Translate

May 31, 2012

Începe să nu îmi mai placă în Dublin

Parcă prea m-am obișnuit cu furtișagurile şi bârfele românești şi acum când în Dublin se întâmplă tot felul de chestii de o mie de ori mai periculoase parcă nu prea îmi mai place oraşul Dublin şi poate nici Irlanda. Bătăile în centru sunt cumva frecvente, mai ales în Temple Bar, mai ales seara. Eu nu circul mai deloc pe acolo, dar dacă se întâmplă?
Sunt cartiere întregi unde crimele sunt la ordinea zilei, iar mai nou se descoperă zilnic dispozitive explozive, cel mai recent, azi, pe traseul autobuzului care mă duce în centru, la sediul de campanie al unei deputate. Nu eram în autobuz şi nimeni nu a fost rănit, dar dacă?
Nu vreau să par în Povestea Prostului, a lui Creangă, dar poate pentru mine, în perioada asta e un pic prea mult. Știrea e asta: Bomb squad deal with suspicious device at Mary Lou McDonald’s office.
Nu vă speriați şi nu vă panicați, eu sunt bine şi nu prea am treabă cu ce se întâmplă prin Dublin, dacă nu aş avea deformarea profesională de a mă uita la ştiri, nu aş şti probabil nimic...
E însă păcat că Dublinul este un loc foarte primitor, iar din ce am discutat cu Primarul Dublinului lucrurile încep să se îndrepte şi pe plan economic...
Vom vedea...
Raluca

