Translate

February 22, 2013

DIY - Cercei din mărgele ceramice

Niciodată nu pot avea prea mulţi cercei. Inele, coliere, brățări am în cantitățile optime pentru că nu mă atrag. Aşa că eu cumpăr cercei. În ultima perioadă am renunțat la a mai cumpăra, pentru că am descoperit magazinele cu materiale şi ustensile pentru bijuterii şi îmi fac singură. De acord că cerceii sunt rudimentari şi nu au cine ştie ce tehnică. De fapt nici nu am cumpărat vreodată o carte cu tutoriale despre bijuterii, nu am urmărit tutoriale nici pe youtube, pur şi simplu îndoi sârmele alea cum îmi vine mie. Sigur că greșesc. Sigur că stric o grămadă, dar în timp mi-am dezvoltat o tehnică şi cumva instinctual ştiu cum să prind o cheiță ca cercelul să se vadă bine pe ureche sau în ce direcție să îndoi ca mărgelele să se alinieze. În fine. 
Mărgelele din ceramică le-am luat din Arlon. Nu ştiu dacă se găsesc şi unde stați voi, dar având în vedere că modelele sunt oarecum universale puteţi face acești cercei indiferent de modelul mărgelei şi indiferent de materialul din care e făcută.
***
You could never have too many earnings or at least I can't. I seem to have enough rings, bracelets or necklaces because I am not attracted to buy them. But lately I have given up on buying them because I found stores with jewellery crafting materials and utensils and I can make them myself. I agree they are rudimentary and they don't require that much work. Actually I have never bought I book about jewellery making and never watched tutorials on this subject on youtube. I simply bend the wire like I feel and of course I make mistakes. But in time I developed my technique and It seems to work. 
The ceramic beads I bought from a shop in Arlon. I don't know if you could find some identical, but there are beads the same shapes from many materials. 
Aveţi nevoie de nişte ace cu gămălie, altfel nu ştiu să le spun. Cei care au mai meșterit bijuterii ştiu la ce mă refer. Eu am folosit unele cu gămălia în formă rotundă, dar am văzut şi în formă de cub şi de floare sau pur şi simplu ca un fel de cui. Apoi agățători, din acelea ce se bagă în urechi, mărgelele şi zale de lanț. Pentru că mă fascinează combinația negru cu auriu în ultima perioadă cam doar cercei aşa mi-am făcut. Acum că sunt în perioada albastră caut numai mărgele albastre. Din păcate cele albastre ceramice nu erau pe modelele astea. Aşa că deocamdată am cumpărat doar albe sidefate şi negre. 
***
You will need some pins, some hooks that go in the ear, jump rings and of course the beads. You will also need a jewellery pliers. Because I am fascinated with black and gold combination I only create earrings like that. Now I am in a blue phase so I am looking for blue beads but I couldn't find any. Next time, maybe. 
Nu ştiu să vă explic exact ce am făcut şi nici nu am fotografii intermediare pentru că e foarte simplu. Cu ajutorul cleștelui pentru făcut bucle (evident că nu îi ştiu denumirea) am îndoit acul prin gaura mărgelei până s-a format o buclă care a cuprins mărgeaua. Apoi am mai făcut o buclă şi pentru că am observat că cheița care vine în ureche era poziționată greșit am mai introdus o za între cele două. La final bucla cu mărgea şi cea a cheiței trebuie să fie pe aceeaşi direcție.
***
It is difficult to explain without any experience but I will try. With the help of the pliers I've made a loop in witch I introduced the bead. Then another loop for the hook and because the earring didn't alight right with the face I introduced a jump ring. At the end the loop with the bead and the hook must be on the same direction. 
Ei sunt cerceii. 
Şi unde e mai nimerit să îi fotografiez decât pe cana mea de cafea alături de tastatură?
Sper că vă plac.
***
As simple as that, they are the earrings.
And what place is more appropriate for presenting them to you than my cup of coffee and the keyboard?
Hope you like them
Raluca

February 21, 2013

Bagajul pentru o călătorie

Am observat că cu cât îmbătrânesc cu atât îmi fac bagajul mai în ultimul moment şi mai pe fugă. Şi tot cu cât îmbătrânesc reușesc să îmi iau cât mai puține lucruri şi să nu uit chestiile esențiale.
Când eram mică şi trebuia să plec într-o tabără sau cu părinții undeva visam nopţi întregi cum plec, îmi făceam bagajul în minte de câteva ori, apoi într-un caiet, apoi chiar îl făceam. Şi împachetam de toate, să fie. Rare au fost ocaziile când nu purtam toate hainele împachetate. De obicei mă pierdeam în detalii gen prea multe creme, prea multe accesorii...
Anii au trecut şi deşi în continuare îmi făceam bagajul pe hârtie, emoțiile se adunau toate în ultima noapte, în care evident că nu reușeam să adorm. Apoi grijile că am uitat ceva. Bagajul era totdeauna complet şi învățasem că deși ținutele le schimbat des, accesoriile rămâneau aceleași așa că nici nu le mai căram cu mine.
În ultimii ani am plecat mai totdeauna pe fugă, cu un bagaj mental din care dacă lipsea ceva era înlocuit pe traseu. Am plecat şi în concedii de peste o săptămână cu bagajul făcut cam cu o oră înainte de a ne urca în mașină.
Acum am ajuns la performanța de a nu mai avea nici măcar emoții şi am reușit ca într-un troller de mână să îmi încapă hainele şi laptop şi cărți pentru o săptămână. Şi nici măcar nu am gândit un pas înainte.
Vedem ce se întâmplă şi ce am uitat acasă :)
Voi cum vă faceți bagajul? Mai aveți emoții înaintea unei călătorii?
Raluca

