Acum trei ani a murit Michael

Ce mult mi s-a schimbat viaţa în ultimii 3 ani. Îmi amintesc ca azi ziua aceea de 25 iunie, acum 3 ani. M-a ajutat puţin şi postarea de pe blog de atunci. Pe atunci țineam locul unor colegi plecați în concediu şi aveam tură de la 6 la 12, 6 dimineaţa, da. La 7 aveam primul jurnal. Ajungeam cheaună la radio, dar totdeauna îmi trecea orice rău când vedeam redacția, când beam cafeaua de la dozator, când vorbeam cu colegii. Intram în priză din prima. Verificam știrile de seara, vedeam ce mai puteam da, construiam jurnalul, mergeam în direct şi glăsuiam. Şi toate din jumătate în jumătate de oră. În iunie 2009 era încă bine, colegii nu plecaseră, salariile se dădeau la timp, ba parcă nici nu erau tăiate. Era boierie, iar eu eram unul din oamenii care așteptau ca şi cum concediul de două săptămâni din vară, zilele libere de Crăciun sau Revelion, niciodată amândouă şi zilele furate, alipite la vreun week-end când vizitam locuri noi. În 2009 am fost la Londra şi la Istanbul şi la munte şi vreo două weed-end-uri la mare şi parcă şi la bulgari. A fost un an plin. A fost ultimul an bun.
În 2010, iunie a fost ultima lună în care ne-am mai luat salariile, până prin noiembrie aşa, deşi noi la serviciu mergeam. În 2010 concediul a însemnat fix două săptămâni la Viena, Bratislava şi Praga. A fost un concediu cu sacrificii pentru că nu aveam salariu şi am mers în concediu doar pentru că toate au fost planificate şi plătite din timp.
În 2011 iunie mă prindea deja cu decizia luată. Aveam să mă mut în Irlanda. Ştiam din martie că îmi place ţara, habar nu aveam cum e vremea, dar veneam alături de Alin. Concediul a însemnat drumul cu camionul plin de lucruri spre Iaşi şi vreo 10 zile petrecute cu prietenii de acolo. Apoi concertul Bon Jovi din Bucureşti şi primul avion spre Dublin. Bântuit vreo lună prin Irlanda şi revenit de tot cu Dea şi Logănel în septembrie, ocazie cu care am stat o zi la Budapesta.
În 2012 iunie mă prinde indecisă. Vreau acasă. Rău cu rău, dar mai rău fără rău. Şi totuși au trecut 3 ani. Cică fraţii lui Michael Jackson pleacă în turneu mondial. Bravo lor. Probabil nu îmi voi lua bilete, fără Michael nu au nici un farmec. Asta dacă nu îl învie şi ei într-o hologramă ca pe Tupac.
Raluca

Locul potrivit la momentul potrivit

Expresia asta ţinea în capul meu mai mult de noroc. Ai fost unde trebuie, când trebuie şi ai obţinut ceva, de obicei bani sau alte foloase. Ei bine eu am fost la locul potrivit, la timpul potrivit şi am obţinut fotografii faine şi o stare super.
Era duminică, mai toată ziua bântuisem Dublinul. Ba chiar ne prinsese şi ploaia puţin prin centru. Dacă ziua s-ar fi terminat aşa pe bune dacă mi-ar fi păsat. Eram mulţumită cu trăirile din ziua aia. Numai că la vreo oră după ce am ajuns acasă, sună telefonul. Noi mergem la plimbare, veniti? Vrei calule ovaz? normal că venim. Alin tocmai se întinsese şi parcă nu prea ar mai fi vrut. Eu eram gata în 5 minute, aveam chiar şi aparatul pregătit...
Ne-am urcat în mașină şi cică mergem în port. Eu în port am mai fost. Nimic nou, nimic de văzut. Da mergem, mai ales că aveam promisiunea că: o să îmi placă. Am trecut de port, am intrat pe o străduță ce părea părăsită, am mai făcut o glumă cu un turn dezafectat şi am ajuns.
Am ajuns pe cealaltă parte a portului, practic peste gârlă de Clontarf. O porțiune de pământ, terminată cu un far roşu, la care mă uit zilnic, da habar nu aveam că poţi ajunge acolo.
E un dig cu un far, da e super. Şi după o zi de ploi apărute din senin, mă întrebam cum vom fugi toată distanță până la mașină. Nu a fost nevoie. Vremea a ţinut cu noi, iar eu m-am simțit ca pe plajă la Malahide, când parcă şi natura îmi spunea că sunt la locul potrivit, la momentul potrivit.

