Luxemburg - Cărți despre migrația românească

Dragilor,

revin cu o postare în Română pentru că eu zic că trebuie să citiți aceste cărți. Nu cred că mai există om în România care să nu fi fost lovit de acest fenomen al migrației și fiecare dintre noi fie am migrat, fie avem copii plecați din țară, fie vreo sora sau un frate, vreun unchi sau un vecin, așa că audiența pentru această postare ar trebui să o justifice.

Eu am studiat nițel acest fenomen la universitate și am citit în mare articole academice care explicau cum și de ce, dar ca orice articol academic, nu aveau suflet, ori pe mine asta mă interesa. Desigur dacă vreți să aprofundați tema chiar vă rog să vă îndreptați și spre articolele academice, dar eu azi am să vă vorbesc despre povești. Mi se pare că povestirea are un efect terapeutic fantastic. Pe mine faptul că am verbalizat problemele mele m-a făcut să le conștientizez și să încerc să le repar. 

Pentru unii migrația asta este un proces extrem de dureros. Am cunoscut persoane care au trăit adevărate drame din dorința de a reuși undeva, de a nu se întoarce cu coada între picioare acasă. Din fericire nu a fost cazul nostru și din fericire multe dintre poveștile migrației sunt pozitive. Nu o mai iau de la capăt să vă povestesc de ce am plecat eu, dar în capul meu niciodată o întoarcere în România nu e un eșec, ba din contră. Însă am întâlnit și oameni care gândeau așa.

Pe scurt, a migra înseamnă să o iei de la 0 sau chiar sub 0, pentru că trebuie să reînveți tot, uneori chiar să înveți o nouă viață. Din fericire acum suntem în UE și procesul migrației (cel puțin în Europa) este mult ușurat, dar oriunde am merge trebuie să învățăm o nouă limbă, să acceptăm calificări diferite de ce avem acasă, să fim departe de familie și prieteni, să avem un nou stil de viață, chiar ce mâncăm să fie diferit.

Desigur acum vorbim de migrația de bună-voie, dar nu întotdeauna a fost așa, iar prima carte despre asta e.

Probabil că recunoașteți cartea, face parte dintr-o serie de cărți despre Familia Regală a României, este scoasă de Humanitas și cred că se mai găsește încă în librării. Trebuie să recunosc din capul locului că eu nu aș fi pus mâna pe această carte dacă nu i-aș fi văzut recenzia pe undeva. Așa că am cumpărat-o și am citit-o și spre deosebire de alte cărți din aceeași serie se citește foarte ușor. Cartea este o ușă deschisă spre niște vremuri în care noi nu am trăit, dar am integrat-o la cărți despre migrație pentru că Principesa Ileana a migrat din România și și-a trăit povestea cu demnitate. Cartea pe mine m-a făcut că să întreb ”ce ar fi fost dacă...” și cumva să regret că acele timpuri au făcut parte din istoria României atât de puțin timp. Ca un bonus, dacă sunteți pasionați de viața Reginei Maria a României, în această carte veți citi și puțin despre viața ei, din perspectiva fiicei ei, Ileana.

Tot o carte scrisă din perspectiva fiicei este și aceasta. Marie-Helene Fabra Brătianu este nepoata Elenei și a lui Gheorghe Brătianu și fiica Ilenei Brătianu. Este o doamnă ce s-a născut și a trăit la Paris, deci nu a migrat, dar cartea ei este despre migrație. Pe scurt povestea e așa, Ileana Brătianu a fost salvată de către părinții ei prin trimiterea în Franța înainte de venirea comuniștilor. Vedeți că primele cărți au un pic din acel parfum ce mi se pare că România l-a pierdut. Ea (Ileana Brătianu) ajunge la Paris, se căsătorește și apare Marie-Helene. După Revoluția din 1989, Ileana merge destul de frecvent în România și aproape că își împarte viața între Franța și România, iar Marie-Helene nu înțelege de ce mama ei ar face așa ceva. După moartea mamei, ea trebuie să vină în România să rezolve câteva probleme și descoperă viața mamei ei în România, cum era tratată, ce făcea și încearcă să afle de ce mama ei a preferat să își împartă viața în două și până la urmă ce era așa fantastic în România. În carte sunt inserate și fragmente din viața Elenei și a lui Gheorghe Brătianu, după venirea comuniștilor Elena ajunge cumva în Franța, dar Gheorghe Brătianu este închis la Sighet, unde moare. (Dacă aveți cea mai mică urmă de simpatie sau nostalgie pentru ce a fost vă recomand să ajungeți la memorialul de la Sighet.)

Ultima carte este una foarte actuală, este despre un alt fel de migrație. Nu e vorba de prinți și prințese, despre figuri marcante ale istoriei, ci despre oameni simpli și normali ce au ales calea migrației pentru un viitor mai bun, al lor sau al copiilor lor. Cartea vorbește și despre înstrăinare, pe care eu una o simt acut și doare și până la final speri că eroina va reveni acasă. Nu am să vă stric surpriza. Cartea vorbește în special despre migrația spre Italia și despre dramele românilor ce acum fac parte din cea mai mare comunitate românească din Europa. Dacă vă surâde ideea de a pleca din România puneți mâna pe această carte. Dacă ați plecat deja, vă rog citiți-o. Știu că sună cinic, dar eu m-am bucurat că nu sunt singura și că până la urma nu sunt nebună că îmi e dor, deși altora nu pare să le fie.

