Translate

August 14, 2014

DEA

Dragilor,

vreau sa scriu ca să mă descarc. Nu am pierdut-o pe Dea (Slava Domnului!) însă ultimele 2 zile au fost pentru noi un coșmar. Multă lume zice că e doar un câine, ce tot ne plângem atâta. Şi da e un câine. În comparație cu copii, cu rudele, cu familia, e doar un câine. Însă nu e orice câine. E un câine ce a stat alături de noi în ultimii 11 ani. Am văzut-o crescând, am trecut prin perioada adolescenței ei când era rebelă, am fost prietene nedespărțite când a ajuns la maturitate. Pentru că pe cățelul ăsta l-am luat peste tot cu noi. L-am ascuns de primii proprietari la Bucureşti, care nu ne lăsau să avem câine, ne-am chinuit să o ducem în Irlanda, ascunzând-o practic pe bancheta din spate a maşinii, am venit aici, i-am căutat veterinari şi asigurări, am ales casa în funcţie de curte pentru că în Arlon nu sunt parcuri. Nu, viaţa noastră nu se învârte în jurul Deei, dar Dea este o mare bucată din viața noastră. Am putea trăi fără ea? Desigur. Sunt chiar convinsă că am uita senzația unui corp cald care îţi încălzește picioarele în cele mai reci nopți de iarnă. Sunt convinsă că ar dispărea automatismul de a ne trezi şi a ne juca cu Dea. Bancheta din spate a maşinii s-ar scutura în timp de păr şi nu am mai găsi jucării prin toată casa. Însă de ce am vrea asta?
Da am știut de când am luat-o că nu ne va supraviețui şi că va veni un moment dureros, însă nu aş da nici o secunda din acești 11 ani, ca să nu sufăr. Şi suferința face parte din viaţa omului alături de un
câine. Dacă nu ai suferi nu ai fi om.
Da poate plâng mai mult pentru Dea decât pentru proprii bunici, pentru că nu am fost alături de bunici. Nu au fost parte din viața mea. Niște străini pe care îi vedeam în vacanțe sau poate nici atunci. Sună dur, dar aşa a fost viața.
Însă Dea mi-a fost şi bunică, mai ales acum când se uită urât la tot ce fac şi pare că mă critică, mi-a fost şi mamă când i-am plâns în blană că nu mă pot adapta, că iau viața de la 0 şi trec peste orgolii, că aşa e viața de străin într-o ţară străină, mi-a fost prietenă pentru că ei i-am spus tot şi ştiam că va ține secret, cu ea m-am plimbat prin locurile cele mai frumoase din lumea asta şi mi-a fost companion timp de 11 ani.
La fiecare 2 cuvinte mă uit la ea să mă asigur că respiră. E trist, dar Dea e totuşi un câine bătrân. Are 80 de ani în anii oamenilor, 80 de ani pe care şi i-a petrecut alături de noi, să ne fie nouă bine.
Lacrimile mi se rostogolesc pe obraji. Dea, aşa slăbită, s-a ridicat să mă aline. Ştiu că nu toţi mă înţelegeţi, ştiu că unii mă criticați. Aşa e firea omului.
Însă nimeni nu ne poate lua ceea ce am avut împreuna şi ceea ce sperăm să mai avem. E doar o cumpănă. Dea mai are câțiva ani în spate şi apoi nici noi nu suntem acolo unde am vrea şi nu ne poate lăsa aşa.
Viața este dură şi deşi nu par, au fost zile în care doar prin hohote de plâns m-am remontat să o iau de la capăt, să mă duc la un radio unde toţi mă considerau o proastă, la Bucureşti, şi să le demonstrez că nu sunt, să fac ceea ce vreau eu şi ceea ce am învăţat, în Luxemburg, chiar dacă înseamnă să o iau de la capăt, să ascult cum se fac interviurile, deşi eu am făcut mii, să învăț o limbă pe care am urât-o toată viaţa şi de care acum depinde continuarea carierei mele. Şi din toate perioadele nasoale am ieşit știind că orice mi s-ar întâmpla peste zi, acasă există cineva care mă va privi ca pe centrul universului, care mă va asculta şi alina. Cineva pentru care sunt cea mai deșteaptă şi cea mai frumoasă, care nu mă va critica niciodată şi care mă va sprijini.
E timpul să îi întorc ajutorul.
Raluca

August 12, 2014

Franţa - Bretania - V-am mai spus că nu îmi place Parisul?