February 20, 2013

Şi în Arlonia viaţa poate fi frumoasă

În ultima perioadă, recunosc, m-am depresat cam nejustificat aşa. Limba nu o ştiu, carnet de şofer valabil în Belgia nu am, orășelul Arlon e mic şi nu se întâmplă niciodată nimic. Practic dacă vreau să ies din casă trebuie să merg foarte mult (de la 20 de minute în sus), să iau mașina sau trenul. Pe autobuze nu mă pot baza pentru că se pare că şi în orășelul ăsta mic nu stăm în centru. Aşa că pe lângă noi trece doar o linie de autobuz, cu autobuze din jumătate în jumătate de oră. Şi chiar şi aşa în jumătate de oră sunt unde vreau eu să ajung, nu merită să aștept autobuzul care oricum mă duce până la gară (de unde trebuie să iau altul) şi apoi orășelul e chiar mic, nu am nevoie de autobuz.
Apoi care e viitorul meu aici? Nu ştiu foarte multe, dar ştiu sigur că zona cu firme, inclusiv sediile UE, din Luxemburg mă sperie. E sterilă. Nu îmi spune nimic. E populată de oameni roboți, toţi îmbrăcaţi office. Cam ca zona de birouri din Băneasa - Pipera din Bucureşti sau ca cea de la Grand Canal şi de pe cheile lui Liffey din Dublin. Zone unde sufletul îţi este omorât încetul cu încetul şi devii slujbaș la patron cu salarii de mii de euro pe care nu te duce capul să le cheltui decât în magazine de lux din centrul LUXemburg-ului sau în centrele comerciale unde orice produs e cu 20 la sută mai scump decât în Belgia, Franţa sau Germania pentru că în Luxemburg oamenii au bani.
Eu nu prea cred în miracole, în prezențe care te ghidează, în drumuri ce îţi sunt deja trasate. Cred în coincidențe şi în noroc, da în astea cred. Şi cred pentru că mi s-au întâmplat. Pentru că am ajuns în locuri unde nu ar fi trebuit să ajung şi am cunoscut oameni cu care acum sunt bună prietenă. Pentru că am făcut lucruri ce nu îmi sunt în caracter şi m-m descoperit.
Trebuia să spun asta pentru că trebuie cumva să ajung unde voiam eu să ajung. Ei recent am descoperit o a doua biserică faină în Arlon, pe lângă catedrală. E luminată foarte fain şi cu zăpadă în jur se vede foarte interesant noaptea. Nu ştiu de ce nu am remarcat biserica respectivă până acum, deşi se vede de pe strada mea şi chiar de pe autostradă. În fine. Într-o vineri când am mers la poștă să plătesc lumina am zis să mai umblu prin centru. Nu aveam un scop. Poate o ciocolată caldă la vreo ciocolaterie (sunt 3 în centru), poate mă învârteam putin şi apoi plecam acasă. Numai că era 9 şi ceva dimineaţa şi centrul era gol, pustiu şi părăsit. Parcă era un oraș proiectat tocmai ca eu să mă plimb pe acolo singură, dimineaţa la 9 când oamenii roboți deja au o oră de serviciu.
Şi când ies din centru, zona pietonală, văd un indicator cu BELVEDERE. L-am mai văzut de multe ori, dar niciodată nu am apucat să văd cât de frumos se vede ceva de la respectiva Belvedere. Aşa că am urcat un deal, apoi nişte scări, apoi am trecut pe sub o poartă (despre toate astea într-o postare viitoare) şi am ajuns pe o alee străjuită de copaci. Am mers până am ajuns la o parcare şi când am ridicat ochii eram fix în spatele bisericii. Trebuia să mă învârt să văd ce e acolo. Belvederea e de fapt un fel de balustradă de unde se văd bine acoperișurile din Arlon şi ieșirile din oraş. Nu e chiar atât de înaltă cât să se vadă bine oraşul, dar străzile de la bază arătau fain aşa goale. Şi nu ştiu cum şi nu ştiu când a trecut timpul şi după doar vreo 10 poze au bătut clopotele. Un cântec ceva. Era deja ora 10. Am mai făcut vreo două poze, m-am bucurat că eram singură în Arlonia şi am coborât.
Evident că nu am mai găsit drumul pe care venisem. Aşa că am mers până am dat de ceva cunoscut. Mai exact o stradă oarecum centrală unde parcăm noi când mergem la Primărie (şi am cam mers la Primărie după acte în ultima vreme). Şi cum mă uitam eu după uşi faine pe la casele pe lângă care treceam văd o vitrină: ARTethic. Şi o grămadă de culori şi materiale şi mărgele. Trebuia să intru. Şi bine am făcut.
Am crezut că magazinul e nou, că am trecut de câteva ori pe acea stradă, cu mașina. Nu e, ba chiar are câțiva ani. Şi e plin de chestii faine, dar cel mai fain e raftul cu mărgele din ceramică. Sunt superbe. Mi-am luat, mi-am şi făcut cercei (am să vă povestesc cum i-am făcut într-o postare viitoare). Şi e mai ieftin ca cele din Luxemburg. Aşa că acasă l-am căutat pe net. Şi am găsit un site asa de prietenos, acesta. Şi cum sună Loisirs creatifs şi ce intime mi se par pozele de prezentare. Şi ce bine arată împreună trei prietene cu trei preocupări diferite care s-au decis să îşi deschidă un magazin în Arlon.
E un magazin cu minuni. Seamănă cu Tinker de la Bucureşti şi fac şi ateliere. Şi oamenii ştiu şi engleză.
Nu ştiu de ce, poate datorită lucrurilor pe care tocmai le-am înşirat, încă zâmbesc. Şi ştiţi ce? După două zile cu ninsoare şi cer mohorât, a ieşit soarele. :)
Raluca

February 19, 2013

Dacă e marţi, e dietă - 4

Chiar când voi veți citi textul ăsta eu voi fi în mijlocul Bucureștiului savurând o şaorma cu de toate :)). Glumesc desigur, dar e adevărat că voi fi în București şi nu mă voi abține de la nimic, în domeniul culinar. Sper ca umblatul prin magazine să fie un fel de fitness şi sper să am timp să beau apa, ăla un litru jumătate.
Ce am făcut săptămâna trecută? NIMIC
Am încercat să mănânc mai puţin şi mai sănătos seara, am mâncat destul de bine (în unele zile) la prânz, am băut apă şi am scos dvd-ul lui Carmen Brumă din dvd reader, că oricum nu îl foloseam.
Şi rezultatul? Am mai slăbit un kilogram.
Deci dacă voi știți exact ce se întâmplă vă rog să îmi spuneți şi mie. Nu mă plâng, nu înțelegeți greșit. Chiar mă bucur că nu fac nimic şi slăbesc, doar că știu sigur că în două săptămâni voi avea cu 2 kg mai mult. Deci ceva nu merge.
Îmi promit că atunci când voi reveni din România mă voi apuca serios de slăbit, dar am mai promis...
Am termen până pe 1 octombrie să slăbesc 30 de kilograme. Cumva tot voi slăbi, de asta sunt siiigură :)
Raluca

February 18, 2013

De ce să adopţi un animale de culoare neagră?

