Translate

January 31, 2016

Luxemburg - An inspector calls

Dragilor,

viața socială din Luxemburg, a mea cel puțin, e mult mai puțin animată decât în București sau Dublin. Nu compar cu Iașul pentru că acolo nu am eu viață pe cât de animat este, în plus zic să compar capitalele europene pe care le cunosc cel mai bine.
Așa că în ultima vreme nu am refuzat nimic, nici concerte live, nici mici piese de teatru, nici mari piese de teatru, nici concerte simfonice, expoziții, vizite de galerii și muzee, tururi turistice, nimic. Cumva vreau să cunosc Luxemburgul ăsta sub toate aspectele lui înainte de a mă decide să plec sau poate să stau.
Așa că prin noiembrie am văzut pe Facebook că lumea din cercul meu se duce la un teatru în limba engleză, la o piesă de teatru. Așa că am luat și eu bilete. Piesa avea să se joace abia în ianuarie, pe 30 mai exact.
Biletele mi-au venit la postă, le-am pus undeva la vedere și am continuat viața. Și încet, dar sigur, a venit și 30 ianuarie. Era a treia reprezentație și deja în cercul meu începuseră să apară reacții. Nu am citit nimic, să nu îmi stric plăcerea.
Și vine 30 ianuarie, adică ieri. Și mă pălește pe mine dorul de cumpărături, da din alea bune, de Germania, unde pierzi o zi întreagă, nu spargi pușculița și vii cu sacoșele doldora.
Și pe la 12 plecăm spre Germania, uitând total de piesă. Îmi revine brusc memoria pe la mijlocul drumului, acel mijloc când e prea târziu să te întorci și prea devreme să continui. Așa că am oprit la o benzinărie și ne-am apucat de mâncat, apoi am calculat, am redus la maximum timpul de cumpărături și am zis că ne ajunge. La 13 am ajuns, la 17 trebuia să plecăm înapoi. Și ne-a ieșit. Am descoperit că fix pentru ce plecasem, nu am luat, dar a fost o zi reușită, în lumea mea, adică a magazinelor irlandeze unde nici nu trebuie să probezi, unde materialele sunt de calitate și prețurile excelente.
Pe la 19 intram în casă după bilete, da ce sens mai au cumpărăturile dacă nu etalezi ce ai cumpărat? Așa că echipați cu o cămașă nouă și cizme noi, am plecat pe la 19.20 din casă. La 19.45 fix ieșeam din parcare direct în teatru. La fix ne-am lăsat hainele la garderobă, am intrat în sală, s-au stins luminile și a început piesa.
Frumoasă, de fapt interesantă. Nu știu de ce nu pot să spun că mi-a plăcut, ca așa dacă le iau pe rând mi-a plăcut cam tot. Mi-a plăcut decorul, mi-a plăcut promovarea, mi-a plăcut povestea, mi-au plăcut costumele, ok data viitoare iau bilete mai in față să văd și eu actorii de aproape, dar mi-a plăcut sala, am râs când era de râs, mi-a plăcut și finalul, am și aplaudat, însă tot nu pot spune pe deplin că mi-a plăcut.
A fost totuși o seară reușită!
Însă ce am remarcat a fost că în jurul meu erau numai vorbitori nativi de engleză, din ăia cu accent și tot. Și oamenii ăia au aplaudat, au discutat piesa, oamenii ăia se cunoșteau. A fost o șansă unică să observ o comunitate din mijlocul comunității. Oamenii aceia, vorbitori nativi de engleză, se bucurau că au asistat la o piesă în limba lor. Se vedea împlinirea pe chipul lor și îndrăznesc să cred că pentru ei și comunitatea lor evenimentele nu sunt așa rare ca pentru români.
Românii însă nu doresc astfel de evenimente. Altfel nu îmi explic de ce nu sunt mai multe. Românilor le pute să se vadă cu alți români. E drept și eu am avut reacții alergice, dar în mare mă bucur să întâlnesc români. Însă românii de aici se amestecă mai bine cu englezi de exemplu decât cu români.
Cred că de aia nu voi vedea eu prea curând piese puse în scena de teatrul din București (oricare ar fi el) pe scena Marelui Teatru din Luxemburg. Pentru că suntem mici și neuniți.
Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca
P.S. Am descoperit cu surprindere că la începutul lui martie la abație are loc un spectacol românesc. E și o trupă românească de actori, aici în Luxemburg. Tare aș vrea să mă fi înșelat și după piesă să vin cu vești bune. Tare aș mai vrea!