May 29, 2012

Prima mea emisiune TV

A fost şi emisiunea TV care m-a ţinut departe de toate în ultimele săptămâni şi simt că dacă nu voi scrie acum nu voi mai scrie niciodată şi doar vă voi face o postare seacă însoţită de nişte poze. Pentru cei care nu au avut curiozitatea să caute pe net, vă spun eu. Ştiţi că am scris că scriu la un ziar românesc, că există şi o emisiune a unor români la un post de radio din Dublin şi că eu mă voi ocupa de emisiunea de televiziune a românilor din Dublin. Aşa ar suna informaţia seacă, ei dragilor din interior e o cu totul altă poveste.
Acum vreo două luni şi ceva a apărut această idee şi evident că au apărut şi oamenii dornici să se implice într-un astfel de proiect. Ne-am întâlnit într-un pub din centrul Dublinului, am pus monopolul pe un separeu, am spus fiecare ce ştie să facă şi ce ar vrea să facă şi uite aşa i-am dat drumul. Au urmat săptămâni întregi cu filmări, că emisiunea este una săptămânală şi ca orice oameni cumpătaţi ne-am apucat să o facem din timp. Eu însă aveam emoţii în legătură cu lansarea că urma să fie în direct şi mai aveam şi invitaţi foarte importanţi pentru comunitatea românească din Irlanda, adică ambasadorul sau consulul (la final a fost consulul) şi primarul Dublinului, unde mai pui că veneau managerul de la DCTV postul de TV unde era difuzată emisiunea şi Phoenix FM postul unde românii au deja o emisiune radio. Sincer de consul şi primar nu îmi făceam griji şi s-a dovedit că aveam dreptate. Sunt oameni care au mai trecut prin aşa ceva, însă jurnaliştii se transformă complet de partea cealaltă a microfonului, se bâlbâie, se fâstcesc, nu îşi găsesc cuvinetele. Mă gândeam că la ei va fi munca mai mare.
Nu vreau să continui fără să vă spun că recunosc un astfel de proiect în România nu ar fi reuşit neam. Nu sunt rea şi voi deja mă ştiţi, doar că au venit oameni voluntari care au spus că ajută. Ei unde aţi văzut voi în România aşa ceva? Începând cu Viorel şi Cibo, cei doi care au pus şi bani în tot proiectul asta, apoi Natalia, producătoarea, fără de care toată lumea a spus că emisiunea nu ar fi ieşit aşa de bine (chiar nu v-am spus că a ieşit bine, aşa-i? a ieşit super, da detaliez după), apoi Inga, fata care m-a machiat, pe care nici nu o cunoşteam, dar a venit pe timpul ei, cu produsele ei să ajute nişte români. Şi la final, dar nu cei din urmă toată echipa. Nu ştiu dacă vor citi vreodată, dar au fost minunaţi, au pus suflet, au avut cred că emoţii mai mari ca ale mele, au fost acolo alături de noi, nu pentru a se da în stambă ci efectiv pentru suport moral şi i-am simţit trup şi suflet alături de mine, atenţi la orice nevoie, chiar dacă nu m-am uitat mai deloc la ei. Au fost desigur şi cei care ne-au urmărit de acasă, pentru că studioul este foarte mic. Şi ei ne-au trimis mesaje, mă eram ca o adevărată familie, inclusiv familiile celor implicaţi erau alături de noi. Sentimentul ăsta nu cred că poate fi egalat undeva în România.
Şi chiar la final vreau să spun şi despre Alin care m-a uimit efectiv. A fost alături de mine într-u totul, de la cărat scaune dimineaţă, la făcut poze, la stat cu mine pe tot parcursul acestei aventuri, de colegii mei îl mai şi întrebau dacă nu are treabă pe acasă...
