Translate

May 31, 2015

Luxemburg - Universitatea din Luxemburg - Sesiunea de postere

Dragilor,

viata trebuie să continue şi continuă, fie că noi vrem sau nu, fie că ne bucurăm sau nu, plângem sau nu. E fenomenală adaptabilitatea omului şi fenomenale sunt şi mecanismele care intervin ca după o pierdere majoră să te ridici şi să continui. Credeam că voi sta în depresie vreo 2 luni, încă plâng şi îmi e dor, dar continui. Şi cum masterul nu așteaptă pe nimeni, cu atât mai puţin problemele mele, a venit momentul sesiunii de postere.
Nu ştiu câţi dintre voi sunt familiari cu aşa ceva, aşa că am să explic, atâta cât am înţeles şi eu. Ei această sesiune de postere e o treaptă în realizarea tezei de master. Eu încă nu m-am prins cum m-a ajutat asta în cristalizarea ideilor pentru viitoarea teză de master, dar cică a ajutat. Mi-ar fi plăcut să am un feedback din partea profesorilor, ca măcar să ştiu dacă sunt pe drumul cel bun, dar dacă îndrumătorul meu e încântat, ce contează ce zic ceilalți profesori, care poate sunt sau nu pe subiectul meu.
După ce m-am lămurit că nu am cu nimic de profitat de pe urma sesiunii de postere, m-am relaxat şi toate au mers unse. Textul l-am scris în maximum jumătate de oră, am ales poze cu mine, chiar dacă pare nasol, mie mi se pare personal, cu atât mai mult cu cât fiecare profesor care ne-a zis de lucrarea de master, ne-a sfătuit să alegem un subiect care să ne placă şi să fie personal, pentru că vom sta pe acelaşi subiect un an jumătate.
Din ce am înţeles aceste postere se fac după ce, cercetarea a avut loc şi după ce ai ceva date de pus într-un poster. Eu nici nu am început cercetarea, deci nu aveam ce date să pun pe poster şi apoi cercetarea mea se bazează pe interviuri, deci nu îmi era oricum clar ce aş putea pune pe poster. Aşa că eu sunt radio jurnalist, eu iau interviuri, eu sunt în poze pe poster. E clar? Mie mi s-a părut clar.
Sesiunea de postere tine două zile. Eu aş fi făcut-o în două ore, da în fine, e Luxemburg, sunt bani de cheltuit pe profesori plicticoși invitați, care să spună banalități pe lângă subiect, sesiunea ține două zile. În prima zi am pus posterul pe panou, iar în a două zi am prezentat posterul. Deci practic tot ce vedeţi pe poster eu trebuia să sumarizez într-un minut, plus alte 5-10 minute de întrebări. Am fost a doua prezentare, aşa că am scăpat repede şi apoi fără emoții am participat la prezentările colegilor mei.
După ce prezentările posterelor au luat sfârşit, cei 4 profesori au început să meargă din poster în poster şi să analizeze. Sper că am luat totuşi notă bună, pentru că deocamdată nu ştiu. Apoi noi trebuia să mergem la fel la fiecare poster şi să punem comentarii, iar din când în când să trecem pe la posterul nostru să vedem ce comentarii avem sau dacă cineva voia mai multe răspunsuri legate de poster şi de subiectul tezei de master.
La final s-a anunțat câștigătorul sesiunii de postere, care a primit un premiu consistent şi care a fost o bulgăroaică. Eu m-a bucurat că a fost din zona noastră, cu atât mai mult cu cât cea care a câştigat nu e genială, dar muncește mult, deci chiar nu aveam de ce să ne ofticam.
Cam asta e cu sesiunea de postere. A fost prima la care am participat şi probabil că ultima :) pentru că nu îmi doresc o carieră academică.
Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

