Translate

October 30, 2011

Adaptarea continuă

Zilele astea e Halloween-ul şi deşi nu sunt o mare fană a "sărbătorilor americane" m-am mai îndulcit când am aflat că de fapt Halloween-ul e de origine irlandeză, iar sărbătoarea a fost adusă în America de irlandezii care au emigrat acolo. Că americanii au transformat-o în cu totul altceva, nu mai menţionăm. Aici Halloween-ul este a doua sărbătoare după Crăciun şi pentru că e şi zi liberă se sărbătoreşte de vineri până luni, deşi sărbătoarea cade luni. Încă de vineri seara pe străzi umblau oameni costumaţi, oameni veseli, dornici de poze şi conversaţii. Ce îmi place aici e că irlandezii nu cred că le iei sufletul dacă le furi o poză, ba din contră stau la poze şi adoptă cele mai neobişnuite poziţii. Nu se oftică nimeni dacă le ceri să îi fotografiezi şi până acum nimeni nu s-a manifestat violent...
Despre Halloween într-o altă postare, totuşi, acum să vă spun că încet încet mă adaptez la viaţa dublineză. Tot de Halloween e legat totuşi. Căutam ceva să mă deghizez şi eu şi deşi cam aveam hainele, nu aveam accesorii şi în afară de Accessorize nu ştiam nici un magazin. La Accessorize nu am găsit nimic şi mă gândeam că nişte cercei cu negru se vor potrivi cu ţinuta mea. Aşa că ieri în timp ce mergeam prin oraş după cu totul altceva am descoperit magazinul ideal. Pentru cei din Bucureşti este unul aproape identic la Carrefour Orhideea, cu accesorii ieftine şi faine. Ei aşa era şi ăsta în Dublin. Mi-am completat ţinuta de Halloween cu nişte cercei ce se potriveau şi am cotrobăit între rafturile cu cercei pentru că era o promoţie, trei perechi de cercei 5 euro. Aveam o pereche aşa că am fost fericită să le mai caut pe celelalte două...
M-am plimbat printre rafturi şi am admirat şi făcut ţinute în mintea mea şi cel puţin din punctul de vedere al accesoriilor aş putea purta vreo trei ţinute, nu doar una.
Data viitoare am să vă aduc şi poze din magazinul respectiv şi poate şi un nume şi o adresă, acum voiam doar să vă spun că încet, dar sigur găsesc tot ce îmi trebuie în Dublin :)

October 29, 2011

După cinci luni am telefon de Irlanda :)

Nu vă închipuiţi că ar fi cine ştie ce formalităţi pentru a avea un număr de Irlanda, de mi-au trebuit mie 5 luni. Şi nici măcar nu e vreo avere, pe care să nu ne-o putem permite şi pentru care să strângem 5 luni, e doar 10 euro. E greu cu lenea şi apoi nici nu mi-a lipsit aşa de tare un telefon, cu cine să vorbesc eu?
Ei după ce vineri am plecat în oraş, doar pentru două ore, şi am revenit acasă în 5, Alin a decretat că trebuie să am telefon. Aşa că mi-am luat. L-am şi încărcat şi tot nu ştiu cu cine să vorbesc...
Singurul număr irlandez pe care îl am este al lui Alin şi nici chiar el nu e foarte vorbăreţ, dar să spunem că am intrat cumva în normalitate şi pot fi şi eu sunată şi întrebată pe unde sunt sau dacă e vreo urgenţă pot şi eu să anunţ cumva...
Acum să vedem că în 5 luni m-am dezobişnuit să port geantă, pur şi simplu îndesam în buzunarele de la blugi pungile pentru Dea şi cheia de la casă şi dusă eram cu câine cu tot...
Raluca

October 28, 2011

Irlanda - Avoca, Wicklow

M-am luat cu tot felul de chestii şi am uitat să vă povestesc unde am fost în week-end. Am fost la Avoca, un mic sătuc din munţii irlandezi renumit, în mare parte, pentru ţesăturile de acolo. Am vizitat atelierele unde se ţeseau diferite treburi şi am mâncat o supă bună şi caldă la restaurantul de lângă.
Eu mă cam dau în vânt după treburile astea mici de vizitat, cum au fost morile de la Skerries şi acum Avoca. Mă încântă nu numai că nu şi-au aruncat tradiţiile, ba chiar le cultivă şi chiar aduc profit. La Avoca veneau autocarele cu turişti, unul după altul...
Celor care au mai mult de o săptămână de omorât prin Dublin, le recomand să meargă la Centrul Turistic de pe strada Suffolk şi să caute pliante undeva în stânga intrării. Mie mi-au atras atenţia cele mai necolorate şi mai nepretenţioase. Aşa am găsit şi Skerries şi Avoca.
Ţesătoria (am să o numesc aşa) e spectaculoasă pentru un om care nu a văzut în casă sau la ţară războaie de ţesut încă funcţionale, mi-a plăcut cum miroseau firele, mi-a plăcut să le privesc şi să le pipăi şi chiar dacă preţurile obiectelor ţesute acolo mi se păreau fantastice, am să îmi cumpăr şi eu cândva măcar o păturică. Acum am plecat cu un borcănel cu marmeladă din portocale...o bunătate...şi cu vederi.
Mi-a plăcut atomsfera ce înconjura locul şi mi-a plăcut sătucul de-a întregul. Mi-a plăcut că nu aveau taxă de intrare, dar odată ajuns acolo era imposibil să nu laşi un bănuţ în magazin sau la restaurant.
Mie mi-a plăcut la Avoca, iar magazinul firmei, din Dublin merită vizitat cu aparatul la ochi, atât de fain este :)
Firma unei maşini de ţesut
O maşină ce făcea covoraşe
Zona pe unde se puteau plimba vizitatorii, în timp ce înăuntru se lucra, era delimitată de această bandă roşie, iar oiţele din lemn îmbrăcate în fire cică te ghidau sau ceva asemănător
O mulţime de fire din care ieşea un covor
Nu ştiu ce ţesea maşina respectivă, dar mi-au plăcut culorile
În depozitul de fire...erau puse pe culori şi pe tipuri de fire
Cel din mâna mea semăna cu cel din care Eliza mi-a tricotat fularul pe care îl port la gât
O păturică asemănătoare am vrut să îmi cumpăr şi eu, dar era 39 de euro, în condiţiile în care una la fel este în Dublin până în 10 euro
Pârâul ce trecea prin curte. Ce mă enervează maxim la Irlanda e că nu prea iese cerul în poze, iar dacă setez să iasă norii nu mai ies culorile...
Restaurantul
Locul pentru fumători
Acelaşi pârâiaş doar că din alt unghi
Acum că am prins drag de astfel de locuri de vizitat am să mai caut, deja am planuri. Următoarele vor fi o mică distilerie şi o fabrică de ciocolată. Toate la timpul lor...
Raluca

October 27, 2011

Alegeri în Irlanda

Dacă nu deschideam Euronews astăzi nici nu ştiam că sunt alegeri în Irlanda. A fost campanie electorală, dar totdeauna umbrită parcă de ştirile zilei, am văzut afişele a doar trei candidaţi, deşi ei ar fi vreo 7 şi nici pe la pub nu prea am auzit discuţii aprinse aşa cum eram obişnuită în România.
Habar nu aveam că alegerile sunt într-o zi de joi, tocmai pentru că week-end-ul e sfânt la irlandezi şi nimic nu i-ar îndemna să plece de acasă la vot. Aşa că s-a găsit această soluţie şi pare că functionează.
Despre candidaţi nu ştiu nimic sau aproape nimic, deşi am văzut ultima dezbatere televizată şi mi-am cam făcut o părere şi chiar am favoriţi.
Încă de când am venit prima dată în Irlanda m-a uimit că ei au avut două femei preşedinte, Mary McAleese este actualul, în timp ce de Mary Robinson am auzit cele mai multe cuvinte de laudă.
Acum şansele ca o femeie să ajungă din nou preşedinte sunt foarte mici, iar preferaţii irlandezilor sunt nişte omuleţi pe care românii nu i-ar alege în veci. Un moşuleţ simpatic şi spiritual, reprezentantul Partidului Laburist, dar care mie îmi pare prea fragil şi manipulabil, ba chiar mi se pare că ar putea muri în timpul mandatului. Al doilea este un tip bănuit că şi-a finanţat campania (inexistentă după părerea mea) din fondurile unui partid ce provine dintr-o fracţiune a IRA, iar al treilea, cel care l-a acuzat, în afară de numele Guinness, nu iese cu nimic în evidenţă, ba mai mult are şi un clar accent ţărănesc... O femeie este cotată ca al patrulea candidat în optiunile irlandezilor, iar o altă femeie este a 7-a. Prima nu mi-a făcut o cine ştie ce impresie, mi se pare o scorţoasă care a tocit politica şi acum recită discursuri ca pe poezii. Probabil că spune exact ce vor irlandezii să audă, dar nu pune şi suflet, în timp ce cealaltă, deşi pare onestă şi mi-a plăcut discursul ei, nu a prins la irlandezi pentru că probabil e prea simplă...
Patru independenţi şi trei candidaţi susţinuţi de partide...
Astea ar fi părerile mele, acum ce vor alege irlandezii astăzi vă voi spune în altă postare. Deşi rolul preşedintelui Irlandei este mai mult unul ceremonial, el este consultat în problemele importante ale ţării şi trebuie spus că mandatul său este de 7 ani...
Oricum sunt multe deosebiri faţă de campania electorală şi alegerile din România, ceea ce fac deliciul unui expat aşa ca mine:)

October 26, 2011

Eu rămân pe RTV

Am fost aşa de aproape de Realitatea în ultimele luni cât am stat în România că era aproape nefiresc să nu mă intereseze soarta celor de acolo. Nu prea am înţeles al cui este postul de televiziune Realitatea în momentul ăsta, dar de aici, din Dublin, mie îmi pare că Vântu a vândut aceeaşi jucărie la doi oameni, care acum se bat ca proştii în loc să se întoarcă spre adevăratul adversar, care probabil mustăceşte de ce ispravă a făcut.
Aşa că lupta asta la vârf m-a interesat prea puţin spre deloc, m-au interesat oamenii. Mi s-a părut mişeleşte ceea ce a făcut Elan şi toţi cei care l-au urmat. M-a îngrozit mărturia Corinei Dragotescu cu o hală, pe care o cunoşteam aşa de bine, goală şi cu invitaţi puşi să mute decoruri... Omeneşte era ca toţi cei care au sărit în cealaltă barcă, machioze, operatori, producatori, pupători în fund, să îşi anunţe foştii colegi. Eu nu cred că un post poate emite peste noapte, deci probe şi pregătiri au fost, iar oamenii aia s-au dus probabil în ambele locuri pentru un timp şi nu au suflat o vorbă... Nişte mişei şi nişte neica nimeni. Eu aşa îi consider. De aceea mi-aş insulta intelectul dacă aş accesa vreodată pe internet realitatea.net. Probabil că acolo sunt şi dintre foştii mei colegi, bulversaţi de ceea ce li se întâmplă, oameni buni şi buni profesionişti, dar strict din punctul de vedere a plecării pe uşa din dos şi emiterii din cort mi se pare că au greşit.
Cei care au rămas la RTV, unii probabil că ştiau de formarea unei noi televiziuni, au ales cu sufletul, probabil. Şi numai pentru faptul că nu şi-au trădat colegii şi merită să vă uitaţi la ei, dacă îi prindeţi.
Ca în orice altă ocazie cei din radio au rămas de turmă, lor nu li s-a explicat nimic, frecventa le-a fost luată de Elan, dar ei au fost concediaţi pe mail (ce familiar sună totul...) şi au fost nevoiţi să îţi găsească loc într-una dintre televiziuni. Asta deja nu mă mai miră deloc, dar e un alt punct în plus pentru echipa Ghiţă care măcar le-a vorbit în faţă şi le-a oferit posturi în televiziune.
Eu ştiu atât. Cât am fost conduşi de Enache, Freciu şi încă unul, al cărui nume îmi scapă, am venit la serviciu trei luni şi ne-am făcut munca exemplar, iar banii ni i-am luat după alte trei luni, când ce să vezi a venit acest Ghiţă. Dacă nu venea probabil că şi acum aşteptam nişte bani pentru care muncisem... Aşadar alegerea e simplă. Lăsati echipamente de ultimă generaţie şi alte rahaturi pe care vi le vâră pe gât Elan şi ăia trei, dacă nu le pasă de oameni aproape că nu merită nici măcar scuipatul în faţă pe care promisesem să îl dau când îi văd prima data...
Sper ca Realitatea să dea faliment după a treia vila a lui Enache, iar RTV să ajungă să se bată cu Antena 3.
Raluca
P.S. Partea pozitivă din tot scandalul ăsta e că acum în piaţa media românească sunt trei televiziuni de ştiri...aveţi de unde alege :)