Oricum mă bucur că în felul ăsta a văzut şi el ce fac eu. Că în decursul timpului mi-a cunoscut colegii de peste tot de unde am lucrat, cred că a fost şi prin radio şi poate m-a şi ascultat de câteva ori, însă niciodată nu a fost cu mine acolo să vadă.
Ei şi a venit şi ziua lansării. Eu de obicei sunt meşteră în lansări, dar niciodată nu am fost eu pionul principal, eram şi eu parte din echipă. Acum simţeam că doar eu pot să pocesc emisiunea, că mă voi bâlbâi, că voi uita să vorbesc engleza şi o voi da pe româneşte (prima emisiune a fost în limba engleză pentru că invitaţii, în mare lor majoritate, nu vorbeau româna), că nu îmi voi găsi cuvintele şi nu în ultimul rând, râdea Alin, că voi face o criza de ceva şi voi leşina pe acolo.
Prima dată când am dat ştiri la radio am avut nişte emoţii atât de mari că pe prima ştire mi-a căzut calciu şi mi s-a blocat maxilarul. Bine asta era undeva prin 1999, mă gândesc că am învăţat totuşi în atâţia ani să îmi stăpânesc emoţiile, dar nu scoteam din schemă ceva asemănător. Şi la TV se şi vede... în fine a fost bine.
Ziua a început pe la 13 cu coaforul, la 15 machiajul, iar pe la 17 a venit un domn de la Phoenix FM să ne ia interviuri. Nu ştiu ce am spus, cum am spus, am zâmbit si eu tot interviul şi am înţeles în final că a fost bine şi că am spus lucruri. Eu deja eram într-o stare de ziceam că voi leşina sigur. Nu aveam emoţii, aveam deja crize de anxietate. Noroc ca mi-au trecut repede :)
Aşa arătam din regie
Invitaţii mei au fost de la stânga la dreapta: primarul Dublinului, Andrew Montague, consulul României la Dublin, Dan Tudor şi managerul DCTV, Ciaran Moore. 
Emisiunea a avut multe puncte lipsa, pe care din respect nu le voi menționa niciodată, ştim noi cei care am fost acolo şi asta e tot. Numai că pentru prima emisiune şi live şi cu aşa invitaţi importanți a ieșit super, din punctul meu de vedere. 
Aici urmaream niste filmuleţe despre Romania, despre oamenii importanți din Romania, despre Bram Stoker şi Dracula şi Castelul Bran şi despre acţiunile românilor din Dublin. Aceste patru filmulețe au fost inserate în program şi cumva în jurul lor s-a purtat şi discuția.
Şi după cum vedeţi a fost o discuție lejeră. M-a uimit că primarul Dublinului ştia foarte multe lucruri despre România, acum ca a fost informat înainte sau că ştia el, asta nu mai ştiu. Oricum este un om foarte deschis şi cel puţin la nivel declarativ ne va sprijini.
Eu şi primarul Dublinului, Andrew Montague
Consulul României la Dublin, Dan Tudor, eu şi primarul Dublinului, Andrew Montague
După emisiune am stat la o şuetă cu invitaţii, care sunt la fel de interesanți şi în privat
Parte din echipa cu care fac această emisiune. Cei mai mulţi nu au încăput în studio şi ne-au ţinut pumnii de acasa :) Curând trebuie să facem o poză cu toţii să vedeţi ce români de treabă există în Irlanda
Am vrut neapărat să ataşez acestui post şi această fotografie. Nu ştiu şi nu cred că a fost un gest electoral, dar primarul Dublinului a venit la interviu cu bicicleta :) Mie una mi s-a părut super.  
Am să închei cu această fotografie, care îmi place foarte mult. E făcută în timpul emisiunii. Eu cu laptopul şi o măsută :)
Raluca