Raluca

A purta pică e ca şi cum ai lăsa pe cineva să locuiască pe gratis în capul tău

Mi se pare foarte tare citatul ăsta. E cules de pe facebook, unde de obicei mă amuz că fix persoanele care postează astfel de citate le încalcă. De fapt facebook-ul ăsta a devenit un teren minat, nu poţi şti niciodată ce pasiuni stârnește un like sau un cuvânt spus aiurea. Eu de obicei nu am secrete: asta sunt, cu asta defilez. De aceea am şi blog "personal" de aceea nici nu am ales să în fac privat (bine recunosc şi pentru că părinții mei nu s-ar fi priceput să tot ceară permisiunea de a intra pe blog).
Aşa ce spuneam? că mare adevăr e în citatul ăsta. Dacă porţi pică pe cineva e ca şi cum l-ai lăsa să locuiască pe gratis în capul tău. Eu de obicei nu îmi umplu mintea cu prostii, da recunosc că am rare momente în care sunt ranchiunoasă.
Aşa că le cer deschis, de faţă cu toată lumea, piticilor de pe creier să îşi caute altă locuință :) sau să înceapă să plătească chirie:)
Raluca

Decizia dificilă a adoptării unui al doilea câine

De câţiva ani cochetez cu ideea adoptării unui al doilea câine. Bine acum toţi veţi spune: şi aşa fac sacrificii cu un câine da cu doi. Sacrificiile sunt minore pentru cât de mult înseamnă un animal pe lângă casa omului. Şi dacă am fi fost şi noi oameni normali cu o casă normală, cu o locaţie stabilă, cu prieteni de nădejde nici măcar sacrificiile nu ar fi fost sacrificii. Poate nu mă consideraţi normală, dar mie îmi place în excursii cu Dea, mă linişteşte mult mai mult decât dacă o ştiu departe... În fine, gata că următorul pas ar fi să mă trimiteţi la făcut copii :))
Aşadar, ideea de a lua un doilea căţel mi-a crescut şi mai tare în minte când cei de la care am luat-o pe Dea au zis că am fi stăpânii ideali pentru unul din puii proveniţi din canisa lor. Pe loc am refuzat, vă dau motivele mai încolo.
Apoi ideea îmi revine din timp în timp când văd căţei în adăposturi. Pe bune că date fiind anumite condiţii, eu aş avea profilul colecționarului american pe care îl vedeţi prin emisiunile educative la Discovery Channel.
Numai că problema este Dea. Bine nu ea ca şi câine, pentru că este un câine ideal care nu ar protesta excesiv de mult dacă ar apărea un alt câine, dar mă gândesc aşa.
Eu aş aduce un al doilea câine pentru mine, pentru a-mi uşura suferinţa când Dea nu o sa mai fie, în loc să mă gândesc la ea. Eu mă gândesc că Dea ca cea mai mare o va învăţa pe cea mică (pentru că tot pentru varianta căţea aş opta) tot ce ştie şi o va transforma după cum îmi place mie. Ori e aşa de egoistă treaba asta de nu vă pot spune. Dea până la 9 ani a trăit doar cu noi, cu păturica ei, cu jucăriile ei, cu lesa ei, cu tot al ei. Cum ar fi ca la 9 ani eu să îi aduc un pui sau oricum un câine tânăr, cu care Dea nu ar ţine pasul, cu care Dea poate ar avea o problemă să împartă jucăriile şi tot ce are ea, la care Dea poate ar mârâi dacă i-ar lua din treaturi, nu a făcut-o niciodată, da mai ştii... Bine că şi celei mici noi i-am lua păturica ei şi vasele ei şi jucăriile ei şi mâncarea ei şi treaturile ei, da pot şti?
Acestea fiind spuse stau şi chibzui şi gândesc şi întorc problema pe toate părţile, dar rezultatul este acelaşi: nu o pot expune pe Dea la aşa o traumă, poate nu e chiar traumă, da nu vreau să risc.
Abia aştept să am casa mea cu camere luminoase şi ferestre mari şi doi câini la picioarele mele în timp ce scriu la blog :) Până atunci, noi să fim sănătoși, iar Dea să ne trăiască mulţi ani de acum încolo.
Raluca