January 26, 2016

Luxemburg - Despre Unirea Mică


Despre unire cu mulți nervi

Nu știu voi cum ați trăit unirea asta, dar eu de departe am vărsat o lacrimă. Asta până am deschis primul site românesc sau facebook-ul. Acolo am văzut că lumea a fost mai preocupată de căciula președintelui, decât de semnificația zilei și de faptul că încă suntem dezbinați. Nu mă credeți? Mergeți în București și spuneți că veniți din Iași. Acolo tragedie! Am avut o fostă colegă care nu m-a suportat niciodată pentru că veneam din Moldova. Nu am condamnat-o niciodată și viața a tratat-o atât de rău încât nici nu a fost nevoie să o condamn eu cumva. Da am lăsat primul job în București din cauza ei, dar ca orice șut în fund, am nimerit la mult mai bine, într-un loc unde eram apreciată și respectată și unde nu mi s-au tăiat deloc aripile, ba chiar am fost împinsă să fac performanță. Cred că acolo am fost cel mai jurnalist posibil și de asta nu regret nimic. Însă revenind, dacă așa ne tratăm la noi în țară cum o fi în străinatate? 
Ei bine, aflați că în străinătate ne-am unit. Am prieteni olteni, vă vine să credeți? Moldovenii și oltenii uită că ar avea ceva de împărțit și sunt prieteni, lucru de neînchipuit în București. Am prieteni acum de peste tot din țară, plănuim excursii împreună, un vis.
Însă aici am descoperit și altceva. Am descoperit că suntem într-adevăr norocoși că vorbim aceeași limbă. Acesta fiind unul dintre motivele pentru care s-a putut realiza Mica Unire. Știați de pildă că dacă mergeți la Bruxelles, capitala Belgiei, și vorbiți Engleză veți fi mai frumos tratat decât dacă vorbiți Franceză, una dintre limbile oficiale ale Belgiei? Da au ei două sau chiar trei limbi oficiale, dar nici ei nu se au unii cu alții prea bine.
Apoi știați că dacă luați un neamț din zona asta și îl duceți pe lângă Polonia sau Austria, dar tot în Germania, s-ar putea să aibă dificultăți în a înțelege nemții de acolo? Lucrul ăsta nu se întâmplă nicăieri în România. Da avem ”probleme” cu ungurii, dar vă garantez că alții au probleme mult mai mari și mai reale cu minoritățile lor.
Așa că de ce să ne împiedicăm de lucruri meschine, precum căciula lui Iohannis și să nu ne bucurăm de ce avem? Suntem uniți, România e o țară mare și bogată, indiferent de ce vă vor spune alții sau de ce simțiți zilnic. Probabil veți spune că gândesc așa pentru că stau la căldurică în vest. Însă de unde privesc eu lucrurile voi sunteți cei norocoși. Voi vă vorbiți limba zilnic și nu sunteți forțați să stăpâniți la perfecție altă limbă pentru a muncii sau să vorbiți o altă limbă pentru a vă cumpăra o pâine. Voi sunteți acolo cu familia și prietenii și oricând aveți o ușă deschisă. Noi suntem singuri, pentru că aici ești singur indiferent câți prieteni îți faci, cât de bine îți faci treaba și mai ales de cât de bine câștigi.
Probabil cam pe acum vă întrebați de ce am pus tabloul lui Theodor Aman ca poză? Ei bine pentru că mie mi se pare foarte actual. Vă provoc însă să găsiți care femeie reprezintă Moldova și care Muntenia? Nu trebuie să fiți specialiști în costume naționale ca să ghiciți, deși eu așa am ghicit. 
Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

January 22, 2016

Luxembourg - exponat interactiv la Rotondes

Dragilor,
nu mă omor eu cu arta contemporană, dar sunt unele piese care îmi plac. Cum e aceasta imaginată de Francis Schmit. Știu, nici vouă numele ăsta nu vă spune nimic, cum nu îmi spune nici mie.
Însă e o instalație ce a făcut parte la un moment dat dintr-o expoziție, însă a fost cumpărată de un local din Luxemburg.
Așa că acum oricine ajunge în respectivul local poate scrie un mesaj și să îl lase acolo până vine următoarea persoană.
Sincer cred că e a treia oară când ajung acolo, însă e prima dată când remarc instalația.
Cred că am ajuns în punctul în care în artă nu mai vorbim de exponate unice, de sculpturi sau tablouri care chiar dacă sunt reproduse, diferă pentru că sunt realizate de mâna omului.
Acum arta e un pic comercială, dacă chiar trebuie să o numim artă. Așa că locul unui astfel de exponat nu era mai nimerit nicăieri altundeva decât într-un bar/pub.
Cum veneam după o zi plină și după un concert pentru care am așteptat o oră și jumătate să înceapă, pentru că în Luxemburg, și ultimul artist e zeu și întârzie, nu mi-a venit altă idee decât să fac un ”semn al întrebării” și să mă așez sub el pentru poză.
Alin s-a gândit să îmbunătățească ”opera de artă” și uite așa am ajuns la această poză, pe care deja mi-am făcut-o poză de profil.
În dreapta aveți și informațiile ce însoțesc instalația.
Sincer, cred că am să mai trec pe la acel bar, special să vad cu ce idei mai vin.
Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

January 19, 2016

România - Luxembourg/Belgia diferențe sau de ce nu ne întoarcem încă acasă

Dragilor,

noi suntem din categoria românilor care vor cândva să se întoarcă acasă. E o opțiune păcătoasă pentru că ești cumva în două luntre. Muncești să o duci mai bine, să îți faci o carieră, îți faci o casă, îți crești copii într-un sistem, dar cumva cu jumătate de măsură și cu gândul că faci totul pentru acea zi când vei spune STOP și vei pleca acasă. Pentru că oricât de gri ar fi acum România, e locul de care ne e dor din ce în ce mai mult.
Și eu una recunosc că în taină caut momentul și opțiunile de a reveni. Așa că tot căutând am dat recent peste o emisiune la TVR cu românii care s-au întors în România. Se numește ”A doua emigrare” și în fiecare ediție sunt prezentate două sau trei cazuri. E interesant să vezi că alții și-au făcut curaj și au reușit, sau nu.
Însă cum visam eu mai bine, ba ochisem și o căsuță frumoasă pe un deal al Iasului, vine iarna. Am așteptat-o de sărbători, dar ea s-a gândit să vină în Ianuarie. Bun și așa!
Știam că vine cu vreo două zile înainte, ne-o confirmaseră și prezența a tot felul de utilaje pe străzi, anunțase și la meteo, ne luasem și florile în casă. Așa că iarna a venit, a nins vreo două zile jumătate, am deszăpezit aleea și curtea de vreo două ori și aia a fost. Da, a întârziat într-o seară trenul cu jumătate de oră, da nimeni nu s-a ofticat, chiar dacă întârzierea nu era cauzată de vreme ci de proasta lor organizare. În rest autostrada a fost ”la negru” încă din primele ore, iar drumurile lăturalnice, așa-zisele drumuri de tractoare au fost eliberate a doua zi, într-o sâmbătă.
Nici vorbă de închis școli, nici vorbă de deszăpezit mașini cu orele, nici vorbă de întârzieri la trenuri de peste 100 de minute, așa cum am văzut că s-a întâmplat în România.
Poate o fi nins mai puțin decât în România, dar experiența îmi spune că pur și simplu luxemburghezii au anticipat zăpada și s-au pregătit. Cu două zile înainte au început să dea cu ceva pe șosele, în curbe sau la deal au pus cutii cu sare amestecată cu nisip și cu o lopată atașată (care nu s-a furat), când a început să ningă au trecut mai des cu plugurile, iar pe autostradă mergeau câte trei pluguri odată pentru a cutăța ambele benzi, ba și banda de siguranță. Ba într-o seară a înghețat și noi eram în vizită la prieteni și ne-am temut că nu mai ajungem acasă. Da de unde? Autostrada arăta de parcă ar fi avut încălzire pe sub asfalt. Nu știu cum au făcut, dar ne-am simțit în siguranță. E drept că viteza maxima pe autostradă în acea noapte a fost 90 km/h, dar s-a circulat.
Nu vă dau link-uri cu ce e în România, că știți voi mai bine. Probabil aș fi rămas izolată în căzuța mea pe un deal al Iasului și azi, a treia zi după ninsoare.
Cumva aici lucrurile merg și vă rog să mă credeți că per total ei sunt mai proști decât noi. Însă în cazuri din astea te gândești de două ori ce preferi. Deocamdată pentru noi e ok aici, însă a visa e gratuit!
Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