Cam astea au fost cărțile despre migrație pe care am vrut să vi le arat. Desigur sunt mai multe, dar eu nu prea rezonez cu cărțile scrise funny despre acest subiect, că sunt și din astea. Pe mine mă cucerești cu povești, iar dacă poveștile au eroi actuali sau cu care să mă pot eu identifica, atunci și mai bine. Dacă știți astfel de cărți vă rog să îmi scrieți. Mă găsiți aici. 

Raluca

De ce nu poți uita de unde ai plecat?

Dragilor,

nu am să mă refer aici la cei care își neagă rădăcinile, fie s-au mutat din sat la oraș, fie din România în străinătate și la graniță au uitat limba, obiceiurile, prietenii, tot. Am să mă refer la un fenomen cu care mă confrunt zilnic și probabil că mă voi confrunta cât voi trăi în așa zisa ”străinătate” și anume să îi zic ”grija pentru ce se întâmpla în România”. Am citit destul despre migrație, cât să afirm că nu suntem noi românii mai cu moț, ci orice migrant pentru o perioadă mai mică sau mai mare e cu picioarele în două luntrii.

Multă vreme s-a crezut că românii fac parte din această categorie pentru că multi sunt migranți economici, adică acei oameni care au plecat din țara de origine din motive economice, fie nu și-au găsit un job, fie au căutat un salariu mai bun... Acești migranți au plecat cu ideea că se vor întoarce într-o perioadă scurtă (de la câteva luni la maximum 10 ani), pe modelul ”strâng bani, îmi fac o casă și mă întorc”. Acești migranți, deși trăiesc în cu totul altă țară și vorbesc o cu totul altă limbă, sunt la curent cu ce se întâmplă în țara de origine, de la evenimentele din viața prietenilor, familiei și rudelor apropiate, până la scena politică și socio-economică.

Unii, ăia mai fericiți, se rup total, scopul lor e să se integreze cât mai repede și cât mai bine în țara adoptivă și atunci refuză să afle știri din țara de origine, se uita la canalele TV din țara adoptivă, se învârt doar în cercuri de străini și învață limba din țara adoptiva foarte repede, tocmai pentru a se putea integra. Însă, am întâlnit și români care și-au asumat emigrarea, care au plecat cu gândul să se stabilească în țara adoptivă, dar care sunt și foarte ancorați în realitățile românești. OK, poate nu știu exact ce ministru mai e pe unde, dar știu de la cine e președinte, premier și partid de guvernământ, până la prețul pâinii din supermarket. Chiar dacă au plecat, cumva nu se pot desprinde.

Printre acești migranți mă număr și eu. Nu mai repet de ce am plecat din România, dar am plecat cu gândul să mă întorc la pensie. Apoi, pentru că așa sunt eu, m-am răzgândit. Mie mi-a lipsit mult România, prietenii, viața de acolo, așa că de câte ori România dădea semne de civilizare și visul meu de a mă întoarce cât mai repede creștea. Știu e nasoală această ambiguitate. Când am ajuns prima dată în Irlanda, un român, care acum ne e prieten, m-a întrebat din prima dacă am venit să rămân sau să mă întorc. Eu eram vai de capul meu, și mică și abia plecată din România, am zis că am venit și eu să vad cum e. La care el mi-a zis ceva ce mi-a rămas întipărit în memorie și acum; ”nu vei face nimic dacă gândești așa, trebuie să te hotărăști, ori ai venit să rămâi și atunci faci tot ce trebuie pentru asta, ori ai venit să pleci și atunci lucrezi în direcția asta, așa vei pierde anii degeaba”. Și mare dreptate a avut.

Da am realizat o grămadă, am întâlnit o grămadă de oameni pe care îi numesc prieteni, am vizitat cât nu a vizitat neam de neamul meu, am învățat despre tot și toate, m-am format, nu mai sunt aceeași și totuși, nu mă pot desprinde. Citesc deopotrivă și revista lunară din Arlon și presa online din Luxemburg, dar și presa din România. Am păreri, mă revolt, iar peretele meu de fb. e martor tăcut al acestei duplicități, ba o poză cu o ie, ba o poză cu o clădire faină din zonă, ba un link la o știre din România, ba un link din Luxemburg, ba un comentariu despre ceva din România, ba în română, ba în engleză.

Și de câte ori mă revoltă ceva legat de România, lumea mă sfătuiește că uit, să mă rup, să nu mă mai intereseze. Și uneori și eu vreau asta, uneori sunt zile întregi când nu deschid nici un link din România, nu mă uit la TV, nu deschid nimic din ce share-uiesc prietenii mei pe fb. și apoi ceva mă atrage, un fir invizibil, și iar mă informez, iar mă revolt și iar îmi dau cu părerea. A ajuns aproape ca a doua mea natură această ambivalență. Însă mă bucură că nu sunt singura, m-am înconjurat de oameni faini, oameni care gândesc ca mine, oameni care nu au uitat de unde au plecat și care au luptat să ajungă unde au ajuns. Pentru că e o luptă, întâi cu tine și apoi cu lumea, că migrarea asta nu e ușoară.

Oi fi răspuns la întrebarea din titlu? Nu cred, dar migrația și granițele și legăturile dintre oameni sunt aria mea de cercetare așa că probabil astfel de postări voi mai apărea.

Dacă v-a plăcut articolul mă găsiți mai repede pe fb la: Dichisuri.ro.

Raluca