Paştele în Dublin

Cred că în fiecare zi din această săptămână am compus o postare, dar nu le-am publicat pentru că mi se păreau mai "nu ştiu cum". Am vrut să scriu despre Trim, dar m-am pierdut pe traseu, în schimb am reuşit să scriu un articol de 4 pagini pentru ziar. M-am şi documentat pentru el, mi-am cumpărat o carte despre Titanic şi am citit suplimentul unui ziar irlandez The Irish Examiner şi vreau să spun că în viaţa mea nu am citit un supliment al unui ziar românesc aşa de bine documentat. Au până şi articole scrise de nepotul celui care a fotografiat Titanicul înainte să se scufunde, cum ar veni a treia generaţie de jurnaliști din aceeaşi familie. Un irlandez a urcat pe Titanic, cât a poposit în Cobh, în sudul Irlandei, şi a făcut fotografii. Sigur le ştiţi şi voi pentru că sunt celebre. Apoi sunt articole foarte complete despre motivele care au dus la scufundarea Titanicului, cercetări recente şi rezultatele anchetelor de acum 100 de ani. Deci dacă nu aş fi citit nimic şi aş fi pus mâna doar pe suplimentul acelui ziar, care nu e nici măcar printre cele mai citite din Irlanda, aş fi ştiut mai multe despre Titanic decât toţi jurnaliștii din Românica.
Am să îl păstrez, că e chiar de păstrat. Oricum presa scrisă din Irlanda e de o mie de ori peste cea din România, poate de asta în Irlanda ziarele sunt la putere şi există doar 3 posturi de televiziune, deci fix invers faţă de România. Cândva, promit să mă documentez şi să scriu despre mass media din Irlanda.
Promit de îndată ce apare ziarul să public şi pe blog articolul despre Titanic.
Aşa, despre Paşte acum. Paştele în Dublin a fost week-end-ul trecut. Atunci am văzut oameni cu coşuri îndreptându-se spre biserică, a fost week-end prelungit şi Dublinul s-a pustiit. Acum nimic nu mai aminteşte de Paşte şi parcă nici nu îmi vine să spun că e Paştele, că nimic nu s-a schimbat.
Totuşi am şters praful, am dat cu aspiratorul (cum fac săptămânal sau chiar mai des dacă năpârleşte Dea), am să îmi cumpăr cozonaci de la cofetăria românească şi am să mă duc la o biserica ortodoxă să iau lumină şi poate să asist la slujbă. Am să mă chinui să înroșesc şi vreo 6 ouă, iar momentul mult aşteptat va fi duminică, atunci când ne vom duce să ne întâlnim cu românii.
Aşa că am să vă ţin la curent cu articolul despre Titanic, un articol despre ouă şi cozonac şi ce om mai găti noi, un articol despre biserică şi un articol despre întâlnirea cu românii. Cam multe articole, nu mă înjuraţi, le-am scris aici ca să nu le uit. Plus am să compun, undeva pe săptămâna viitoare, articolul cu Trim.
Cam asta e cu Paştele în Dublin.
Vă urez Un Paşte Fericit şi Luminat!!!! alături de cei dragi vouă.
Raluca

From Trim with LOVE

Am ajuns la Trim în căutare de baloane cu aer cald. Nu le-am găsit, dar am găsit un castel superb şi am reuşit să facem poze frumoase cu obiectivul cel neascultător :D

Revin curând cu poze şi povestea.

Am deschis sezonul deplasărilor în afara Dublinului.