May 27, 2015

Luxemburg - Festivalul migraţiilor şi culturilor

Dragilor, 

aceasta este o postare ce trebuia scrisă de vreo două luni, dacă nu şi mai bine. Pur si simplu am uitat de ea şi am regăsit-o azi în dosarul cu postări nefinalizate. Cum festivalul să tot fi fost prin martie, nici amintirile nu sunt foarte proaspete, iar ce îmi amintesc e că nu am fost foarte impresionată. Vedeți voi, luxemburghezii scot în faţă asta cu migrația şi cu acceptarea şi cu integrarea şi cu adaptarea sistemului, însă dacă ajungeţi la astfel de manifestări nu veţi numara toți luxemburghezii de acolo pe degetele de la doua mâini. E doar un discurs frumos, care mângâie străinii ce locuiesc în Luxemburg, se cheltuie câteva fonduri şi se simt mai integrați, însă totul e o chestie de suprafață. Luxemburghezii au nevoie de străini pentru că ei sunt puțini şi bătrâni şi nu are cine le plăti pensia, străinii au nevoie de locurile de muncă şi uite aşa se ajunge ca peste 50% din populație să fie de altă origine decât cea luxemburgheză. 
După părerea mea astfel de festivaluri sunt făcute ca străinii să se cunoască între ei şi nu ca luxemburghezii să îi cunoască pe străini. De altfel toți cei 5 luxemburghezi cu care interacționez eu au spus că nu s-au dus niciodată la astfel de manifestări, iar unul habar nu avea că aşa ceva există în Luxemburg.  
Festivalul e un fel de târg, cu standuri, în care fiecare ţară îşi prezintă cultura, obiceiurile, tradițiile. Cel mai frumos mi s-a părut standul Turciei, era şi cel mai bine pus la punct. În poză era un turc ce vindea vată pe băţ.
Alt turc desena pe apă
şi transfera apoi desenul pe hârtie
Shaorma cu de toate, tot la turci
Standul celor care militează pentru dreptul de vot pentru străinii din Luxemburg. Cam gol!

Ucraina

Ucrainencele mi-au plăcut cel mai mult. Se pare că e o comunitate numeroasă. Nu ştiu dacă se vede, dar aveau ii. Desigur modelele sunt diferite, dar tot cămăși erau.
Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

May 25, 2015

Olanda - Lanurile de lalele

Dragilor,

nu vă vorbesc chiar mult pentru că am să atașez multe poze, din cele câteva sute pe care le-am făcut lanurilor. Câteva precizări totuşi se impun. Lanurile de lalele nu sunt într-o grădină. Nu vorbesc de parcul acela cu K de pe lângă Amsterdam, eu vorbesc de lanurile cu lalele ale oamenilor. Cam cum sunt la noi lanurile cu rapiță, în perioada 1 Mai, de se umple fb. cu poze cu rapiță în drum spre mare, aşa sunt în Olanda lanurile cu lalele.
Numai că Olanda, fiind Olanda, se ajunge destul de greu la lanuri, din cauza canalelor, şi doar câteva sunt accesibile cu maşina. Însă dacă aveți bicicletă şi ştiţi să vă țineți şi echilibrul (că mai sunt şi oameni cu bicicletă şi fără să o folosească), puteţi ajunge mult mai ușor la lanuri şi poate găsiţi unele care nu sunt foarte populate de turişti.
Lanurile sunt în jurul localității Haarlem, însă noi le-am găsit pe drumul dinspre Haarlem spre Leiden şi am vizitat şi cele două oraşe cu această ocazie.
Unde am oprit noi maşina, mai erau oprite vreo 10 maşini şi oamenii îşi făceau poze cu lalele. Din păcate soțul meu nu e amator de poze, nici măcar când mergem să facem poze, aşa că eu am intrat singură în lanuri şi am rugat pe cineva să îmi facă o poză. E drept că am intrat în vorbă cu respectivii şi am făcut schimb de fb., dar mi-ar fi plăcut şi mie poze din acelea reușite cu lanul de lalele. Aveam şi o ie cu care plănuiam să mă schimb şi să facem o ședință foto în toată regula... Altă dată, în altă viaţă!
Acestea fiind spuse, vă las cu poze!













