mai serioasă pentru că vreau să fac poze. Dacă faceţi turul sau plimbarea poate îmi daţi şi mie un semn dacă v-a plăcut sau nu.
Iar, dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca
No comments:
Post a Comment