May 25, 2012

Emisiune TV şi radio

Dragilor nu am mai scris de mult pe blog pentru că pur şi simplu m-am concentrat pe cu totul alte lucruri. Sper că nu v-aţi supărat pe mine, aşa că pentru a vă îndulci am să vă povestesc cu ce mă ocup eu în ultimul timp.
V-am mai spus că scriu la ziarul românilor din Dublin, că particip din când în când la o emisiune radio, tot pentru românii din Dublin şi noutatea e că de pe 26 voi prezenta o emisiune TV pentru românii din Irlanda. Am emoții cât casa şi încerc să suplinesc neștiința mea în ale televiziunii cu o documentare solidă. Sper să îmi iasă. De aceea nu mi-a stat capul la postări pentru blog, deşi am făcut o grămadă de poze şi aş avea ce să vă povestesc. Mă chinui să iasă bine şi vă rog şi pe voi să îmi țineți pumnii strânși tare sâmbătă pe la 20.00 ora României, 18.00 ora Irlandei.
Mai multe nu vă spun acum, pentru că nu am mai multe de spus, sper ca după sâmbătă să mă pot lăuda cu o muncă asiduă încununată cu succes. Şi tot de sâmbătă am să încep să vă dau mici detalii. Am cunoscut povești de viață cutremurătoare, practic toate valorile, dobândite în ani buni de România, mi-au fost date peste cap. Încep să reconsider omul simplu şi puterea lui de a muta munții. Da vă rog, răbdare.
Să vă gândiți la mine sâmbătă.
Raluca

May 22, 2012

Dublinul în ultimele raze de soare

Sâmbătă când am ieşit de la film (Dark Shadows, nu m-a dat pe spate) în centrul Dublinului venise soarele, după o zi plină de nori şi ploaie. Ar fi fost o blasfemie să nu mă bucur şi să nu fac câteva poze, aşa că am plecat încet, mai mult cu ochii pe sus să prind soarele.
Poşta centrală din Dublin  
Un turn pe un cer aproape senin 
Clădirea Heineken de pe podul St. George 
Cheiul râului Liffey şi podul Ha'penny  
Daniel O'Connol 
Clădirea băncii Anglo-Irlandeze 
Două turnuri 
O firmă pe care nu o observasem până acum, deşi trec pe strada aceea de câte ori merg spre centru 
Clontarf

May 19, 2012

Aş pleca din România, ieri...