Trebuie să vă mai spun totuşi de cât de geniali mi se par olandezii. Câmpurile pe care le-am văzut eu erau de fapt nisip. Am săpat puţin şi era tot nisip, iar lalelele (şi narcisele şi zambilele) sunt plantate pe un amestec de nisip cu paie. Nu ştiu cum cresc, dar am înţeles că de fapt olandezii sunt interesați de bulbii plantelor şi nu de flori, aşa cum credeam eu. Bulbii se culeg şi se exportă în toată lumea. De aceea multe dintre lanuri erau deja culese, chiar am avut noroc că am mai găsit lanuri cu flori, pentru că ştiam de la o colegă că începuseră să înflorească de acum două săptămâni şi cum a fost însorit, erau mari șanse ca lalelele să fi fost deja culese. Am avut noroc!
Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

May 23, 2015

Doare!

Dragilor,
am îndraznit să scriu, deşi nu ştiu ce voi scrie şi cum va fi forma în care va ajunge pe site, dar eu o văd ca o purificare, ca o terapie. Pun pe hârtia virtuală toate gândurile ce mi s-au adunat în cap şi ameninţă să îl spargă. Timp de o săptămână m-am machiat pentru că aveam "ochi de broscoi", dar a fost un preț mic pentru durerea mare ce mi se cuibărise în suflet. Acum durerea e aceeași, însă mecanismele de a trece peste şi-au intrat în funcțiune. Vreo două zile nu am vrut să recunosc, nu am vrut să cred, deşi (sună rău) la un moment îmi doream asta.
Dragilor, nu cred că aţi înţeles mare lucru. A murit Dea. Gata am scris-o! E negru pe alb, e cât se poate de real şi ireversibil. Am ales să scriu pentru că lumea rea, curioasă şi bârfitoare îşi dorește să afle cum. Am postat pe FB şi am primit nenumărate mesaje în care eram întrebată cum? Simplu. E foarte simplu să mori. Nici nu trebuie să fii pregătit.
Aşa cum ştiţi deja, Dea a dat primele semne de boală acum aproape un an, iar de atunci încet, încet organele au început să îi cedeze. Pneumonia de după Revelion era să îi fie fatală, am reuşit să o aducem înapoi. Tusea cu leşinuri de Paşte era să o ia dintre noi, antibiotice şi drumuri la veterinar şi am scăpat-o. Acum a fost brusc şi dintr-o dată. În week-end am fost în Olanda, a fost perfect, luni a fost o zi normala, luni spre marți, noaptea a fost neliniștită, marți dimineaţa am găsit-o inertă. Am reluat procesul, goana la veterinar (de unde de două ori am luat-o acasă să moară şi ea trăise), pastile, antibiotice. Miercuri situația era mai bună, dar nu se mai mișca. Am cărat-o afară în curte pe brațe.