În România dacă pisica neagră îţi trece calea, scuipi în sân, faci trei pași înapoi. Negrul în general e asociat cu moartea cu boala. Abia în ultimii ani s-au mai curățat şi românii de treburile astea, deşi ştiu că mulţi pe stradă mă întrebau dacă Dea e fioroasă. Când îi întrebam de ce cred asta, răspunsul era: pentru că e neagră.
Dea nu e complet neagră, e tricolor (sable, alb şi negru) dar pentru că blana e în mare majoritate neagră e considerată un câine negru.
Chiar şi acum dintre prietenii mei deținători de pisici cred că e doar unul care are pisică neagră şi aia cu botul alb sau cu un papion.
Aşa că aveți în poză 10 motive pentru care să adoptați un animăluţ negru. De fapt adoptați orice fel de animal dacă aveți condițiile şi posibilitatea să îl creșteți.
Raluca

February 14, 2013

Mituri despre românii care locuiesc în străinătate

Am pornit să scriu acest articol plină de mine. Ştiam tot, îl aveam în minte, trebuia doar să îl mai aștern pe o foaie virtuală. Numai că în ultimul moment mi-a dat prin cap să îmi întreb prietenii de pe Facebook ce mituri ştiu ei despre "românii din străinătate" şi toate ideile şi toate convingerile mi-au fost date peste cap.
Am înțeles că românul este român, cu bune şi mai ales cu rele, oriunde ar locui. Suntem cei mai buni IT-işti din lume, dar şi cei mai buni hackeri. Suntem cei mai muncitori, dar printre noi sunt şi cei mai mulţi hoţi. Suntem printre cei mai inteligenți, dar hai să spunem că au scăpat şi oameni mai puţin dotați din acest punct de vedere. Suntem printre cei mai umili (cred că românul s-a născut cu cuşma-n mână), dar şi  bătăioși, plini de sine, lăudăroși şi cel mai grav bârfitori. Nu am să înțeleg niciodată latura asta urâtă a românului, pe care v-am mai spus nu am întâlnit-o la nici o altă nație.
Aşa că vedeți miturile despre românii din străinătate se suprapun cumva cu miturile despre români, oriunde s-ar afla ei. Şi românii din străinătate tot români sunt şi veţi vedea că uneori calități de care românul din România s-a debarasat de-a lungul anilor, pot fi întâlnite destul de des la românul din străinătate.

Românii din străinătate au bani.
M-am gândit ca titlul să fie o interogație, dar mi-am dat seama că pentru românii rămași în țară aceasta este o afirmație. O axiomă ce nu mai trebuie demonstrată. Şi nu vorbesc aici de românul de rând, chiar şi guvernul sau specialiștii de la Banca Națională califică banii românilor din străinătate ca un venit stabil, ca o infuzie de capital străin în România. Corectă sau nu, afirmația este chiar şi probată de calcule şi statistici, de știrile de la TV, mai ales în perioadă sărbătorilor, când "se întorc românii acasă". Aşa că nu mă mai miră de ce chiar şi cea mai mică rudă, chiar şi cel mai nesemnificativ neam așteaptă o bomboană când ajungem în România, că doar: "rudele din străinătate au bani".
Revenind la afirmație, hai să încerc să o demontez. Lăsând la o parte cursul de schimb şi salariul mediu din România sau Irlanda sau Luxemburg (deşi salariu mediu în Luxemburg mi se pare şi mie nesimțit) probabil există un mit care spune că cu cât ai salariul mai mare cu atât strângi mai mulţi bani. Am mai povestit ce sacrificii trebuie să facă românii din străinătate pentru a trimite bani acasă şi oricum nu trebuie să povestesc, că lucrurile sunt deja știute. Ceea ce poate nu intuiesc cei rămași acasă e că deşi salariile sunt mai mari în străinătate, şi românul care locuiește acolo face economii cu oareşce sacrificii. Ca să mai demontez un mit, nu neapărat legat de români, în străinătate NU umblă câinii cu covrigi in coadă. Şi aici sunt chirii şi aici mâncarea costă şi aici serviciile sociale sunt scumpe şi aici sunt taxe şi aici totul e pe bani. Deci ca românul din străinătate să aibă bani face economii. Am văzut chiar că în străinătate românul învață să nu mai dea iama în mall la sfârșit de săptămână, învață să gătească acasă pe cât posibil, învaţă să meargă la cumpărături doar în perioadele de reduceri şi să facă diferența dintre un produs scump şi altul mai ieftin, dar la aceeaşi calitate. Pe scurt da economiile românului din străinătate sunt mai mari datorită aceluiași curs de schimb.

Mielușel în Occident, Lup acasă.
E un mit şi nu prea. Da există o categorie de oameni, români sau orice altă nație, care vrea să parvină. Să arate celor rămași acasă că sunt mari şi tari, că sunt bogați, că au averi, că întorc banul cu lopata. Pe acești românii îi cam vedem la știrile Pro TV, că au venit cu bolidul pe drumurile naționale din România şi au mers cu 300 la oră, că au case de sute de mii de euro în care nu locuiește nimeni, că profilul lor de facebook e plin de poze cu "verzișori". Şi cine sunt eu să demontez mitul acesta, când ştiu sigur că e adevărat. De obicei românul în străinătate muncește mult, până la epuizare. Am cunoscut români a căror normă de lucru pe săptămână ajunsese la 80 de ore, când toată lumea se cam oprește la 40. Ei românul acesta umilit la serviciu, cocoșat de dări şi impozite ce nu pot fi șuntate, ca în România, obişnuit prin forța amenzilor să respecte legea, când ajunge în România îşi face de cap. Cred că principala satisfacție a acestui român e să arunce hârtii pe jos, să lase tava pe masă la MC Donalds sau să "îi dea tare" pe autostradă. În România aceste lucruri încă mai sunt tolerate, de ce credeți voi că occidentalii săturați de rigorile de la ei de acasă vin o fugă în România la împușcat de mistreți?