Aşa mi-a zis un amic pe facebook, când m-am plâns că îmi e dor de România, chiar şi de drumuri pietruite, dar mai ales de munţi, de Moeciu, de casa Dorinei, de tot ce e acolo. Îmi e dor şi de Balcic, chiar şi de grădina cu trandafiri şi aleile umbroase proiectate la indicațiile Reginei Maria. Nu mai spun că vorbeam cu cineva ieri de Iaşi şi de Palatul Culturii şi de Palas şi aproape că mi se umpluseră ochii de lacrimi.
Aşa că dragilor, veniți aici să vedeţi că nu umblă câinii cu covrigi în coadă, că oricât de curat şi ordine ar fi îţi e dor de locurile pe unde ai crescut, îţi e dor mai ales de oameni.
Cred că dorul de ţară ar face şi pe cel mai pricinos să vadă lucrurile în roz.
Nu mă plâng şi nu vreau să vă întristez, mai ales că pentru mine azi va fi o zi veselă: insulă-cumpărături-film şi poate pub.
Poate dacă plecam din România de greu...dar am cunoscut oameni care au plecat de greu şi care acum muncesc 16 ore pe zi ca să nu le mai fie greu niciodată, oameni care vin la întâlnirile noastre cu palmele pline de silicon (pentru că nu se curăță decât în vreo două zile) şi totuşi oameni care se bucură şi așteaptă ca nişte copii mici vacanță de o săptămână în România, chiar dacă acum ar avea bani să meargă şi o lună întreagă în Bahamas...
Poate dacă plecam de mică...nu ştiu, am cunoscut copii care nu s-au născut în România, dar care o văd ca pe un tărâm de vis, povestit desigur de părinți cu aceleași sentimente pe care le aștern şi eu acum pe blog.
Am ajuns să cred că oricât de înverșunat ai fi plecat din România, tot e o fibră din tine care simte dorul. Trebuie să fie. Toţi o avem.
Week-end plăcut!
Raluca

May 17, 2012

Vrei să-i vezi pe irlandezi?

De când am ajuns în Irlanda mi-a fost foarte clar că roiurile de oameni ce se mișcă prin centrul Dublinului nu sunt formate din irlandezi. Foarte rar vezi câte unul şi de obicei sunt tineri. Pe irlandezi îi găseşti seara după 19 în pub-uri, bine dacă vrei să vorbești cu irlandezi autentici, din ăia al căror grai îl înţelegi doar dacă stai cu urechile ciulite.
Mie de obicei când vizitez un oraş nou, îmi place să văd şi oamenii din acel oraş, că aşa clădiri vezi oriunde, unde mai pui că se fac tot felul de reproduceri după Gaudi şi în Bucureşti sau găseşti Turnul Efel şi la Las Vegas, chiar în mărime naturală. Aşa că eu consider că un oraş nu e întreg fără oamenii care îl populează.
Aşa şi Dublinul. Dacă iei ziua în amiaza mare orice autobuz din centru, spre orice destinație vei auzi o grămadă de limbi de la nigeriană la română, dar nu vei da peste irlandezi.
Ori merg cu maşina, ori nu le place să se dea în stambă în autobuz, ori chiar nu circulă cu autobuzul în timpul zilei.
Azi însă, am avut nenorocul să rătăcesc străzile Dublinului, undeva pe la 7 dimineaţa. Şi ştiţi ce? am întâlnit irlandezii. Ăia vorbăreți, ăia cărora le place să te descoasă...
Mergeau încet, cu pachețelele pentru masa de prânz, cu ochii în telefon sau cu căşti atârnate de urechi. Mai erau unii care călăreau bicicletele şi deşi de obicei nu îi suport pentru că nu respectă nici o regulă, în această dimineață mi-au plăcut. Ăştia sunt irlandezii şi vederea lor m-a făcut să nu mă oftic chiar aşa de tare că am traversat orașul la aşa o oră matinală.
Raluca