Am spălat-o cu buretele pentru că voia să se spele singură şi nu mai putea şi am început să ne rugăm. Printre plânsete, jelituri am făcut programarea la veterinar de a doua zi. Joi dimineaţa când am coborât a ridicat capul. Era ok, aşa îmi părea. Am început să sper, dar tot am dus-o la veterinar. Pe maşină nu se mai mișca şi gemea mut. La veterinar a venit confirmarea: nu se mai putea face nimic. Aşa că am făcut ultimul lucru, la care m-am rugat să nu ajung să îl fac. Am jurat că nu mă voi mai ruga niciodată pentru nimic. A trecut repede. Deja pe la mijlocul celei de-a doua seringi, plecase. Am urlat de durere, amândoi. Doctorul ne-a lăsat să ne luam adio. Nu am putut. Sunt sigură că sufletul ăla e legat de al meu. Alin s-a ocupat de chestiile practice, cât eu încă îi mai aranjam urechile, îi mângâiam lăbuțele şi o încurajam că sunt acolo. Ea nu mai era.
În maşină ne-am vorbit să ne continuăm ziua. Am plecat imediat de acasă, am plâns pe sub ochelarii de soare în tren. Am plâns în gară. Am plâns la şcoală, apoi m-am spălat pe faţă şi am continuat. Şi aşa am făcut de atunci şi până acum. Dea e într-un loc mai bun şi nu se mai chinuie. Nu o mai doare şi va fi totdeauna cu noi.
Însă pe noi ne doare. Şi doare rău! Vreo două zile încă am mai crezut că e acasă şi primul lucru după ce am deschis uşa a fost să fugim în sufragerie, la ea. Însă ea nu mai era acolo. E greu când pleacă Alin, îl conduc până la ușă, mă întorc şi nu e nimeni lângă mine. E greu când plâng şi nu e nimeni să mă oprească. Şi plâng şi o plâng, de mi se fac "ochii de broască". E greu când locul din pat e gol. E greu când aud zgomote şi nu e ea. E greu când sună poștașul la ușă şi nu ne mai îmbulzim care să ajungă prima. E greu când îi las ultima bucățică de mâncare şi ea nu e acolo să o prindă. Primele zile chiar am aruncat-o şi apoi am plâns. E greu să ies în curte, nici nu m-a interesat că a înflorit liliacul şi trandafirul. E greu cand ii gasesc jucariile sau pernutele prin casa. E greu să nu ma întorc în maşină să văd ce face Dea pe bancheta din spate. Mie îmi e greu. Îmi plâng mai mult de milă, decât să o plâng pe ea. Conștientizez asta şi îmi vine să urlu. Însă ştiu sigur că pe ea nu o mai doare, că Dea e bine, merge bine şi se bucură de tot ce o înconjoară acum. Şi poate cândva, ne vom revedea!
Doare! Ştiu, a fost doar un câine, însă a fost prietena mea, singura prezență constantă din viaţa noastră în ultimii 12 ani, a fost mai mult decât un câine, iar mie îmi lipsește. Nu vreau alt câine. Nu acum. Nu vreau să forțez. Dacă o fi să fie, va fi o poveste frumoasă, aşa cum a fost povestea Deei.
Rămâi cu bine suflete!
Raluca
P.S. Vă rog să nu comentați. Nimic din ce ne veţi spune, nu ne va face bine. Nu sunteti datori să comentaţi. Ştiu că sunteţi alături de noi. Dacă aveți un cățel sau o pisică strângeți-i bine în brațe şi bucurați-vă de ei. Nu puneți întrebări, nu acum, pentru că doare! Tare!