Românul din străinătate şi-a uitat limba
Dacă e să îi luăm în calcul doar pe românii care după câteva luni de muncă în străinătate vin şi spun "como se dice la voi" atunci cam aşa e. Recunosc şi eu după doar doi ani de stat în străinătate mă mai îndoiesc că o liniuță vine unde ar trebui să vină. E cumva şi normal ca în momentul în care vorbești zilnic o limbă care nu e a ta să împrumuți cuvinte, expresii şi să mai uiţi limba natală. Ba chiar am citit undeva că în momentul în care începi să înveți o limbă nouă, uiţi din alta pe care o ştiai deja. Asta dacă nu ai un creier antrenat pentru limbi străine. Aşa se face că da sunt şi români care vorbesc stâlcit românește, dar eu cred că acei români au făcut dezacorduri şi în România şi nu au vorbit prea corect nici acasă. Exemplul cu "decât" folosit fără negaţie este universal valabil, chiar şi la românii care au venit în străinătate de doar câteva luni. Ce mă face să spun că acest mit este fals, sunt cei câțiva oameni pe care i-am cunoscut, care stau în străinătate de 20-30 de ani şi care vorbesc româna perfect. De acord că sunt unii care vorbesc o rom-engleză, dar cei mai mulţi vorbesc o română curată fără week-end, fără happy, fără like.

Românii din străinătate îşi neagă apartenența
Da dragilor şi eu am făcut parte din această categorie, dar m-am lăsat de acest obicei în Irlanda. Irlandezii sunt cel mai deschis popor din câte am văzut. Ei nu pun etichete, în ochii lor un român e o sumă de povești şi nu un hoț şi un cerșetor. Aşa că în Irlanda am renunțat să spun că sunt din Rusia (varianta cea mai plauzibilă în capul meu), pentru că în primul rând Irlanda e plină de ruşi şi în al doilea rând că întrebată fiind de unde sunt îşi ieșea România fără să mai intervină creierul şi să spună altceva. Şi după primele tentative în care răspunsul meu a fost întâmpinat de ovații am renunțat şi la ruși şi la turci şi la orice îmi mai trecea mie prin cap şi am spus totdeauna că vin din România. În Luxemburg (atât de aproape de Franţa şi atât de în inima Europei tâlhărite de români de 20 de ani încoace) e o cu totul altă poveste. Românul e privit cu suspiciune ba chiar cu un surâs de superioritate în colțul gurii. Cu toate astea cine nu mă cunoaște, nu mă va cunoaște niciodată, dar cine îşi dă silința să o facă va vedea pe lângă un român, un om de încredere, muncitor, cu anumite calități ce pot fi valorificate. Ceea ce mă aduce la următorul mit.

Românii din străinătate sunt programatori (IT-işti)
Cred că Silicon Valley geme de români. Ştiu că la Google şi Microsoft a doua limbă de conversație este româna, deci da. Mulţi dintre românii din străinătate sunt IT-işti, dar să nu îi uităm pe constructori, să nu îi neglijăm pe profesorii, bancherii sau funcționarii europeni care sunt tot români. Dacă prin 2004 românul era "croitorul Europei" şi pe hainele marilor case de modă scria Made in Romania, acum exportăm creiere de programatori. E încă o dovadă că școala românească nu s-a dus pe apa sâmbetei şi poate e un punct în plus pentru români.

Românii din străinătate sunt spălători de cururi de babe şi îngrijitori de moșnegi şi handicapați
Da asta e percepția românilor din România despre cei "din afară". Vedeți voi există şi reversul medaliei. Suntem recunoscuți ca oameni cu minți strălucite, analitice, programatori, softişti, IT-işti, dar şi ca mână de lucru ieftină. Suntem puţin peste indieni (iar mitul despre ei e că muncesc pe un kg de orez), iar românilor li se pune des eticheta "ieftin şi bun". Aşa se face că familia unui bătrân din Italia, Spania, Germania, Franţa îşi permite ca din pensia acestuia să angajeze un român pentru a-l îngriji. Dacă acum 5-10 ani salariile femeilor în casă se învârteau în jurul la 1200 de euro, bani destul de buni pentru România, acum cu greu trec de 700. Criza a lovit peste tot, dar e adevărat că exportăm în primul rând acest tip de muncă. Cu toate astea această judecată mi se pare superficială. Ştiu cazuri de români care au pornit aşa şi acum în CV-ul lor stau universități ca cele din Anglia, Germania sau Irlanda, ba mai mult au job-uri la care ar aspira şi cel mai premiat elev la olimpiadele din România.

Românii din străinătate se înrăiesc şi nu îşi ajută conaționalii (bănuiesc că tot din străinătate)
Am cunoscut doar două comunități ale românilor din străinătate, cea din Irlanda şi cea din Luxemburg-Belgia. Tot ce pot să spun e că acest mit pare a fi adevărat. Şi trebuie să mă întorc la bârfe şi la moartea caprei vecinului. Însă asta ar însemna să dau la o parte toate afacerile românilor din Dublin mai ales, ce sunt susținute de români, toate acțiunile organizațiilor românilor la care participă români, bisericile ortodoxe clădite şi frecventate tot de români şi nu în ultimul rând acțiunile caritabile la care răspund tot românii. Da aparent românul e mai antisocial, dar se înmoaie la un pahar de vorbă, pe marginea unei ciorbe românești în restaurantele românești, uită disputele când trebuie să se unească şi se redescoperă în momentele cele mai grele. Prietenii mei, cei adevărați  sunt români, ceilalți (irlandezi, spanioli, ruşi sau belgieni) sunt doar cunoștințe. Şi cu asta cred că am spus totul.