May 16, 2012

Irlanda - Cobh - Muzeul Titanicului

Aşa cum v-am mai spus două lucruri plecasem şi eu să vizitez şi eram încântată de ele, Castelul Blarney şi Muzeul Titanicului din Cobh, şi ambele m-au dezamăgit. Despre Blarney tocmai ce v-am povestit. Muzeul din Cobh m-a dezamăgit pentru că nu se reflectă în preţ calitatea muzeului şi cantitatea exponatelor. Pe scurt pentru 9.5 euro vizitai două camere, adică o cabină de la clasa I şi una de la clasa a III-a, un balcon şi ţi se spuneau o grămadă de poveşti pe care eu una le citisem deja pe net. Am mai vizitat muzee în Irlanda şi unul asemănător nu depășește 6 euro, bine în afară de Guinness şi Jameson, care sunt nesimțit de scumpe pentru ce oferă. 
În schimb ce mi-a plăcut la Muzeul din Cobh a fost modalitatea de prezentare.
Muzeul se află în fostele birouri ale White Star Line, deținătorul Titanicului. Deci practic treceai prin aceleași camere prin care cei 123 de pasageri care s-au îmbarcat pe Titanic din Cobh au trecut acum 100 de ani.
Clădirea e amenajată exact sau cât mai aproape de cum era atunci. Din păcate nu am poze pentru că iarăși un lucru care nu îmi place, nu aveai voie să faci poze. Tu ca şi turist cumpărai biletul de intrare de la același ghișeu de unde călătorii pe Titanic şi-ar fi cumpărat biletul acum 100 de ani, iar biletul era identic cu cele de acum 100 de ani.
Aşa arăta un bilet. 
Pe fiecare bilet era trecut un nume de pasager al Titanicului, iar la finalul vizitei aflai dacă ai murit sau nu, adică persoana a cărui bilet se presupune că îl ai tu ca şi vizitator.
Din păcate biletul meu, unul de-a dreptul memorabil, s-a pierdut. L-am căutat ceva vreme, dar ori l-am pus în vreun ghid, ori l-am lăsat în mașină, ori îl voi găsi exact atunci când nu voi mai avea nevoie de el.
Cel din fotografie este al unui bărbat, singurul din grupul meu de vizitatori, care a nimerit pe bilet o femeie. De aceea a şi dorit să îl arunce la final şi aşa a ajuns la mine.
De ce spun că biletul meu era unul memorabil? pentru că eu eram Molly Brown. Cred că e şi personaj în filmul Titanic, este denumită şi Unsinkable Molly Brown (de nescufundat). Era o americancă, a cărei singură realizare a fost că a supraviețuit scufundării Titanicului. Însă poveștile o amintesc ca fiind singura care a întors înapoi barca de salvare în care se afla, barca numărul 6, ca să adune eventualii supraviețuitori, după ce Titanicul s-a scufundat.
Acesta este pontonul de pe care s-au îmbarcat pasagerii spre Titanic. Ni s-a spus că Titanicul a fost ancorat mai departe de port şi că pasagerii au fost duşi până la el cu două vaporașe mai mici, unul pentru pasagerii de la clasa a III-a şi unul pentru pasagerii claselor I şi II.
În total 123 de pasageri s-au îmbarcat din Cobh pe Titanic, dar au fost şi câțiva pasageri care au coborât de pe Titanic în Cobh.
Pontonul se află chiar în faţa clădirii muzeului şi singurul mod de a-l fotografia decent este doar de pe balconul muzeului, unde fotografierea era permisă. 
Muzeul are în total 4 camere, două sunt reproducerea cabinelor de clasa a III-a şi I şi două cu ecrane interactive şi exponate. Trebuie să vă spun că şi la ultima clasă cabinele erau rezonabile. Erau chiar mai mari decât camera hotelului unde am stat la Londra. La clasa a III-a într-o cameră stăteau până la 10 oameni, în paturi suprapuse, iar în mijloc exista un loc unde puteau juca jocuri, socializa sau în general pierde timpul. Cabinele de la clasa a III-a nu aveau toaletă ci doar o chiuvetă, dar aveau apă caldă curentă, ceea ce era un lux pentru acea vreme în călătoriile transatlantice. 
Prin comparație cabina de la prima clasă era compusă dintr-un pat, un dulap, un șemineu şi o masă de cafea. În schimb avea toaletă proprie.
Macheta Titanicului din ultima cameră, cea interactivă. După ce veți vizita cele două cabine veţi intra într-o sală, cam ca o sală de cinema în miniatură, unde veţi experimenta cam ce au simțit cei care au supravieţuit. 
Adică veţi vedea imaginea mișcându-se ca şi cum vaporul s-ar fi lovit de un iceberg. Apoi veţi auzi strigătele celor care vă îndeamnă să vă puneți vesta de salvare şi să vă urcați pe o barcă. Apoi veţi vedea cum sunteți coborât, etaj cu etaj, spre apă şi din depărtare cum se rupe Titanicul şi apoi se scufundă.
Ideea este bună, doar că s-ar fi realizat şi mai bine cu niște scaune care să se miște în funcție de ce vedeți pe ecran. Se mai justifica astfel costul vizitării muzeului.
Aşa arată clădirea Muzeului Titanicului. De asemenea am să vă sfătuiesc ca înainte de a vizita muzeul să mergeţi într-un magazin de suveniruri, să faceți o comparație cu cele care se vând la magazinul muzeului. Am aşa o impresie că şi suvenirurile sunt mai scumpe la muzeu decât în Cobh...
În schimb în magazin erau gratis vederi cu reclamele făcute Titanicului. Mi-am luat şi eu două :)
Raluca