Raluca

Din nou pachet de acasă

După epopeea pachetului, primului pachet, de acasă o perioadă am ezitat să mai cer pachete. Nu pentru că nu aş fi uitat lucruri importante acasă ci pentru că ultimul pachet era plin cu borcane pe care le-am consumat în proporție de 40 la sută, restul de 60 ocupă şi acum spaţiu prețios în dulapurile din bucătăria minusculă. În fine, am avut nevoie de reportofon, că vă spuneam că am pitici pe creier şi că nu pot vorbi în engleză dacă nu am reportofonul de acasă, apoi mi-am uitat pantofii mei roşii, celebri de acum, de cât i-am purtat şi mi-am găsit bluza maro, una dintre preferate. Evident o uitasem acasă.
Aşa că după instrucțiuni clare şi precise cum că pachetul să conțină fix aceste itemuri şi nimic mai mult am acceptat să ne trimită părinţii mei un al doilea pachet. Mi-a zis mama că mi-a pus şi ciocolată Rom (una dintre preferatele mele) şi cafea Jacobs, că doar ce v-am spus că eu asta îmi cumpăr de la magazinele românești, dar nu i-am dat importanţă. Da două-trei ciocolăţele acolo şi un pachet de cafea...
Şi vine ziua de miercuri în care mama pune pachetul sau tata, că nu am înţeles exact. Mi se confirmă că e mic şi uşor şi probabil nu voi mai plăti 40 de euro pe borcane. Şi aşteptam fericită ziua de sâmbătă.
Şi sâmbătă, dăm noi telefon la şofer (aveam să aflu că e de fapt unul din cei 4 şoferi) şi nu răspunde, caut în ziarul românilor, Actualitatea IRL, că parcă am văzut eu o reclamă, era pe ultima pagină şi spunea clar: vă aşteptăm în fiecare sâmbătă... Deci e sâmbătă, clar a venit pachetul.
Ne urcăm în Logănel şi plecăm din est, unde stăm noi, spre vestul Dublinului, unde vine autocarul. Evident ne rătăcim, eu ştiu un drum, Alin ştie alt drum, ne ciondănim în maşină, ajungem totuşi într-un loc cunoscut de unde clar direcţia era înainte (chiar trebuie să îmi cumpăr o hartă a Dublinului că GPS-ul lui Alin e prost) şi mergem. Recunoaștem chestii pe traseu, deci clar mergeam bine. Şi după vreo 15 minute ajungem. Reuşeşte Alin să între în parcarea unde era autocarul fără mari probleme, că data trecută habar nu aveam pe unde era intrarea, şi parcăm fix în faţa autocarului.
Trecem peste amuzamentul celor 4 şoferi care văd un Logan în Irlanda, care mai şi vine să îşi ia pachetul din România şi ne punem pe căutat pachetul pe o pajişte unde erau împrăştiate o grămadă de pachete. Mi-a fost ruşine să fac o poză, dar ce trimit românii de acasă spre Irlanda merită o postare specială: cărucioare de copii, triciclete, bax-uri cu pufuleţi şi pufarini, ba chiar şi nişte anvelope. Siiiiigur aceste obiecte nu se găsesc de cumpărat în Irlanda sau poate or fi mai ieftine în România...
Mă simţeam ca în poveştile cu vânătoare de ouă, eveniment specific Paştelui Catolic, cred sau oricum specific englezilor şi irlandezilor. Noi sau poate doar eu, ne uitam după un colet mic, când colo pe un colet mărişor văd scrisul mamei, Raluca Caranfil. Ăsta e. Alin îl întreabă pe unul dintre şoferi cât costă şi spre surprinderea noastră spune 15 euro. Eu sincer între primul pachet care a costat 40 şi acesta nu vedeam mari diferenţe, dar în fine.
Ne uitam amândoi la pachet şi ştiu sigur că şi Alin zicea că iar ne-au trimis borcane. Când că îl ridicăm însă, era surprinzător de uşor, deci clar borcane nu erau. Aşa se explică doar cei 15 euro.
Iarăşi ne rătăcim pe traseu şi într-un final când am ajuns eu acasă am descoperit că într-adevăr mama ne-a trimis ceea ce spusese. Reportofonul, pantofii, tricoul, cafea şi ciocolată. Nu ştiu dacă s-a uitat cineva în pachetul nostru, dar dacă se uita sigur zicea că ne deschidem o cafenea.
Da nu mă supăr, cafea Jacobs să fie şi ciocolată Rom, că restul nu mai contează.
Aşa am trecut şi peste al doilea pachet. Acum că a fost aşa de uşor poate îmi mai amintesc şi de alte lucruri pe care le-am uitat acasă sau poate ne ajută Dumnezeu şi ajungem chiar noi acasă să îmi caut şi să îmi aduc şi alte lucruri.
Un Paşte Fericit!!! vă urez dacă sărbătoriţi în acest sfârşit de săptămână Paştele Catolic, dacă nu La Mulţi Ani!!! celor care poartă nume de flori.
Raluca

Bilanţul unei zile fără băutură şi altele amestecate...