Românii din străinătate ascultă Ştefan Hruşcă
E adevărat că românii din străinătate sunt nostalgici. O demonstrează vedetele care au concerte în străinătate, majoritatea în comunitățile de români, şi care în România sunt uitate. O demonstrează dedicațiile muzicale pe care ni le cer românii la radio. O demonstrează melodiile pe care le cântă din suflet pe la vreun chef. Însă cu surprindere vă spun că în vara lui 2012 ni s-a cerut la radio "Eu vara nu dorm" chiar înainte ca piesa să ajungă hit în România. Deci poate că românii din străinătate au rămas cumva într-o Românie pe care au cunoscut-o ei când au emigrat, dar vă asigur că sunt la curent cu tot ce mișcă în România actuală şi de cele mai multe ori (pentru că privesc detașați problemele) au o viziune mai clară asupra vieții din România, sub toate aspectele ei.

Românilor din străinătate le e dor de România, dar nu s-ar mai întoarce vreodată
Aici e greu de explicat pentru că şi eu, emigrant de doar doi ani, pendulez între confortul vieții din afară şi viața alături de prieteni şi familie din țară. Cred însă că românii plecați de peste 5 ani de zile iau mai greu decizia de a se reîntoarce în ţară. Noi doar într-un an de Dublin ne-am făcut prieteni, ne-am obişnuit cu viața din Irlanda, chiar şi cu vremea, mă gândesc că în 5 sau chiar 10 ani, adaptarea este aproape completă. În schimb dorul nu cred că poate dispărea vreodată. Mie îmi e dor chiar şi de lucrurile sau locurile care în trecut mă enervau. E şi firesc să fie aşa.

Românii din străinătate sunt mândri că sunt români
Cei care citiți aceste rânduri din România probabil că veţi spune că e uşor să fii mândru când eşti cu stomacul plin, când nu stai la cozi şi când eşti tratat omenește, însă am descoperit chiar în primul an că în ciuda faptului că au plecat din România spre mai bine, românii nu au uitat România aşa cum e ea. Poate în contactul cu alte nații românul se simte inferior, însă nu am văzut manifestări mai sincere şi mai neprovocate de patriotism decât cele ale românilor din străinătate. Cumva românul din străinătate realizează că tot ce este el e format în România şi prețuiește acest lucru. Dacă sunt chiar mândri? nu pot să spun însă în cele mai adânci unghere ale ființei lor românii din străinătate sunt mândri. Asta e sigur.

Cred că sunt 10 mituri despre românii din străinătate aşa cum sunt percepuți ei de românii rămași acasă. Nu am vrut să intru în subiectele cerșetori, țigani sau asistați social pentru că nu aşa îşi văd conaționalii românii din România. Sunt mai degrabă moduri în care ne percep unii străini. E o discuție mai lungă şi nu e treaba mea să o discut aici. Lista miturilor rămâne însă deschisă şi dacă aveți idei le putem continua.
Raluca

February 13, 2013

Știați că pe Amazon sunt şi cărţi folosite?

Ei eu nu ştiam. Şi cum cărțile aici sunt în franceză şi deşi înțeleg cam 90 la sută din ce mi se spune, nu pot citi. E cumva logic şi firesc. Am început să citesc masiv în engleză abia anul trecut, deci la aproape 18 ani de când am învățat engleza. Singurele șanse ca eu să găsesc cărţi în engleză sunt fie la magazinul britanic, fie rătăcite prin librării şi mai totdeauna sunt nişte prostii de cărţi, fie pe Amazon. Ei pe Amazon o carte decentă pornește de la 15 euro. Aşa era şi în librăriile din Dublin sau în Tesco. Nu e o sumă mare şi chiar două cărţi cumpărate nu sunt o avere. Numai că în timp ce navigam pe Amazon în căutarea unor cărți despre Margaret Thatcher la această carte am fost anunțată că există şi versiunea second-hand. Am apăsat pe link mai mult din curiozitate. Deşi nu îmi place readerul de cărţi şi le prefer pe cele pe hârtie, nu îmi plac cărțile vechi, decât dacă sunt cumpărate de mine şi s-au învechit în biblioteca mea. Numai că prețul m-a pus pe gânduri. Cartea nouă era 22 de euro, cartea second-hand era 2 euro şi ceva. 2 euro e practic mărunțiș, am zis că mă risc. Cu tot cu transport cartea a costat 7 euro. Se vede că e citită, dar pare ok şi nici nu miroase a carte veche. Nu vă explic acum, am eu o treabă cu mirosul de cărți vechi.
Bine asta e a doua carte despre Thatcher, eu încă o aștept pe prima care descrie anii de dinainte de a deveni premierul Marii Britanii. Am comandat-o tot pe Amazon şi tot second hand. Poate nici cu cealaltă nu voi avea surprize.
Aşadar, voi știați că pe Amazon sunt şi cărţi second hand?
Raluca