Roata se întoarce totdeauna, de asta puteţi fi siguri

Nu am eu prea multe superstiții şi nu cred foarte multe lucruri, da în chestia că ce dai ţi se întoarce înzecit cred pentru că am experimentat-o pe pielea mea. Recent am citit un text pe un blog cu o tipă ce a fost păcălită în centrul Bucureștiului de o altă tipă, care i-a spus o poveste frumoasă şi a făcut-o să îi dea bani. Puteți citi povestea detaliată aici. Şi chiar în timp ce citeam mă gândeam că dacă aş fi fost acum în București siiiigur as fi atras-o pe asta, că doar la mine trag toate fazele de genul ăsta. Să vă amintesc de taximetristul care era într-o mare cumpănă a vieții şi pe care l-am ajutat ca în vreo trei luni să nimeresc iar în taxiul lui şi să îmi dau seama că era o înșelătorie? Să vă amintesc de tipul cu mercedes rămas în câmp undeva pe lângă Oradea sau oricum în drumul nostru spre Budapesta pe care la fel l-am ajutat cu bani şi despre care nu am mai auzit nimic, deşi a promis că ne suna să ne restituie banii?
Da primul impuls e să te oftici, să trântești şi să te cerți cum de ai putut fi atât de prost şi de credul, dar apoi am zis că eu am dat banii şi ajutorul cu inima deschisă şi că eu am crezut că în momentul ăla chiar ajut un om, nu că sunt păcălită. Şi uite că ajutorul ţi se întoarce.
Problema e că oamenii ăștia vin cu o poveste credibilă, o poveste ce ţi se poate întâmpla şi te pui în pielea lor şi normal că îi ajuți. Aşa că oricât de mult m-aş feri de astfel de scenarii sunt sigură că şi dacă mi s-ar întâmpla mâine tot aş pune botul şi aş fi păcălită.
Acum de ce scriu această postare. Ieri mi-am pierdut telefonul. Nu e chiar o tragedie, deşi în ziua de azi cu ajutorul telefonului cineva îţi poate afla toată viaţa, de la adresă, la conturi bancare şi altele. În plus în Dublin, singură, fără telefon şi cu o zi aglomerată în faţă, pierderea telefonului părea o mică tragedie. Am sunat înapoi pe telefonul meu şi după vreo 5 apeluri mi-a răspuns cineva, în irlandeză. Îmi căzuse din buzunar în taxi. Omul a fost atât de draguț că deşi ieșise din tură a venit dintr-o localitate de lângă Dublin şi mi l-a adus. I-am mulţumit, i-aş fi dat şi bani, dar ieșisem pe fugă fără portofelul la mine, i-am mulțumit din suflet şi în plus omul mi-a dovedit că e de treabă că mi-a înapoiat şi o cutie cu bomboane ce la fel mi-a căzut din buzunar odată cu telefonul.
Acum în comparație cu celelalte cazuri, mi se pare că omului ăsta nu i-am mulțumit destul şi că ar fi trebuit să stau mai mult de vorbă, ar fi trebuit să îi plătesc măcar cursa de la casa lui până la locul unde mă aflam eu. În fine, sper ca roata să se întoarcă şi în cazul lui şi când va fi la ananghie să dea de un om la fel de bun ca el.
Şi faza cu telefonul returnat nu e tipică pentru Irlanda. Şi în București mi-a căzut telefonul tot în taxi şi la fel mi l-a returnat taximetristul. Bine şi eu am returnat la viața mea vreo trei telefoane, deci poate compensația aici e.
Faza e că la cât de aiurită sunt nici nu ştiam firma de taxi, nici indicativul, nici nimic din mașina cu care am mers. Am luat taxiul din stradă, mă grăbeam, am făcut conversație, am coborât. Deci dacă omul nu era de bună-credință putea să plece cu telefonul meu şi aia era.
De asta spun că e încercată pe pielea mea. Şi faza merge în ambele sensuri. De fiecare dată când mi s-a făcut ceva rău, omul respectiv a pățit la fel sau poate de o mie de ori mai rău. Şi pe aceeaşi principiu încerc nici eu să nu fac rău, că mi se întoarce.
E modul vieții de a ne demonstra că există o compensație în toate.
Raluca