Dragilor,

ştiu sigur că printre voi sunt mulţi cei care mă vor contrazice. Pentru că ştiu eu mulţi care sunt morţi după Paris, li se pare orașul ideal, l-au vizitat de o mie de ori, ştiu fiecare colțișor, visează să locuiască cândva acolo. Însă sunt şi cei ca mine. Şi acum ce să facem? Să nu spunem nimic şi să aprobăm în tăcere? Îi înţeleg pe toţi cei care iubesc Parisul şi rămânem prieteni, însă fiecare cu părerile lui. Şi a mea asta e, că nu îmi place.
Poate nu i-am acordat niciodată îndeajuns timp. Poate de vină e lipsa mea de reacţie faţă de francezi (ca să nu îi spun altcumva). Poate reclama asiduă care i se face, mai ales în România, m-a făcut să spun un NU hotărât.
Cei care se visează într-un vaporaș pe Senna, care se visează mergând de mână pe străduţe mici, mâncând un croissant la vreo cafenea cu vedere la stradă, probabil vor spune că fabulez. Cunosc pe cineva care toată viața şi-a dorit să fie cerută de soție sub Turnul Eiffel şi visul i s-a îndeplinit, deşi surpriza nu a mai fost chiar o surpriză. E normal ca toţi cei care şi-au dorit să ajungă "măcar o dată" la Paris nu mă vor înţelege. Parcă îi şi văd formulând "ce ii pasă ei, ea stă la 3 ore de Paris se poate duce oricând". Şi da e adevărat. Şi recunosc că sunt chestii din Paris care mă atrag şi pe care am să le vizitez, însă Parisul ca întreg nu m-a fascinat niciodată. Şi dacă vreodată îmi voi schimba părerea, voi veţi fi primii care veţi afla.
Mie una Bucureștiul cu toate relele lui mi se pare mai fermecător. Chiar şi haotica Londră aş vizita-o zi de zi. În Viena m-aş muta oricând, iar Dublinul este orașul sufletului meu. Aşa sunt eu. Nu aruncați cu pietre pentru că toţi suntem diferiți şi gusturile chiar dacă nu se discută, se acceptă.
După această lungă introducere să trec totuşi la subiect. În drum spre Bretania am trecut prin Paris. Nu prea aveam cum să îl ocolim aşa că am zis să facem o oprire să o pozăm pe Dea cu Turnul Eiffel. Şi aşa am făcut.
Ne-am oprit la Trocadero în sensul giratoriu, am avut un noroc chior că am găsit un loc de parcare fix în sens. Am coborât câinele, i-am făcut poză şi am plecat. Maximum o oră. Mai mult a durat până am ajuns la Trocadero şi până am ieşit din Paris decât toată experiența cu Turnul Eiffel.
Ne-au ieşit poze frumoase, nu zic nu. Orice aş spune eu despre Paris, trebuie să recunosc că e totuşi un oraş ochios şi plăcut fotografiei, însă aglomerat şi plin de români.
Am avut mare noroc ca am trecut cu maşina întreagă şi cu portofelele încă în dotare. Aș vrea să cred că șuții nu erau români, dar erau. La fel şi cele care adunau bani pentru un copil bolnav de cancer şi cerșetorii cu câinele. Toți erau români. Chiar nu contează culoare pielii. Însă e un subiect lung şi delicat în care nu vreau deloc să intru. Aşa că vă las cu pozele. Sper să vă placă :)
Vă reamintesc sau vă spun că poate sunteţi mai noi pe aici. Dacă aţi văzut filmul Amelie, e acolo o secvență cu călătoria piticului de grădină a tatălui lui Amelie, călătorie care îl inspiră să plece şi el la drum. Ei pentru noi Dea e Piticul şi îi facem poze pe unde putem şi pe unde ajungem.
Chiar cu o zi înainte am primit prin poștă ia mea vintage sau veche. Aşa că nu aveam cum să nu o iau cu mine. E cam grosuță, dar e foarte comodă şi arată foarte bine. 
Eu mă conversam cu Dea în faţa Turnului Eiffel 
Piticul la Trocadero 
Noi trei cu Turnul Eiffel 
Turnul Eiffel văzut de la Trocadero
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