May 15, 2012

Totul ţine de depășirea* unor limite

Limitele mele sau limitele Deei, nu ştiu exact. Povestea e aşa: Dea are artrită, cred că v-am înnebunit cu povestea asta. În cazul câinilor cu artrită se recomandă plimbările scurte şi dese şi nu plimbările lungi şi rare cum erau cele montane sau mai ştiu eu pe ce coclauri o plimbam noi vara în concediu. Dea a urmat şi un tratament, dar aici medicii veterinari îţi recomandă şi tratamente alternative, îţi recomandă mers pe jos şi mai puţin pastile ce pot afecta organele vitale ale câinelui, cum ar fi ficatul sau stomacul. Aşa că între terminarea tratamentului şi repetarea lui după şase luni am decis să îi dăm pastile cu ulei de cod şi plimbări scurte şi dese. Pastilele singure îşi fac efectul şi nu prea, plus că fiind de uz uman, nici măcar veterinarii nu pot calcula fix ce cantitate trebuie administrată, aşa că noi îi dăm o pastilă la săptămână sau uneori şi mai rar. Deci e cumva greau spre imposibil să determinăm efectul lor. Aşa mie mi se pare că după pastilă o zi sau două, Dea merge normal (adică se ridică pe picioarele din spate, care de obicei din cauza durerilor sunt lăsate, merge cumva cu fundul lăsat), dar poate doar mă păcălesc eu singură.
În fine plimbările au rămas sfinte. Aşa că în fiecare zi, pe ploaie sau soare, noi ieşim pe promenadă. Bine au fost zile când ploua aşa de tare încât Dea şi-a făcut nevoile la scara blocului şi nu pentru că am fi forțat-o noi ci pentru că nu îi place ploaia...
Şi ce spuneam despre depășirea limitelor... puteți vedea în poza de mai sus. Cu 1 roşu este marcat locul de unde ne începeam noi plimbarea. Noi nu stăm acolo, deci practic plimbarea începea din faţa casei, da până pe promenadă e mers agale, mirosit de garduri, discutat cu vecini... De la 1 începe plimbarea adică mers alert, da nu vă închipuiți că o punem să fugă. E mers alert. La început Dea putea să meargă, mai mult trasă până la 2. Parte la început pentru că tot voia să miroasă, dar mai ales pentru că nu putea. Undeva aproape de 2 ne așezam pe o bancă sau chiar pe iarbă, ne odihneam puțin şi plecam spre casă, din nou în mers agale.
La scurt timp, undeva după vreo două săptămâni, Dea mergea în pas cu mine şi chiar când ajungeam la 2 şi eu mă așezam pe bancă, ea mergea în continuare şi mirosea prin jur. Semn pentru mine că ar putea merge chiar mai mult. Aşa că am început gradual să mergem până la 3. Unde la fel eu mă aşezam pe o bancă, iar Dea rodea un băț sau se juca cu alţi câini. Același scenariu s-a întâmplat ca şi în cazul punctului 2 şi la 3 şi mai apoi la 4 ca azi să meargă liniștită până la 5 şi chiar să se joace odată ajunsă acolo.
Practic câinele care acum 5 luni ajungea istovit la 2 şi se trântea pe iarbă, ajunge acum la 5 şi continuă să se joace. Ba chiar în week-end la Cobh am observat că duce destul de bine şi plimbările lungi şi rare. Bine acum nu vă închipuiți că am chinuit câinele, dar a avut de urcat un deal şi a trebuit totuși să se ţină după colegii lui Alin.
Aceasta este Dea ajunsă azi la punctul 5. Vi se pare un câine chinuit, care mai mult tras a mers pe promenadă? 
Ba mi se pare chiar că în comparație cu puiandrul din imagine ţine picioarele destul de bine... 
Binețe în iarbă, după mers şi joacă cu alţi câini.
Acum probabil că vă întrebați ce m-a apucat cu această postare. Voiam să arat celor din România, unde rimadyl-ul este rege în tratarea tuturor problemelor, rimadyl care poate afecta iremediabil ficatul animalului, dacă e administrat necorespunzător pe perioade lungi de timp, că se poate şi altfel. Pastile cu untură de pește se găsesc şi în România şi sunt destul de ieftine, iar plimbările sunt gratis.
Nu spun că am vindecat artrita, ar fi o prostie şi oricum nu există leac pentru această boală, spun că se poate ca fără medicamente să se observe îmbunătățiri. Nu ştiu dacă pe termen lung asta e soluția, dar deocamdată pentru noi funcționează.
Bravo Dea!
Raluca
* cacofonia din titlu era intenționată