May 22, 2015

Olanda - Amsterdam - Muzeul Van Gogh

Dragilor,

a treia oară a fost cu noroc şi am apucat să vizităm muzeul. Adevărul e că ne-am cumpărat biletele de pe internet şi am trecut de coada ce avea vreo 2 km ca prin brânză. Am şi intrat pe la 12.30 deşi aveam bilete de ora 13.00. Aşa că sfatul meu, dacă vă doriți să vizitaţi acest muzeu, e să vă luați biletele de pe net. Nu ştiu de ce cei care stăteau la coadă, nu valorificau această opțiune.
Primul lucru pe care vreau să îl spun e că Olanda e vizitată de olandezi. De când cu UE şi cu deschiderea spre Europa, rar mai vezi italieni care să viziteze Italia, de ex., aşa că m-a surprins ca la toate locurile turistice să văd că cei mai multi turişti erau olandezi. Chiar şi la Van Gogh, cei mai mulţi erau olandezi. Bine acum nu ştiu dacă olandezi sau vorbitori de olandeză, dar cert e că la restaurantul muzeului se auzea olandeza mai mult decât engleza sau oricare altă limbă.
Al doilea e că turistul nu are vârstă. Am văzut la muzeul acesta, mai mult decât la altele, bătrâni de abia se țineau pe ei, dar care sprijiniți de cadru stăteau un timp la fiecare tablou, citeau explicațiile, nu mai spun că manevrau ghidul electronic, mai ceva ca tinerii, deşi funcționa pe android sau oricum un sistem asemănător celui pe care îl am eu pe telefon.
A treia chestie e că Olanda e scumpă şi nu prea merită. Intrarea la muzeu era 17 de euro, o cafea la restaurant era 7 euro, o prăjitură vreo 8 euro, iar preparatele de genul quiche (un fel de tartă cu legume) erau 10 euro felia. Nu mai spun de preţurile din magazinul muzeului unde un magnet era 4.5 euro, iar o vedere 1 euro. Scump, foarte scump!
A patra chestie e că e extrem de aglomerat. Oricând la orice tablou erai a 10-a persoană care se uita la acel tablou. Nu sunt eu mare fan muzee cu tablouri, nu țin neapărat să privesc de aproape nici un tablou, de atins nici nu mai încape vorba, dar parca nu aş vrea să mă înghiontesc tu toţi latinii pe la tablouri. Latinii sunt italienii, spaniolii, francezii şi romanii, cele mai necivilizate neamuri din Europa.
Aşa că eu după ce am suportat cu stoicism două etaje, la al treilea l-am anunțat pe Alin că mă duc în restaurant. Şi dusă am fost! Nu ştiu ce am pierdut şi nici nu prea mă interesează. Am prins o masă la fereastră, am băut o cafea şi am mâncat o tartă de fructe de pădure şi tare bine a mai fost!
Florile erau pe masa din restaurant şi m-au ajutat să nu îi crăp capul unei italience care a presupus că dacă eram singură la masă, (deşi pe masă erau destul preparate care să indice că nu eram singură) poate să ia celălalt scaun fără ca măcar să întrebe. Am intrat în lumea mea şi i-am ignorat pe francezii care molfăiau cu zgomot, pe italienii şi spaniolii care vorbeau tare şi strigau unii la alții prin restaurant şi pe românii care îşi făceau selfie cu telefonul, de ultimă generație, desigur, în timp ce plodul umbla încălțat pe canapele. 
Despre muzeu, după cum vedeţi, nu am multe de zis. Nu l-aş recomanda nimănui, iubitor de Van Gogh sau nu. Poate o fi mai gol în timpul săptămânii? Noi l-am vizitat într-o sâmbătă. Chiar nu ştiu ce să zic, acum știind care e treaba aş alege să petrec acele ore într-un alt mod, dar nu aş fi ajuns la această concluzie, dacă nu aş fi vizitat muzeul :)
Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

May 20, 2015

Olanda - Castelul Ammerzoden şi Castelul Loevenstein

Dragilor,

aşa cum probabil aţi aflat de pe fb. de 1 Mai am ajuns în Olanda. După ce anul trecut am stat acasă pentru că preţurile erau mai mult decât prohibitive, anul acesta ne-am făcut rezervări din ianuarie, ca să fim siguri. Am ales un B&B micuț şi frumos, cu doar două camere, dar care a fost multe peste măsura așteptărilor. Ne-am simţit super şi sperăm să le mai trecem pragul cât de curând.
Vedeți voi e prima oară când încercăm un B&B în Europa. Am stat la pensiuni în România şi cred că o dată am stat la un Bed&Breakfast şi în Irlanda, însă ne-am descurajat nițel pentru că peste tot în Irlanda a te primi cu câinele însemna că au o canisă afară în care poate sta câinele. Plus că tot din cauza câinelui, care mai lasă par, mai murdărește, mai latră (proprietarii de câini ştiu la ce mă refer, nu e ca şi cum Dea ar fi un câine gălăgios sau murdar), am preferat hotelurile care primesc câini. Cumva contactul e mai impersonal, decât în casa omului, pentru că eu aşa văd aceste B&B-uri, ca pe o extensie a casei omului.
Ei bine, şi cum am ajuns noi, gazda bucuroasă de oaspeți s-a pus pe povestit. Cred că prin alegerea unui B&B, alegi de fapt poveștile care vin la pachet cu proprietarul, alegi o experienţă mai autentică decât statul la hotel, unde singurul contact e un recepționer ce îşi face doar jobul. Aşa am aflat că de fapt gazda noastră lucrează la oficiul turistic din localitate, am aflat cum şi-au construit pensiunea, am fost să cunoaștem toate animalele domestice, am dat un tur al casei şi ni s-au dat indicaţii către ce am putea vizita prin zonă. Când doamna a aflat că Alin e cu castelele, ne-a şi dat o broșură cu toate castelele din zonă şi ne-a recomandat vreo trei ce erau în apropiere.
Aşa se face că nici nu am ajuns bine, am despachetat şi în loc să ne destindem pe terasa frumoasă, am plecat la vânătoare de castele. Era deja ora 4, deci șansele să şi vizităm unul erau destul de mici, dar aşa pe dinafară tot le puteam vedea.
Castelul Ammerzoden este unul dintre cele mai bine păstrate castele din Olanda. Din exterior mie îmi părea asemănător cu alte castele deja vizitate, dar cică şi interiorul a fost păstrat aşa cum era acum 600 de ani când a fost construit castelul.
 Nu am apucat să vizităm decât curtea interioară şi taverna, pentru că, aşa cum bănuiam, ultimul vizitator intră la ora 16, iar la 17 castelul se închide. Dacă ajungeţi în zonă şi vreţi să îl vizitaţi, verificați orarul online pentru că e niţel ciudat. De exemplu duminica e deschis de la 13.
Însă chiar şi închis castelul are un parc în jur şi am văzut că multă lume face înconjurul castelului, ceea ce a făcut şi Alin, de unde şi aceste poze. 
Spatele castelului 
Eu şi Dea în grădină în așteptarea lui Alin. Am avut noroc că a fost o vreme super, pentru că altfel nu ştiu dacă mai vizitam noi tot ceea ce ne propusesem să vizităm.
Castelul Loevenstein e un castel medieval, mai pe placul lui Alin decât pe placul meu. Eu când mă gândesc la castele, mă gândesc la prinți şi prințese, la povești, la rochii lungi, în schimb Alin se gândește la apărare, la fortificații, adoră să găsească prin castele pasaje secrete, intră în cele mai întunecate hrube. Aşa că de acum eu deja ştiu dacă intru şi vizitez castelul sau nu. Acest gen de castel îmi inspira hrube, deci nu. 
Oricum nu l-am putut vizita pentru că se închidea tot la 16, dar pentru că e de fapt o citadelă, am găsit deschise magazinul de suveniruri şi taverna. Am urcat şi pe ziduri, unde Alin a descoperit că are fortificații în formă de stea. Sper să nu greșesc pentru că nu mă pricep deloc.
Construit între 1357-1397, Castelul Loevenstein a fost folosit chiar şi în cel de-al doilea război mondial când a făcut parte din apărarea olandezilor. Practic întreaga zonă a fost inundată, asta dacă iarăşi am înţeles eu bine. 
Cumva chiar şi eu mă întrebam cum apărai un astfel de castel când terenul în Olanda e întins ca în palmă, iar castelele sunt vizibile de la zeci de km? Păi cu șanțurile de apă, cu ziduri groase. Aşa mă gândesc eu, dacă întrebați vreun specialist în castele, probabil e diferit.
Aşa cum spuneam şi pe fb. am descoperit o admirație profundă pe care le-o port olandezilor. Îți trebuie un anumit tip de disciplină să stăvilești apa, să trăiești şi să prosperi din nisip. Am să vă spun mai multe în articolul despre lalele, dar m-a impresionat curățenia, curțile așezate şi întreținute la dungă, casele ce păreau a fi toate noi... Bine eu acum vorbesc de ţară în general şi nu de Amsterdam. Amsterdam-ul e o capitală, haotică, aşa cum sunt toate capitalele, însă în zonele rurale, unde e doar omul şi casa lui, din ce trăiesc oamenii ăia? de unde au timpul să ţină totul atât de bine îngrijit? mi se pare fantastic.
Atât despre castele în Olanda. Deşi am mai fi vrut, sunt puţine lucruri ce pot fi făcute în 3 zile şi lista era lungă. Însă ne vom întoarce!
Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

May 18, 2015

Germania - Roscheider Hof Konz - Din nou la muzeul satului de lângă Trier

Dragilor,

despre muzeu am scris aici, nu are sens să mai revin. Am recitit postarea şi deşi are mai bine de un an, eu îmi mențin părerile. Însă nu are sens să revin la polemici ci mai bine vă povestesc de muzeu pe soare şi primăvară. Nu mai mai intrat în muzeu ci doar în zona de case, ce erau frumos decorate cu flori de primăvară, narcise, zambile şi lalele. Am prins o zi frumoasă, am stat la un suc pe terasa restaurantului, ne-am plimbat printre case, a fost frumos!