August 11, 2014

Voi ce faceţi cu pliantele adunate din călătorii?

Dragilor,

bine întrebarea corectă ar fi fost, voi luați pliante de prin călătorii? Că sunt persoane care nici măcar nu le mai iau, ei eu pe alea aş vrea să le ajung. Pentru că eu una strâng sute de pliante, le păstrez o vreme şi apoi, recunosc, le arunc.
De ce le iau? Pentru că uneori ajută. Cum sunt revistele cu diferitele atracții sau pliantele cu atracții mai puţin cunoscute, că tot vorbeam de călătorii fără planificare.
Şi recunosc, acolo pe loc, pliantele sunt folositoare, însă după? După vizită ce faceţi cu ele? Ei bine eu le adun în ideea că voi vrea să scriu ceva pe blog şi să am informaţii. Însă nici măcar pentru blog nu le folosesc, pentru că tot mai la îndemână este internetul.
Aşa că le găsesc un loc în casă şi când devine prea plin le triez şi le arunc. Şi sincer îmi e milă, mai bine nici nu le luam. Însă nu mă pot abține.
Acum, în Bretania, am luat o tonă de pliante şi le-am adus acasă şi pe lângă acea tonă mai era o tonă pe care am consultat-o şi am lăsat-o acolo. Nu ştiu sincer care e menirea acestor pliante, dar dacă te aduc la o atracţie eu zic că şi-au îndeplinit menirea. Însă multe îţi sunt date odată cu biletul de intrare, deci la ce bun?
Şi pe lângă pliante, observ că adun şi bilete de intrare, chitanțe de tot felul, nu mai zic de vederi pe care le cumpăr în amintirea vremurilor când chiar trimiteam vederi. Vederile însă nu le arunc. M-am obișnuit să iau 1-2 pe excursie şi una ajunge pe oglinda cu amintiri, cealaltă în vreun album, când mai am timp să îl fac şi pe ăla.
Clar nu sunt o împătimită a călătoriilor, blogul meu, deşi aşa pare, nu este despre călătorii, deci de ce strâng pliante? Nu ştiu. Însă vă întreb pe voi, poate dintre voi sunt unii care chiar le-au găsit o întrebuințare. Aşadar, voi ce faceţi cu pliantele adunate de prin călătorii?
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

August 8, 2014

Călătorii fără documentare? E posibil?