February 12, 2013

Leap year

Nu mi-am dat seama cât de mult îmi lipsește Irlanda până nu am văzut filmul ăsta. Mi se părea o copilărie. La urma urmei am locuit acolo puţin peste un an şi nici măcar nu am apucat să văd toată ţara, mi-a fost mai mult frig, deci nu avea sens să îmi fie dor. Unde mai pui că mare parte din acea perioadă am stat într-o depresie continuă, de nu îmi venea să ies din casă să văd minunile de pe promenadă. M-am forțat singură să ies, să văd, să fac poze, să o plimb pe Dea şi să îmi revin din depresie. Când am reușit am realizat toate lucrurile faine de anul trecut şi aici pun radio şi tv şi prietenii pe care mi i-am făcut şi locurile pe care le-am vizitat.
Dar de fapt de la ce pornisem? Leap Year, un film recomandat de Alicee, aici. Alice are plăcutul obicei de a mă surprinde cu filme faine legate de călătorii, de locuri frumoase unde e posibil să fi fost sau nu. Aşa am cunoscut Toscana în Under the Tuscan Sun, aşa am cunoscut Franţa şi un pic din New York în Julie and Julia. Toate filmele recomandate de Alice le găsiţi aici. Numai că filmul de săptămâna asta m-a atins. Nici nu am mai așteptat să vina Alin să ne uitam împreună. L-am văzut singură, cu sticla de apă în brațe, cu Dea lângă mine şi cu doi-trei morcovi în loc de pop-corn.
Şi nu m-am putut abține să nu fac print screen-uri şi nu m-am abținut din plâns când am văzut Dublin şi Ha'penny Bridge. Deci îmi e dor de Irlanda şi cred că ţara aia şi oamenii ei m-au fermecat pe viaţă.
Probabil vă întrebați ce e cu titlul. Cică ar fi o tradiție irlandeză (din miile de tradiții irlandeze) conform căreia pe 29 februarie fetele au voie să ceară băieții în căsătorie. Zice wiki că dacă băiatul refuză trebuie să plătească. Cică şi în America de leap day poți face orice îţi trece prin cap, e ca o zi în plus în care ţi se iartă toate, bine desigur dacă nu cumva dai în cap la cineva sau alte năzdrăvănii din astea.
Filmul e foarte fain şi foarte romantic şi e un alt film despre Irlanda, altul decât P.S. I love you, un film care îţi arată Irlanda ploioasă, Irlanda cu pub-urile ei, cu oameni ce vorbesc ciudat şi se poartă ciudat, Irlanda necosmetizată.
Trebuie să ajung din nou acolo şi voi ajunge chiar şi în vizită. Știu asta. Până atunci dragelor abia ce a fost un leap year, deci mai aveți trei ani să vă pregătiți de următorul. Şi nu uitați să vedeți filmul ăsta. Vă las cu screenshot-urile.






Raluca

Dacă e marţi, e dietă - 3

Greu mă încumet să scriu postarea de azi pentru că ştiu că nu am făcut mai nimic din ce mi-am propus. Se pare că pentru o dietă reușită trebuie să fii toată optimistă, să vezi viața în roz, să nu ai neplăceri şi necazuri, să se alinieze planetele... Nu m-am considerat niciodată o mâncăcioasă pe fond de stres şi nici acum nu mă consider, doar că atunci când sunt stresată nu îmi mai pasa de nimic şi mă concentrez doar să elimin stresul, asta incluzând renunțarea la niște reguli impuse de mine.
Acestea fiind spuse să vedem ce am făcut şi ce nu.
1. Îmi propuneam să mănânc mai consistent în timpul zilei. Au fost zile când chiar am mâncat, dar au fost şi zile când nu am mâncat consistent nici măcar seara :(
2. Să mănânc mai puțin seara. În mare parte am reușit, deși dacă aş mânca mai puţin nu aş mai mânca nimic toată ziua.
3. Apă am băut. Chiar mă mir eu de cât de multă apă beau şi că îmi vine natural să beau apă. În unele zile am depășit chiar şi 2 litri.
4. Cu mișcarea stau extrem de prost. Dacă am deschis dvd-ul de două ori e bine. În schimb am deszăpezit curtea aproape în fiecare zi. S-o pune asta ca mișcare?
5. Cu dulciurile nu am exagerat, deşi având în vedere circumstanțele mă așteptam să mănânc doar ciocolată.
Cu toate astea am reușit să mențin kilogramul pierdut. Ceva fac greșit asta e clar. Şi nu mă refer la săptămâna trecută. La alte diete în primele săptămâni slăbeam şi 10 kilograme, acum mă lupt cu amărâtul ăsta de kilogram să îl mențin?
Pentru săptămâna viitoare îmi propun să mă ţin de dietă. Cred că e cel mai sincer lucru pe care pot să mi-l propun. Dacă beau apa şi fac mișcare în fiecare zi trebuie să se vadă ceva şi pe cântar.
Raluca

February 11, 2013

Cum se stă pe colac

Dea are două paturi şi vreo 5 pernuţe pe care le morfoleşte prin rotaţie. Mai are şi vreo 20 de jucării aduse de noi de pe unde am călătorit sau cumpărate pentru că pur şi simplu erau frumoase. Însă Dea se joacă şi acum cu o minge pe care am cumpărat-o de la Bran (mai exact Dea a furat-o dintr-o cutie a unui vânzător de la marginea drumului) şi pe care am dat 3 lei. E cea mai ieftină jucărie pe care o are şi se joacă cel mai bine cu ea. Nu e pentru că a ales-o singură, pentru că prin magazinele de câini a mai ales ea jucării şi nu se joacă cu ele.
De unde pornisem totuși, Dea are două paturi. Unul l-am cumpărat din Dublin şi e acum patul din bucătărie, celălalt l-am cumpărat din Arlon şi pentru că are mânere este cărat cu noi de la etaj la parter şi retur. Acest al doilea pat l-am botezat colacul. Şi cred că  poza evidențiază acest lucru. Dea stă pe el ca pe o saltea în apă, o saltea din aia mică pe care nu te poți urca.
Am mai spus-o şi încă mai cred că e adevărat. Cei care produc lucruri pentru animalele de companie le stropesc cu ceva. Altfel nu îmi explic de ce Dea consideră din secunda 1 că lucrurile respective sunt ale ei. Doar perne avem şi noi, dar nu le morfolește. La fel pături sau saltele sau jucării. Nu se atinge de ele şi când are chef de joacă merge fix la sacul ei şi scoate de acolo ceva. Mai tot timpul e bila albastră de 3 lei :)
Sper că v-am mai îndulcit începutul de săptămână.
Raluca