Deși înainte Primăvara trecea cumva neobservată, anul acesta ne-am bucurat de aproape o lună cu soare, da soare zilnic, fix de Paște şi celelalte zile libere. Aşa că am instalat mobilierul în curte mai devreme, am dat drumul la grătare, am plantat flori şi ne-am bucurat de soare mai mult decât în anii trecuți. În zilele însorite înțelegem şi noi de ce avem casă cu curte, chiar dacă e greu cu tăiat iarba odată la două săptămâni sau uneori chiar şi mai des.
Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

May 16, 2015

Belgia - Bruxelles - Expoziția Floralia

Dragilor,
am aşa o impresie că anul trecut nu v-am povestit de Floralia, deşi am fost şi am fost şi cu Dea, deci cred că măcar de pe FB cunoaşteţi nişte poze. Ei bine Floralia asta e de fapt o expoziţie de flori ce se desfășoară în fiecare an timp de o lună, între Aprilie şi Mai, în grădina unui castel din Bruxelles. Anul trecut am ajuns în ultimul week-end şi florile erau cam ofilite, nu prea am înţeles noi nimic din grădină, însă anul acesta experiența a fost fantastică şi o spun eu, un om care nu se omoară după flori. Anul acesta grădina era plină de lalele şi zambile, iar mirosul zambilelor îmi amintea de Istanbul-ul din Martie, de Palatul Topkapi inundat de mirosul zambilelor. Habar nu aveam că sunt atâtea varietăți de lalele. E şi normal, la un pas de Olanda să le găsim. Poate vom ajunge să vedem şi lanurile de lalele din Olanda, dar am înţeles că alea stau şi mai puţin şi că e chiar un noroc să le prinzi în floare, pentru că sunt tăiate cum înfloresc, pentru că de fapt cultivatorii de lalele sunt interesați de bulbii din care acestea răsar şi nu de flori, aşa cum am crezut eu. 
Grădina de lângă Bruxelles se schimbă în fiecare an, aşa că şi dacă vedeţi pozele mele şi mergeţi la anu, nu aveți de ce regreta.
Vă vine să credeţi că şi acestea sunt tot lalele? Eu am crezut că sunt bujori.
Soiul acesta era atât de catifelat, ca mătasea
Lalelele Vampir
Parcul cu lalele
Șirurile de lalele pe marginea aleilor
Pâlcurile de lalele din apropierea serelor
Aţi mai văzut narcise culoarea asta?
Lalele mov şi roz
Parcul, cu turnul şi o inima din lalele
Am vrut să fim şi noi romantici, aşa că am rugat pe cineva să ne facă o poză lângă inima din lalele, dar din păcate nu se înţelege că aceea ar fi o inimă.
Poate poza asta ajută
Lalele, un iaz şi nişte raţe


Castelul văzut de la poartă
Eu pe alee printre lalele
Noi doi cu câmpul de lalele în spate
Tot noi cu iazul în spate
Lalele, iaz, raţe, castel
Lalele, iaz şi castel, dar fără raţe
Vremea a ținut cu noi şi a început să plouă când noi cam terminasem de vizitat.
De reţinut că biletul se poate plăti cu cardul, dar în interior vă trebuie bani dacă vreţi să cumpărați flori sau să beți o ciocolată caldă.
Noi am avut noroc că odată cu noi a intrat un grup de bătrâni, iar un domn ne-a dat un fel de pliant care ne asigura o intrare gratuită. Am economisit o intrare, adică 12 euro. Grădina frumoasă, cu cheltuială se ține!
Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

There was an error in this gadget