Dragilor,

nu aș fi zis niciodată că voi face așa ceva, cu atât mai puțin că voi scrie despre asta. Însă trebuie făcută o precizare, vorbesc de călătorii scurte, de week-end și nu de concedii pe care le aștepți cel putin un an. Şi poate nici de city break-urile în oraşe mari pe care dacă nu le plănuiești riști să pierzi o grămadă de chestii.
De când stăm în inima Europei şi chiar şi în Irlanda şi dacă mă gândesc bine chiar şi în România făceam călătorii de week-end neplănuite. La modul că luam o cazare la un hotel, dar nimic mai mult. Am mers aşa la Veliko Tarnovo, la Balcic, la Cork, la Galway, în Olanda, pe litoral în Belgia. Aşa că am deja experienţă cât să vă spun că e posibil şi că nu am ratat mare lucru. În mare aceste călătorii sunt pentru relaxare, pentru o masă bună la un restaurant, pentru a vizita doar o chestie sau două şi pentru a ne bucura că suntem noi trei, noi şi Dea. Probabil că astfel de călătorii vin cu vârsta, nu ştiu.
În România ştiu că mergeam des la Moeciu şi aveam o pensiune acolo şi proprietara ne spunea de fiecare dată ce mai e nou de vizitat. Am fost de vreo 3 ori şi încă şi acum ar mai fi chestii noi.
Şi aici există această variantă, totdeauna la recepţie este cineva care ştie ce e mai important de vizitat în regiune şi care e dispus să stea la taclale. Dacă nu pe lângă fiecare recepţie găsiţi pliante.
Cred că foarte puțini vor înţelege despre ce vorbesc eu, cu atât mai puțini cei obișnuiți, ca şi mine, să îşi facă liste, să bifeze obiective, să facă trasee. Pare de neconceput, însă e chiar simplu. Bine acum nu vă recomand să daţi banii pe un avion şi pe o cazare undeva în Europa şi să nu vă uitați niţel măcar 5 minute pe un google, cam ce aveți de vizitat pe acolo. Sunt zone cu potențial turistic spre 0, dar în general o zonă în care nu ai mai fost are acea noutate care nu plictisește pentru o scurtă vizită cum e cea de week-end.
Eu folosesc totdeauna, de când l-am descoperit, booking.com pentru a face rezervările la cazare. Şi booking ăsta are o treabă simpatică, îţi păstrează o arhivă a locurilor pe unde ai fost. Aşa am aflat că eu îl folosesc de cel puţin 5 ani. Şi tot booking, mai nou, am văzut că îţi trimite mail cu vreo 2 zile înainte de începerea rezervării pentru a îţi reaminti de rezervare, dar şi pentru a-ţi da câteva ponturi legate de ce poţi vizita în zonă. Mi se pare util şi interesant.
Aşadar, da e posibil să călătorești fără documentare, însă doar călătorii scurte :)
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

August 6, 2014

Am şi eu TIC ul meu, dar o cheamă DEA

Dragilor,

nu vă mai spun cum am așteptat eu cartea Domnul Tic şi alte iubiri de pe Muşatini, că deja probabil ştiţi. M-am plâns pe fb, am fost la poștă, m-am împrietenit cu poștașul şi nimic. M-am împrietenit cu Domnul Tic pe fb. şi i-am urmărit aventurile de acolo. Am citit pe nerăsuflate fragmentele din carte pe care le-am mai găsit pe net. Până într-o zi când a ajuns la mine într-un colet frumos mirositor. Şi după ce a ajuns a început povestea Deei cu Domnul Tic.
- Ce faci?
- Citesc. 
- Ce citești?
- Domnul Tic
 - Ia da încoa sa vad şi eu 
- E nouă şi miroase bine 
- Nu-i bună de mâncat 
Hai că o mai miros o dată 
- Auzi că nu-i bună de mâncat? La ce bun o carte care nu e bună de mâncat?
- Păi cărţile nu se mănâncă, ele se citesc. 
- Se citesc, zici? 
- După ce o citești, mi-o povestești şi mie?
 - Am o idee şi mai bună, hai să o citim împreună!
Şi aşa am făcut. Nu ştiu de ce cărţile care îmi plac le citesc într-o zi şi cele care nu îmi plac le întind pe câteva zile. Însă din când în când o pauză, cu o carte bună, cu un blănos lângă tine, cu o pătură cu bufnițe şi o ciocolată caldă, fac minuni. Şi în 200 de pagini te simți mai bine :)
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca