Translate

September 24, 2015

Una-i ca Luna

Dragilor,

nu puteam să nu vă arat cum stăm noi la Skype. În timp ce Luna își făcea somnul de frumusețe, eu puneam la cale împreuna cu colegele mele, evenimentul ce se desfășura în două zile.
Îmi place detașarea luxemburghezilor. Cu două zile înainte de un mare eveniment toată lumea era calmă, ba mai mult șefa ne-a zis să lucrăm de acasă și să vorbim pe Skype. Eu aș fi înnebunit de nervi, aș fi întors evenimentul pe toate părțile și aș fi repetat la secundă. Însă e bine să ai un șef calm. Cum o ieși așa o ieși, noi ne-am dat toată silința. 
P.S. Nimeni nu a spus că a lucra de acasă e ușor :)


Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

September 21, 2015

Luna sau fericirea vine în ambalaje mici

Dragilor,

nu credeam că lucrurile se vor schimba prea curând. În ultimul an până a murit Dea am stat zi și noapte cu frica-n sân, tot speram într-o revenire, dar când ne-a fost clar că nu mai e cale de întoarcere am sperat pentru ceva mai puțin rău și mai puțin dureros pentru ea. Habar nu aveam că ultimii 15 ani alături de un cățel ne-au schimbat atât de mult. 12 ani cu Dea și 3 aproape 4 ani cu Lady, așa se fac 15 ani. Ei și după ce a murit Dea au început depresiile, certurile, trebuie să spun că eu eram capul răutăților, veșnic nemulțumită, pusă pe harță, nimic nu era în regulă, nimeni nu îmi înțelegea suferința. Aveam momente când empatizam și cu Alin și înțelegeam că și el suferă, dar el nu suferea niciodată la fel de mult și la fel de intens, ba mai mult părea că i-a trecut mai repede, prea repede, după gustul meu.
Foarte târziu am înțeles că ar trebui să căutăm un alt cățel. Am tot picat în capcana prietenilor care ne spuneau că ce libertate pe capul nostru, că ce vacanțe vom avea, că ce aventuri, că de fapt un câine e o povară. Voiam să cred că eram liberi, dar pentru noi un câine nu a fost niciodată, dar niciodată o povară. Și uite așa treceau lunile, nu aveam vacanțe de să cazi pe spate, nu mergeam nicăieri și atmosfera era din ce în ce mai apăsătoare.
După vreo 3 luni am decis că ne trebuie alt câine, că a venit timpul, că nu o dezamăgeam pe Dea în nici un fel și că așa cum o știam dacă noi eram fericiți și ea avea să fie fericită, acolo unde era. Și ne-am apucat de căutat. Nu degeaba stăm în centrul Europei. Zilnic cercetam site-urile cu câini din Belgia, Franța, Germania și Luxemburg, ba chiar extinsesem căutările și la Olanda și Anglia. Câini collie erau, unii erau chiar și frumușei, dar mai toți erau scumpi, prea scumpi. Am decis că în Germania erau cei mai "ieftini" și tot în Germania erau cei mai mulți collie de tip american, adică cu picioare lungi cum erau Dea și Lady.
Odată ce am stabilit o sumă am și ajuns aproape să luam cățel de vreo două ori, însă ori se răzgândea proprietarul, ori eram prea departe și o vindea mai aproape, ori am fost iarăși păcăliți de "prieteni" că acum e cu adoptatul nu cu cumpăratul, mai lipsea puțin și făceam și turul adăposturilor din zonă.
Până într-o vineri când am găsit un anunț. Era ea alături de frații ei, ea singura neagră, restul bleu-merle. Ea evident mai ieftină decât frații săi, dar în ochii mei cea mai frumoasă. L-am pus pe Alin și pe prietenul nostru neamț să sune și să le zică că venim duminică după ea.
Ea era la Koln și chiar mai departe. Nu ne-am pus mari speranțe. Cu doar o săptămâna înainte trebuia să mergem după alta, iar vânzătorii se răzgândiseră cu doar o zi înainte.
S-a făcut duminică, am împachetat niște tartine și apă și am plecat. Pe drum am trecut prin Koln, l-am vizitat așa mai pe fugă, mai fără chef și am plecat după ea.
Am găsit-o puricoasă și murdară într-o curte noroioasă, tocmai plouase. Vânzătorul mi-a pus-o în brațe și vreo 5 minute nu m-a mai interesat nimic. A fost tactica perfectă. Alin voia să negocieze, voia să vadă pedigreeul părinților, eu nimic. Ne-am asumat un mare risc. Carnetul de sănătate era în germană, am recunoscut niște abțibilduri, semn că i se făcuseră niște vaccinuri, nu știam nimic de deparazitare, nu am văzut părinții, nu nimic.
Greu m-am prins să o analizez și în afară de urechi puțin murdare și gingii un pic cam mov era ok. Cam apatica, dar aparent sănătoasă.
Am plătit, am făcut schimb de adrese, ni s-a dat chiar și o chitanță, am amenințat proprietarul că dacă se întâmplă ceva știu unde stă și am plecat.
După vreo 20 de km am zis totuși să oprim să ne uităm mai atent la ea, prea era somnoroasă, prea avea gingiile albe. Demoni vechi ne-au revenit în memorie, ne-am amintit de drumurile la Liege cu Dea când singura speranță stătea într-un tub de miere (de să nu mai văd eu miere de atunci). Am oprit și am examinat-o. Între timp boțul prinsese viață, voia în brațe, alerga după noi prin iarbă, avea și voce și pe limba ei ne spunea că ceva îi lipsește. Am înțeles ce când ne-am urcat înapoi în mașină. Îi lipseau frații și părinții, dar i-am explicat că de acum noi vom fi familia ei. Și a înțeles.
Așa a apărut în viața noastră, Luna. Vreo două zile a trecut prin Ciubaca, Azorel, Miți, Leia și ne-am oprit la Luna. E unul din numele clasice de câini românești.
Între timp am ajuns și la veterinar și totul e ok, are și jucării și pernuțe și zgardă și casa noastră iarăși e plină de veselie. În doar o zi s-a prins că e dusă afară să își facă nevoile, mai rămâne să ne prindem și noi când vrea ea să își facă nevoile și ea trebuie să învețe să ne comunice. A învățat să urce și să coboare scări, să coboare de pe canapea, să stea singură :( să mă aștepte când am ceva de scris la calculator și să interacționeze cu pisicile vecinilor.








Luna dragă, nu vei citi niciodată aceste rânduri, dar află că mare bucurie ai adus în casa noastră și în sufletul meu. Am făcut pace. Dea va avea totdeauna un loc aparte în inima mea, dar de acum încolo o mică părticică îi e dedicată Lunei. Să fii sănătoasă și să ne bucuri zilnic!
Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

September 19, 2015

Trăiesc din nou

Dragilor,

așa cum vă promiteam cu mult timp în urmă am ajuns să scriu impresiile mele despre această carte. 
Nu știu voi cum sunteți, dar eu știu prea puține despre Familia Regală a României, dar trăind în țări unde regalitatea este încă forma de guvernare și unde văd câtă prețuire poartă cetățenii Luxemburgului, de ex, ducelui și ceea ce reprezintă ducele, am decis să mă informez.
Vedeți voi eu am trăit în perioada în care regele fugise cu vagoane de bogății și ne prădase țara pe mâna comuniștilor, regele era un trădător și poveștile cu familia regală țineau mai mult de mituri decât de adevăr. Târziu am realizat ce simbol este regele, ce înseamnă el, ce a însemnat de fapt pentru cei care au trăit în timpul regalității, am văzut îmbunătățirile aduse de perioada în care România a fost regat. Așa că ceea ce am învățat la școală era zdruncinat rău.
Nu sunt regalistă și nu consider că transformarea aceasta ar fi benefică României de acum, dar cred cu tărie în sintagma "cine nu își cunoaște istoria, o va repeta".
Acum strict despre carte, trebuie să vă spun că mi-a plăcut. Nu prea o situam eu pe Principesa Ileana în arborele genealogic al Casei Regale. OK era fiica Reginei Maria, da nu știam nimic mai mult. Ba știam că descendenții ei au moștenit Branul, iar după ce am văzut ce frumos arată Branul de când a fost retrocedat, nu aveam cum să am o părere proastă despre Principesa Ileana. Da cine a fost ea?
Tot ce vă spun, ca să nu vă stric plăcerea lecturii, e că dacă România ar fi continuat pe calea pe care o luase la un moment dat, ne-ar fi fost de o mie de ori mai bine. Îndemn pe toți nostalgicii comunismului să citească cartea, să treacă pe la Sighet apoi și să mai vedem dacă mai sunt cu adevărat nostalgici.
Ei bine, pe vremea războiului Principesa Ileana conducea mașina prin munți, făcea vizite cu mașina la București, iar mașina devenise pentru ea și familia ei cam ce e pentru noi astăzi. Nu e o legătură evidentă, dar poate dacă România ar fi fost alt fel nu am fi fost acum primele generații cu mașină și carnet, am fi avut o disciplină a condusului și nu ne-am fi purtat ca în junglă.
Ăsta e doar un exemplu, sunt multe și bune și rele. 
Pe mine m-a atras cartea pentru că vorbește despre exil, despre puterea de a lua totul de la capăt, despre renunțarea la tot ce ai din dorința de a fi mai bine. Principesa povestește cum și-a vândut bijuteriile ca să își trimită copii la școală. Principesa Ileana din familia regală care a fugit din România cu vagoane de comori și care tăria în lux în timp ce noi mâncam salam cu soia.
Apoi își descrie camera, cu mici comori, nu foarte valoroase, dar care pentru ea erau neprețuite, o icoană din România, un lucru banal, dar care o lega de casă, de acasă, o cutie cu pământ românesc. Sunt mici lucruri pe care oricare dintre noi le-a luat când a plecat de acasă, sunt comori despre care am scris și la ziar și cei care au citit mi-au confirmat că e adevărat. Că e exil, migrație, refugiu, e fix aceeași chestie, cu mici nuanțe. E o rupere de o viață și trecerea în alta. Nu aveți cum mă înțelege decât dacă ați trecut vreodată prin așa ceva.
Ca să nu o mai lungesc, eu vă recomand cartea, vă recomand să o citiți și să reflectați și mai ales să înțelegeți.
Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

September 14, 2015

Belgia - Un week-end pe litoralul belgian

Dragilor,

cum stau foarte prost cu timpul în ultima vreme și cum abia prin Decembrie mă mai eliberez, am decis să fac postările cu mai puține vorbe și mai multe poze, ca totuși să existe postări pe blog. Vor fi și mai mici și mai puțin documentate (știu că în ultima perioadă nu le mai documentam chiar deloc), dar nu mă voi îndepărta de idea cu care am pornit acest blog, și anume să povestesc părinților, prietenilor și cui o mai ajunge pe aici, viața mea departe de ei.
Așadar, un week-end pe litoralul belgian poate însemna stat închis în camera de hotel de frica vântului și a frigului sau stat pe plajă și poate și o scurtă baie, cum vă e norocul. Acum doi ani la începutul lui septembrie oamenii se plimbau pe promenadă cu geci și cizme, nici vorbă de ajuns pe plajă sau de baie în mare, anul acesta a fost mai cald, așa că ne-am riscat. Și bine am făcut.
Nu a fost de baie, dar de stat pe plajă la picnic a fost. Ne-am luat și scaunele pliabile de acasă, am ochit și o zonă mai nepopulată și a fost chiar fain.
În prima zi am îndrăznit să port rochia mea lungă, singura, de la H&M.  
Geamandurile erau foarte aproape de mal 
Apa era destul de rece, dar îndrăznit să intru cu picioarele și chiar ne-am și plimbat pe mal
Plaja era destul de lata, iar din loc în loc erau astfel de diguri, Alin zice că ar fi oprit erodarea plajelor.  
În altă localitate, nițel mai la sud, de fapt în cea mai mare localitate de pe litoralul belgian, Oostende, lumea chiar stătea la plajă și chiar erau și oameni în mare, chiar și copii.
Portul din Blankenberge  
Așa se stătea la plajă. Paturile nu se închiriau, dar trebuia să comenzi ceva de la bar. Cum eram la relaxare și cum lăsasem mașina în parcare, nu a fost nici o problemă să comandăm ceva :) 
Astfel de căsuțe erau peste tot pe plaja din Blankenberge. Ni s-a spus că cele mai multe aparțineau locatarilor din zonă. În ele își țineau tot echipamentul pentru plajă sau chiar și bărci. Însă înainte astfel de căsuțe erau de fapt cabine unde se schimba lumea înainte de a intra pe plajă.
Picnic în doi pe plajă 
Marea 
Gânditoare 
E foarte frumoasă această poză, însă, recunosc. Mă uitam atentă la niște femei musulmane, care mâncau cartofi prăjiți dându-și pentru fiecare cartof la o parte vălul de pe față, să văd cum intră în apă. Răspunsul: îmbrăcate.
Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

September 11, 2015

Belgia - Blanckenberge - Orăşelul caselor cu faianţă

Dragilor,

am ajuns la mare în Belgia dintr-un impuls. Am văzut pozele unei colege care a ajuns în Blankenberge pe facebook, am intrat pe booking să văd ce preţuri sunt la cazări, m-am consultat cu Alin să văd care ar fi sfârşitul de săptămână cel mai potrivit şi am făcut rezervări. Am preferat un hotel care nu e chiar pe plajă, pentru că alea au preţuri nesimțite şi nu se justifică şi în plus am impresia că în Blankenberge nici nu prea sunt multe hoteluri pe plajă, ci mai degrabă apartamente de bloc ce pot fi închiriate. Şi vremea a ținut cu noi, de fapt vremea a fost foarte caldă pe aici toată vara aşa că şi dacă nu am fi avut noroc de soare, tot nu putea să se răcească foarte tare.
Aveam toate ingredientele unui week-end reuşit. Şi aşa a şi fost şi sper să îmi găsesc timp să vă povestesc, însă azi vreau să vă vorbesc despre casele cu faianță. Bine, nu sunt foarte multe de spus, ideea e că le-am văzut peste tot şi mi-ar fi plăcut să ajung pe litoralul belgian când tot Blanckenberge-ul avea astfel de case.










Ce industrie trebuie să fi fost în zonă, ce meșteșuguri uitate și înlocuite cu replici ieftine și de serie... Asta înseamnă să îți pierzi identitatea. Vă dați seama ce reclamă i s-ar fi făcut dacă toate casele sau măcar centrul rămâneau acoperite cu faianță?
Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

September 9, 2015

Belgia - O țestoasa veghează orașul Namur

Am căutat-o anul trecut la mare în Belgia. citisem că se află pe o plajă, am bătut plaja respectiva în lung și-n lat și nimic. Am aflat din ziare că era la reparat și întreținere pentru că aerul sărat îi dăunase. Așa că la doi ani de atunci am zis că sigur s-a întors pe litoralul belgian. Așa că am căutat-o și am găsit că locul ei pentru un an a fost în Namur. Un oraș la vreo oră de noi, frumos din poze, dar pe care nu l-am vizitat niciodată. Așa că în drum de la mare spre acasă am trecut prin Namur și i-am făcut o groază de poze.

Țestoasa a putut fi admirată din februarie și până în august pe Citadela din Namur
Țestoasa se cheamă de fapt "Searching for utopia", "În căutarea utopiei" și a fost făcută de Jan Fabre, un artist belgian născut în Antwerp.
Cum anul acesta capitala culturală este la Mons în Belgia și tot anul acesta se împlinesc 35 de ani de când Jan Fabre influențează arta și cultura belgiană.
Așa că în Namur, capitala provinciei unde este Mons, s-au strâns mai multe lucrări ale lui Fabre ce au fost expuse în tot orașul. S-a creat astfel și un circuit Fabre între aceste lucrări.
Dacă vă întrebați cine e omul de pe țestoasă, e chiar Fabre. 


Asta vede țestoasa
Panoramele din citadela din Namur sunt superbe, mai ales la ceas de seară, cu siguranță vom reveni







Așa se vede țestoasa din parcare
Cum belgienii nu sunt foarte prietenoși cu internetul și cu social media, nu știu unde a fost dusă țestoasa sau dacă a fost luată din Namur pe 1 septembrie așa cum era planul. Inițial țestoasa trebuia să se întoarcă pe litoralul belgian, dar nu chiar pe plajă ci în fața unei primării, într-o piață.
Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

There was an error in this gadget