February 8, 2013

DIY - Ramă pentru cercei

Earring frame
Am pornit ca inspirație de la asta, numai că nu am găsit o ramă aşa de lată, nici aşa multe mânere faine, da nu e timpul pierdut. Rama poate fi îmbunătățită şi apoi am constatat că e oricum prea mică pentru câți cercei am eu.
***
My inspiration was this picture, but I didn't find a frame so wide and handles that I liked, but all is not lost. The frame can be done again and I've discovered that I have to make a bigger one. I have too many earrings.
Aşadar am luat o ramă simplă din lemn, puteţi să luați una de la vechituri, ba chiar poate aveți noroc şi nu sunt chiar simple. Rama a costat 5 euro. Apoi mânerele de sertar, le-am găsit la un Bricostore, între 1 şi 3 euro, în funcție de model. Plasa am scos-o cu atenție de pe o lădiță cu mandarine, deci nu m-a costat nimic, iar restul materialelor (culori, pensule, lac, cuie) le aveam prin casă.
***
All you need is a simple painting frame. I paid for it 5 euros. Then the handles between 1 and 3 euros, depending on model and the net I've found on a mandarin crate. The other materials (colours, brushes, varnish, nails) I had around the house.
 Vă sfătuiesc să dați găurile pentru mânere înainte de a le colora, după mă gândesc că se strică pictura. Rama o puteţi decora cum vreţi voi, puteţi folosi șervețele sau autocolante, puteţi folosi orice. Eu am vrut iniţial să o fac roșie pe dedesubt cu portocaliu. Numai că mi s-a părut că nu se potrivea cu mobila, aşa că am colorat-o într-o culoare ce ziceam eu că e asemănătoare cu mobila. Nu e, dar îmi place oricum. 
Mai sus așteptam să se usuce lacul. Eu am lac într-un tub cu pulverizator. Mi se pare șmecheria secolului. 
***
I advise you to draw holes for handles before you paint, as I think it ruins the painting. You can decorate the frame like you want, you can use decoupage, stickers or anything. I wanted to colour it orange but it didn't match the furniture.   
După decorare am lipit plasa cu pistolul de lipit, dar voi puteţi folosi orice lipici. În plus ea se fixează şi cu șuruburile de la mânere. 
***
After decorating the frame you can stick the net with sticking gun. Anyway the net will be fixed with the handles. 
Aşa arată rama 
***
This is the frame
Aşa arată rama cu cerceii pe perete 
***
This is the frame on the wall
Şi aşa arată cu blitz  
***
The frame shot with flash
Aceasta e culoarea mobilei, deci clar nu am nimerit-o :) 
***
This is the colour of the frame and that of the furniture
Până voi găsi un loc pentru ramă acesta este locul ei :)
***
This is the temporary place of the frame
Raluca

February 7, 2013

Wizz Air - low cost, low services, low everything

După articolul în care mă arătam indignată de prețurile practicate de Wizz Air am ajuns să cunosc şi alte fețe ascunse ale acestei companii. Nu doar că adaosurile la prețul iniţial sunt nesimțite, tot ce ține de această companie duce în aceeaşi direcție.
Ştiaţi că pentru a anula un bilet trebuie să plătiți totuși 60 de euro sau chiar 100 în funcție de cât de bine ştiţi politicile firmei sau cât de bine ştiţi să negociați?
Ştiaţi că pentru a schimba numele pasagerului trebuie să plătiți 45 de euro sau la fel o sumă în funcție de cât de bine vă tocmiți cu cel de la telefon?
Ştiaţi că totul se poate rezolva exclusiv prin telefon la un tarif de 2 euro pe minut?
Ştiaţi că la respectivul număr de telefon, unde plătiți din Belgia în Ungaria 2 euro pe minut, nu ştiu din România, sunteţi ținut degeaba între 10 şi 20 de minute la telefon în timp ce un personaj care nu stăpânește nici măcar la nivel mediu engleza se chinuie să silabisească numărul zborului?
Ştiaţi că biletul fără club discount e de fapt mai ieftin decât cu?
Nu ştiu voi, dar eu nu ştiam toate astea şi nu eram nerăbdătoare să le aflu.
Le-am aflat pentru că, nu ştiu de ce şi prin ce mijloace, Alin avea un cont mywizz (deschis în colțul din dreapta sus). Cred că era salvată parola şi contul pe acest calculator de acum doi ani când a mers el cu Wizz. În fine din cauza acelui cont deschis pe pagină, deşi am introdus toate datele mele, pe mail biletul a fost trimis pe numele lui.
Au urmat trei zile în care am pierdut 30 de euro pe telefoane, nervi, frustrări şi convorbiri interminabile, apoi alţi 60 de euro pentru a anula zborul. La aceste tarife se merită să zbori cu Tarom (Bruxelles - Bucureşti 260 de euro în care e inclus un bagaj) şi să uiţi vreodată de companiile low cost, care numai low cost nu sunt.
Din păcate dacă nu ai contacte neplăcute cu aceste companii poți zbura liniștit cu 175 de euro fără să ştii aceste dedesubturi şi tot din păcate voi fi nevoită să merg cât de curând cu ei. Altă soluție nu am, mai ales după ce am plătit deja aproape un bilet.
Aşadar dacă vă cumpărați bilet la Wizz Air pe net verificați să nu aveți deschis my wizz în fundal. În rest nu doresc nimănui să cunoască dedesubturile călătoritului în sistem low cost, low services, low everything.
Raluca

Luxemburg - am descoperit o parte a oraşului tare drăguţă

Este vorba despre Grund. E un pic ciudat Luxemburgul asta, e într-un fel de trepte. Alin e fascinat de câte ori mergem pe acolo, tot îşi spune că era greu de cucerit şi uşor de apărat. Cred că de fapt a rămas la jocurile cu soldățeii verzi din copilărie.
Totuși o urmă de adevăr există în spusele lui. În Grund puteţi întâlni cazemate şi tunuri şi vechi fortificații de apărare, numai că eu nu am ajuns acolo să văd toate astea ci am ajuns să reproduc câteva dintre fotografiile pe care le-am văzut recent pe net cu Luxemburgul noaptea, plin de zăpadă.
Din păcate am ajuns destul de târziu, zăpada se topise şi pozele nu mai erau aşa de spectaculoase. Plus că nu cunosc zona şi nu am putut reproduce exact punctul din care s-au făcut pozele, pe care le puteţi vedea şi voi aici.







Aceasta este singura locație pe care am reușit să o reproduc.
Pozele nu sunt cine ştie ce pentru că am plecat cu capul în traistă să fac poze noaptea, fără trepied. Ca rezultat am pus aparatul pe diverse suprafețe, dar nu au ieşit pozele chiar nemișcate. 