January 10, 2016

Franța - Paris - Un vis împlinit - La blouse Roumaine, Henri Matisse

Dragilor,

știu că mulți dintre voi nu vor fi de acord cu mine, dar mă știți, asta sunt și scriu exact ce simt. Ei bine, mie niciodată nu mi-a plăcut Parisul. Nu am vrut niciodată să îl vizitez, nu mi-am dorit să îmi beau cafeaua privind strada, nu mi-am dorit să ma plimb pe malurile Sennei, nici să ajung la Louvre, nici la magazine, nici romantică nu am prea fost, deci pentru mine Parisul era pe listă, dar undeva mai jos.
De altfel, știți cum e, dacă nu îți dorești, se împlinește. Așa că eu de ajuns la Paris am ajuns de multe ori, dar todeauna cu treabă. Poate nici nu mi-am dorit vreodată să ajung la Paris ca turist. Totul până la obsesia mea cu iile și descoperirea celebrului tablou, La blouse roumaine de Henri Matisse, care se află la Paris. Bine mi-am mai dorit eu să ajung și la atelierul lui Brâncuși, și la Disneyland, în funcție de vârsta la care veneau aceste dorințe.
Întâmplarea sau întâmplările au făcut ca de Crăciun, sau mai precis între Crăciun și Revelion, să ajungem în Paris ca turiști. Aveam pe listă exact în ordinea asta: Atelierul lui Brâncuși, Tabloul lui Matisse și Louvre. Și fix trei zile în care să ne îndeplinim aceste dorințe. 
Însă, știți voi proverbul cu ”socoteala de acasă, nu se potrivește cu cea din târg”? Nu am mai ajuns la Louvre, am avut noroc că tabloul lui Matisse era la Centru Pompidou și că ne-a dus capul să ne cumpărăm bilet de pe net, evitând astfel o coadă de jumătate de zi. Și acum dacă dați o căutare pe net veți găsi că La Blouse Roumaine e la Muzeul de Artă Modernă din Paris și nu la Centru Pompidou, care e Muzeul de Artă Contemporană. OK, recunosc, nu mă pricep deloc la artă și nici nu pretind că m-aș pricepe, însă sunt două muzee diferite.
Norocul a făcut ca la ultimul etaj al Centrului Pompidou (primul care se vizitează) să găsesc un magazin unde să văd un magnet cu tabloul lui Matisse. L-am zărit cu coada ochiului și m-am dus să întreb. Era un etaj mai jos. Ce noroc pe capul meu!
Evident că nu rețin nimic din etajul 5 și că am trecut ca vântul până la etajul 4 unde știam că e. Nici nu a fost greu de găsit și apoi cred că am petrecut jumătate din timpul alocat acelui etaj doar uitându-mă la tablou. Pe același etaj era și Coloana Infinitului a lui Constantin Brâncuși și ”Cocoșul”, cred că îi spune, tot de Brâncuși și un alt tablou al lui Matisse tot cu o ie.
Vă las cu poze. A fost greu să aleg 9 poze din cele peste 100 făcute și cu aparatul și cu telefonul, pentru că m-am întors cu altă ie și am făcut alte poze.







Cam asta a fost. După vizita la Paris am inclus pozele și într-o lucrare pentru master, le-am pus și pe fb in toate combinațiile posibile. 
Despre Paris, mă feresc să spun mai multe pentru că știu că sunt cam singura cu astfel de păreri, dar deși orașul e nițel oribil și murdar, muzeele și arhitectura merită o vizită.
Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca
There was an error in this gadget