Două vorbe vă spun şi apoi vă las că iar am pachet de la mama. Data asta nu o să mai fiu ameţită şi am să fac o poză cu autocarul să vedeţi şi voi ce mândreţe de autocar aduce bunătăţile din România. S-a dat şi la televizor în România că românii din străinătate nu prea mai umplu granițele de maşini străine ca să petreacă sărbătorile în România. Aşa că într-un fel sau altul mielul şi alte bunătăţi vor veni cu autocarul anul acesta.
Acum, să nu înțelegeți din titlu cumva că eu nu am băut o zi, pentru că, mă ştiţi, eu nu prea beau deloc. Ba chiar aseară am băut un fel de cocktail cu ceva şi m-a durut capul jumătate de noapte după. Eu am promis pe facebook că mă voi duce în centru de Vinerea Mare - Good Friday la catolici să văd ce fac petrecăreții.
Şi fără să vreau am ajuns în centru şi m-am ţinut de promisiune, că am încurcat traseele autobuzelor, am coborât prea târziu din autobuzul nostru şi ne-am trezit fix pe O'Connol. Şi pentru că suntem încă de puţin timp în Dublin nu ştiam de unde să luăm următorul autobuz aşa că am colindat preţ de vreo jumătate de oră tot centrul.
Se vede că am dormit puţin şi m-am trezit devreme, că mă pierd în detalii. Ce vreau eu să vă spun e că irlandezii au respectat Good Friday, adică nu au mai băut în pub-uri. Era o tristeţe prin centru de ţi se rupea inima. Pe O'Connol erau doar indieni, asiatici şi negri. Nu am văzut în jumătate de oră decât vreo 10 irlandezi şi de obicei centrul e plin. Pub-urile zăceau goale, iar în alimentare, rafturile cu băuturi erau sigilate cu nişte benzi asemănătoare celor de poliţie, din alea galbene cu lipici pe spate. Magazinele Off Licence erau închise, iar seara la 11 străzile erau goale.
Bine ca să fim onești, în Irlanda unii au liber de joi până marţi şi cei mai mulţi dintre aceştia au plecat din Dublin, că parcarea din faţa blocului meu e aproape goală, deci poate şi de asta centrul era mai gol, dar în mare eu zic că irlandezii nu au băut în pub-uri o zi. E o realizare, zic eu.

 În schimb eu am avut distracție. M-am întâlnit cu românii, am mâncat şniţel de pui (buuuun) şi am găsit Cola Cherry. Eu nu prea mai beau cola sau băuturi acidulate de vreo 4 luni, cel puţin, sau beau doar de poftă, am renunțat chiar şi la apa minerală, dar îmi pare rău, pentru Cola Cherry fac rabat :D Nu e la fel de bună ca cea băută acum 6 ani în Budapesta, dar e cu cireşe şi asta e tot ce contează.

Măi da eu de Nea Mărin v-am spus pe blog? parcă nu. L-am descoperit acum vreo două săptămâni când m-am întâlnit cu românii acolo. Inițial când ni s-a spus că ne întâlnim la Nea Mărin am zis că e vreun pub irlandez poreclit aşa de români. Am ajuns la adresă şi ne uitam după un pub. Ba chiar am şi zărit unul, numai că am avut inspirația să sun pe cineva să îmi spună exact unde să venim şi mi-a zis simplu La Nea Mărin. Şi mă credeți sau nu, deşi stăteam peste stradă de local, mă uitam ca curca-n lemne până am început să citesc pe litere şi mi-am dat seama că firma e în română şi că restaurantul este unul pur românesc. Şi ce ciorbă rădăuţeană şi ce sărmăluţe am mâncat eu acolo, nu cred că am mâncat în toţi cei 7 ani de Bucureşti. Buuune de tot şi mai ales bune în Dublin.