May 14, 2012

Irlanda - Cobh

În Cobh (citit Cove) totul se învârte, cel puţin în acest an în jurul Titanicului, dar îndrăznesc să spun că şi fără ca Titanicul să fi poposit acolo vreodată, Cobh este un orășel pe care dacă îl veți vizita veţi rămâne cu experiențe plăcute. Sincer eu acolo venisem pentru Muzeul Titanic, doar că fix muzeul e dezamăgitor, în schimb orășelul a unul din cele care se văd mai apoi acasă pentru că acolo eşti tentat să stai doar cu aparatul la ochi. 
Am ajuns în Cobh în a doua zi a week-end-ului nostru în deplasare şi după Blarney sincer nu mă așteptam la multe, în schimb trebuie să spun că Irlanda e plină de oameni faini. De vreo trei ori ne-am rătăcit şi de vreo două ori oameni necunoscuţi şi-au schimbat drumul ca să ne conducă pe noi în locurile unde aveam nevoie să ajungem. Nu ştiu colegii mei de călătorie, turcul şi azerul dacă mai văzuseră aşa ceva, dar noi românii clar eram uimiți. Aşa s-a întâmplat şi ca să ajungem la Cobh. Am aflat că ar fi un feribot care ne trece un râu, călătoria durează maximum 10 minute şi costă 5 euro pe maşină. Decât să mai ocolim un golf, am decis instant să luam feribotul. 
Acesta este feribotul şi cam atât de lat era râul. Noi ne-am distrat în așteptarea lui, am făcut poze şi am admirat malul râului 
Mi-au plăcut enorm de mult aceste căsuțe şi chiar întreaga poză mi se pare reușită.
După coborârea de pe feribot cred că până în Cobh am mai făcut maximum 10 minute, ceea ce ne-a făcut să ajungem acolo la o oră decantă, un 10, cred, să găsim loc de parcare şi să ne luăm micul dejun, ca mai apoi să începem să vizităm.
În poză e ce se vedea din parcare... promițător, nu?
Monumentul dedicat scufundării Lusitaniei. Lusitania era un vapor de pasageri asemănător Titanicului care a fost scufundat de un submarin german în 1915. 1198 de persoane au murit atunci, iar scufundarea unui vas de pasageri a făcut ca opinia publică din multe ţări să se întoarcă împotriva Germaniei, ba mai mult a determinat intrarea în Al Doilea Război Mondial a Americii. Legătura cu Cobh a Lusitaniei este că supraviețuitorii au fost aduși în Cobh, iar în cimitirul din localitate au fost înmormântați cei care au murit. Vedeți deci că orășelul din sudul Irlandei nu are doar legături cu Titanicul, ci şi cu alt vas celebru care s-a scufundat.
Aşa cum v-am spus în Cobh totul se învârtea în jurul Titanicului. Aşa şi vitrina aceasta plină cu produse branduite.
Eu am zis că aceasta ar fi gara portuară din Cobh, însă înăuntru era un restaurant chinezesc. Pe net am găsit ca ar fi Ceasul Orașului (Town Clock)
Acesta este Muzeul Titanicului, despre care vă voi povesti într-o postare specială. Este găzduit de fostele birouri ale White Star Line, compania care deținea Titanicul. 
Statuia aceasta este undeva pe faleză. M-am învârtit în jurul ei şi nu am descoperit cine şi de ce a făcut-o. Tot pe net am găsit că ar fi un Monument al Navigatorului.
Tot pe faleză este Statuia lui Annie Moore şi a fraţilor săi. Annie Moore a fost prima persoană, imigrant care a ajuns în Statele Unite ale Americii trecând prin Elis Island din Portul New York, în 1924. Ea provenea din Cork şi a plecat spre America din Cobh, de aceea există statuia ei acolo. Se crede că Annie Moore avea când a ajuns în America, doar 17 ani.
Cu Dea crăcănata în drum spre Catedrală
Mi-a plăcut mult casa asta galbenă, de aceea am insistat să ne facă Alin o poză în faţa ei.
Catedrala din Cobh
O casă cu un delfin deasupra
Din nou catedrala...încercam eu să fotografiez de fapt norii
La Cobh ne-am dat seama că Dea noastră are culorile Titanicului :) Aici îi aștepta pe băieți să iasă din catedrală
Case colorate, văzute din curtea Catedralei din Cobh
În zare, pe o insulă se vedea ceva ce mie îmi părea a închisoare, doar că de pe net am aflat că de fapt ar fi birourile Serviciului Naval Irlandez.
Cunoscute şi sub denumirea de "Pachet de cărți" de joc, cele 23 de case colorate ce coboară de la catedrală până aproape de faleză au fost construite ca să amintească de cele 23 de etaje ale Titanicului.
Din nou turnul Catedralei din Cobh
Tot plimbându-ne am ieşit din Cobh, iar la ieșire sau intrare, depinde din ce unghi privești, era această căsuță roz pe care am găsit-o adorabilă. 
Catedrala din Cobh fotografiată de pe faleză
Cât ne-am învârtit noi prin Cobh a ancorat cel mai mare vas pe care l-am văzut eu vreodată. Aici l-am fotografiat în comparație cu o clădire
Un foișor pe promenadă şi un tun rusesc
Piaţa cu Monumentul dedicat Lusitaniei
Vasul mare văzut de după colţ
Două căni cu Titanicul, patroana magazinului unde erau expuse se lăuda că ar fi din primele obiecte de colecţie făcute cu Titanicul
Aceasta este ruina digului de unde au fost îmbarcați cei care s-au urcat din Cobh pe Titanic, mai exact 123 de persoane.
Eu şi digul. Vă reamintesc că despre Muzeul Titanic vă voi povesti pe larg într-o postare separată :)
Din nou foișorul de pe faleză. Am avut noroc, aşa cum spuneam, că am ajuns devreme în Cobh, nu doar că am găsit parcare, dar şi pentru că orașul era gol. Am aflat mai apoi că toţi localnicii erau la slujbă în Catedrală. Mai apoi tot orașul s-a mutat pe faleză în așteptarea vaporului gigant. Aveau fanfară şi chiar şi un târg, era şi mai cald decât în Dublin, deci totul a fost super.
V-am spus că totul era despre Titanic în Cobh. Aici bannerele care anunțau împlinirea a 100 de ani de la călătoria Titanicului. 
Piticul pe strada cu case colorate. Ne-am obișnuit ca peste tot pe unde mergem cu ea să îi facem o astfel de poză :)
Catedrala din Cobh, cum se vedea chiar din faţa ei. Pentru că poza e făcută ca o panoramă, turnurile sunt înclinate. Am încercat diferite moduri de a lipi fotografiile şi au ieşit poze şi mai rele de atât...practic asta e cea mai bună lipitură...
Cam asta e cu Cobh. Nu ştiu dacă s-a înțeles sau s-a simțit din ceea ce am scris până acum, dar mie mi-a plăcut la Cobh. La un moment dat devenise enervantă menționarea Titanicului peste tot, mai ales că eu căutam magneți şi poze cu temă maritimă, dar după ce le-am găsit totul a fost în regulă.
Raluca
There was an error in this gadget