Nu ştiu, cred că supărarea mea că am plecat din Dublin şi dezamăgirea cumva că Luxemburgul nu este aşa de animat ca Dublinul sau ca Bucureștiul m-au făcut să nu îi acord până acum nici o șansă. Ba chiar înainte de a pleca să fac aceste poze am constatat că am 5 ghiduri ale Dublinului în trei limbi diferite (romană, engleză şi franceză) şi nu am nici măcar o hartă a Luxemburgului. Am rectificat treaba asta şi am descoperit cel puţin două muzee care mi-au făcut cu ochiul şi unde, dacă mă vor lăsa să fac poze, va fi super, şi desigur vor apărea aici.
Raluca

February 6, 2013

Luxemburg - Un fel de munte cu un fel de lac - Lacul Sure

Nu ştiu alții cum sunt, dar nouă în week-end parcă ne ard tălpile. Spun noi, deşi cred că e de fapt doar eu. Alin, săracul, ar vrea şi el un somn până la 12, umblat prin casă în pijamale şi băut cafea şi ceai (în acelaşi timp) la Euronews. Da nu te pui cu nebunele. Nebunele vor afară, vor plimbate şi nu aşa oricum prin parc, vor să vadă castele şi cetăți şi lucruri în principiu noi.
Ca o paranteză, față de Dublin sau Bucureşti unde week-end însemna sâmbătă şi duminică şi era compus din cumpărături şi plimbare, în Arlonia doar sâmbăta găsești ceva deschis, duminica zici că sunt toţi morți şi tranșați prin case. Dacă am sta în vestul sălbatic probabil s-ar rostogoli fânul pe străzi. Nu e picior de om pe stradă, magazinele sunt închise, în schimb restaurantele sunt pline, restaurantele alea bune. Aşa că în Arlonia week-end de plimbare e doar duminica. Şi surprinzător duminica muzeele sau castelele sau ce ne mai trăzneşte nouă să vizităm sunt deschise.
Să clarific o treabă, la cumpărături nu stăm o zi întreagă, abia dacă apucăm două ore, dar cumpărăturile în sine şi agitația şi oamenii pe mine mă obosesc teribil. Aşa că după două ore de cumpărături urmează leneveală şi în nici un caz urcat în maşină şi plecat pe coclauri. Desigur cumpărături se pot face şi vineri şi chiar se fac şi vineri, dar ne-am obişnuit ca sâmbăta, cumva, să nu fie de hoinăreală.
Aşa că săracul Alin, se trezește pe la un 11, îşi face tabieturile până pe la un 13 şi apoi e asaltat de întrebarea: ce facem azi? Aşa că pe la un 14 îşi urcă nebunele în mașină şi pleacă. De obicei are o vagă idee unde pleacă, de aceea gps-ul e mai totdeauna setat prost, încurcăm drumul, ne certăm, iar pe la 15 ajungem unde avem de ajuns. Vizităm repede ceva până la 16, când oricum se închide, apoi plecăm acasă la căldură, vin fiert, o carte cu prietenii, de astea de week-end.
Ei week-end-ul trecut nebunele au vrut lac. Nebuna mai mare (adică eu) voia o apă. Îi era dor de Clontarf şi de Bulls Island şi în general de apă. Cum ocean nu prea există în centrul Europei a trebuit să mă mulţumesc cu un fel de lac.
Are Luxemburgul mai multe lacuri, dar nu se văd pe google maps, aşa de mici sunt. Trebuie căutate pe google. Aşa că am găsit că la 35 de minute de noi există un lac, singurul cu apă potabilă din Luxemburg.
Nu a mai contat că dimineața peste ninsoare a plouat transformând mașina într-un fel de acadea şi că am scos gheața de pe mașină cu mâna timp de vreo jumătate de oră. Nu a mai contat că luxemburghezii sunt cam delăsători cu deszăpezirea drumurilor, mai ales a celor secundare (măcar la capitolul ăsta belgienii sunt înainte). Nu a contat că deşi e iarnă în toată regula mie mi-a cășunat să merg doar cu vesta. Nu a contat nimic. Am ajuns destul de greu, tot în 35 de minute, în "stațiunea" Esch-sur-Sure, la coada lacului Haute-Sure.
Stațiunea evident era goală. Era frig. Aşa că eu am ieşit din mașină, am făcut trei poze şi am intrat înapoi. Alin a urcat pe un deal, a făcut poze, apoi am intrat într-o braserie unde nu era nimeni şi unde am băut o ciocolată caldă şi am plecat acasă. Pe drum am mai făcut câteva poze şi tot pe drum am descoperit că eram pe un fel de munte, drumul șerpuia şi era ceață, iar foioasele din zona nostră se transformaseră în conifere. În rest tot câmpuri la dungă, tot păduri plantate aritmetic, tot case îngrijite. Nu părea că am fi altundeva decât în Arlonia.
Nici nu pot să vă recomand lacul sau stațiunea pentru că eu le-am văzut goale, dezolante, cu magazine închise, dar cine știe dacă locuiți în zonă, poate merită să trageți o fugă, da musai când e ceva mai cald afară. Mai ales că pe google am găsit imaginea asta super. Trebuie să fie ea ascunsă undeva.
Eu vă las cu pozele mele, care nu sunt aşa de spectaculoase, dar dacă sunt ale mele sunt foarte frumoase.
Lacul începe ca un râu. Mi-a amintit de Liffey în rarele momente când părea că stă pe loc 
Lacul, o parte din stațiune şi un fel de cetate în ruină 
Lacul după baraj 
V-am spus că e singurul lac cu apă potabilă din Luxemburg? da v-am spus :) 
O altă bucată de lac, înaintea barajului 
Biserica din staţiune 
O bucată din cetatea, în ruină 
Staţiunea de sus. 
Dacă daţi click pe poză undeva în mijloc e un punct roşu. Eu sunt :) 
Din nou cetatea
Un pod pe care l-am fotografiat de multe ori, acum nu mă prind de ce 
Stațiunea de o parte şi de alta a lacului 
Eu cu podul şi un maidanez. Glumesc, e Dea.
Asta a fost vizita la lac. Acum calculez cât de repede putem ajunge în Olanda să văd morile de vânt, deşi cred că va trebui să vină primăvara pentru o astfel de excursie.
Raluca
There was an error in this gadget