Acum dacă v-am mai povestit de Nea Mărin vă rog să mă scuzaţi, da prea toate erau bune ca să nu vă povestesc. Data viitoare vă aduc şi poze cu ciorba, deşi gustul, din păcate, nu se poate transmite pe blog :D

Raluca

P.S. Vreau să urez tuturor catolicilor care poate îmi citesc blogul Un Paşte Fericit!!! iar ortodocșilor La Multi Ani!!! pentru toţi cei cu nume de flori, că la noi acum sunt Floriile. 

Despre câinii vagabonzi

Primarul Sorin Oprescu şi-a făcut bilanţul celor 4 ani de mandat. 4 poduri, 110 kilometri de conducte, un stadion, un centru vechi şi încă vreo câteva lucruri. Multe nu spun nu, dar nici o vorbă despre câinii vagabonzi sau poate el primarul o fi spus, da l-au tăiat ăştia de la TV prost. Hai să spunem aşa.
În București, poate mai rău decât în provincie situația câinilor vagabonzi este una dusă la extrem. Zilnic apar alţii noi, zilnic sunt câini abandonați, zilnic sunt oameni muşcaţi, zilnic sunt câini omorâți fie călcaţi de maşini sau otrăviţi sau unii chiar apucă să moară de moarte bună, cine ştie or fi şi cazuri din astea.
De câteva luni m-am făcut prietenă pe facebook cu mai multe organizații neguvernamentale ce se ocupă cumva cu problema câinilor vagabonzi. Pentru că mi-a spus cineva să nu critic doar ca să mă aflu în treabă, ci să critic argumentat. Şi e perfect adevărat. Cele cu care sunt eu prietenă, repet pe facebook, fac treabă. Zilnic găsesc anunțuri, zilnic postează de câini adoptaţi, zilnic postează istorioare despre câinii pe care îi ajută. Când au fost zăpezile alea mari s-au organizat şi au deszăpezit adăpostul de la Glina. Oamenii fac treabă.
Acum trec de partea cealaltă. Aceleași asociații sau organizații fac apeluri disperate la cei care fură gardurile de la adăpostul din Glina să înceteze. Ba acum vreo câteva luni au furat şi oalele câinilor şi i-au eliberat pe câmp, adică nu doar că au furat, da să facă şi rău.
Azi am văzut o poză cu doi câini abandonați, legaţi de un gard în centru, pe care acum cei de la ong îi caută.
Deci pot spune că aceste organizaţii fac treabă, da acum întreb şi eu ca proasta. Ce inimă poţi să ai să legi doi câini de un gard în speranța că nu se vor întoarce în curtea pe care au slujit-o cu credinţă ani buni şi să le arunci un pumn de boabe că poate or trece cu ele noaptea? Ce inimă poţi să ai să strici şi puţinul ăla de adăpost de la Glina, subdimensionat, de ţi se rupe sufletul, dar e bine că există? Ce inimă poţi să ai să abandonezi un câine, pui într-o sacoşă strânsă la gură? Ce inimă poţi să ai să azvârli în stradă o căţeluşă cu puii de câteva zile?
Ce inimă? ai inimă?
Şi pun pariu că tocmai cei care fac astfel de lucruri sar mai apoi de cur în sus că Bucureştiul e plin de câini vagabonzi. Păi hai să începi tu prin a nu mai face rău unor animale. Eşti o brută fără suflet, nu poţi creşte sau întreține un animal, încă mai crezi că un câine şade perfect în lanţ... recunoaște şi nu îţi mai aciua un câine pe lângă casă ca mai apoi să îi dai cu şutul.
Eu zic că şi aşa s-ar micşora numărul câinilor vagabonzi din Bucureşti. Voi ce ziceţi?
Raluca
P.S. Fotografia a fost luată de pe facebook-ul celor de la Asociaţia pentru protecţia animalelor ROBI Aceşti doi câini au fost abandonaţi lângă Şcoala Centrală din Bucureşti, cineva le-a tăiat cablurile cu care erau legaţi, dar nu a putut să îi ducă şi la asociaţie sau un adăpost, iar cei de la Robi îi caută.