October 25, 2011

Păreri preconcepute despre irlandezi

M-au indignat şi probabil vor continua să o facă părerile preconcepute despre irlandezi. Un comentariu, de la evident un anonim, mă certa că ce tot îi ridic în slăvi pe ăştia că a fost el (deşi am vagi bănuieli că e o ea) în Irlanda şi i-a văzut şi că sunt proşti şi beţivani şi roşcovani (ca şi cum asta ar fi chiar o trăsătură negativă) şi că românii noştii sunt de o mie de ori mai tari şi deşteţi şi ce mai vreţi voi... Şi că dacă doar o ţară m-a primit şi pe mine acum mi se pare că e cine ştie ce...
Comentariul, ca toate cele nesemnate, a ajuns întâi la mine şi evident că l-am şters. Aici e casa mea online şi cum nu permit în casa reală să se intre chiar cu bocancii şi să fiu insultată nu permit nici aici. Vii cu argumente, discutăm. Ai o identitate asumată s-ar putea chiar să îţi răspund frumos, da nu orice frustrat care a învăţat ce face butonul din stânga al mouse-ului poate să spună orice. Nu aici.
Aşa, acum că m-am descărcat, să revenim. Am observat chiar şi la unii prieteni, despre care ştiu sigur că nu au călcat vreodată în Anglia, de Irlanda nici nu se pune problema, că au păreri preconcepute despre irlandezi. Aşa cum poate am şi eu despre francezi, dar mie mi se cam confirma zilnic în autobuz, în excursii şi tot asa... În fine voi merge în Franţa şi voi recunoaşte pe blog, dacă m-am înşelat.
Eu nu laud irlandezii ca şi cum ar fi mai buni decât românii, ba chiar mă întreb cum de ei reuşesc şi noi nu? Şi dacă citiţi blogul ştiţi de faza cu "două creiere"... Şi voi continua să mă întreb probabil cât voi sta aici, cum de în Irlanda se poate şi în România nu. Că suntem la fel, au şi ei puturoşii şi corupţii lor şi ei se plâng de servicii şi de relaţia administraţiilor publice cu cetăţeanul şi ei spun că învăţământul a scăzut grav în ultima perioadă şi la ei sistemul sanitar cică ar fi la pământ...aşa că nu prea aş avea de ce să îi laud şi nici nu mi se pare că o fac. Scriu ce scriu ca să vadă şi ultimul om care citeşte acest blog că realitatea e alta şi e mult mai vastă decât ce vedeţi voi la televizor sau ce citiţi în ziare...
Aşa o primă părere ar fi că sunt rudele sărace, ba chiar slugile englezilor. Mă aşa o fi, nu am studiat mai deloc istoria lor şi chiar din punct de vedere istoric nu aş şti ce să răspund. E clar că nivelul de trai şi politica lor au fost în general influenţate de apropierea de Anglia, numai faptul că au o inflaţie mai mare chiar decât a Spaniei şi încă nu aţi auzit nimic nasol de Irlanda cred că se datorează Angliei.
Apoi că sunt beţivani. Cred că am mai spus-o de o mie de ori. Nu sunt mai beţivani decât românii. Cel puţin eu una nu i-am văzut cu alambicul în curte, deşi e drept că îţi poţi cumpăra o maşinărie de făcut bere de la supermarket. E adevărat că au cultura pub-ului, adică merg la pub aproape în fiecare seară şi merg chiar şi femei singure, ce nu se află acolo la agăţat, numai că în apărarea lor, irlandezii nu se întâlnesc acasă la câte unul să gătească sau să joace jocuri. Nu ştiu încă de ce, dar aşa e. Apoi nu prea sunt lăsaţi să se îmbete ca nebunii şi în patru luni am văzut doar un singur om beat de se clătina pe stradă...
Irlanda este periculoasă, cu IRA şi alte drăcovenii, despre care dacă intri în amănunt nici măcar unul nu va şti să îţi răspundă. Recunosc că în anumite zone e un pic mai ciudat, chiar şi în Dublin, dar cine sunt eu să judec, nici măcar în Ferentari nu am avut curaj să intru, deci... În rest oamenii sunt paşnici şi nu stau cu puşca pe spate la bar cum am mai auzit...
Că sunt posaci din cauza ploilor şi că vorbesc o engleză stricată. Astea sunt cele mai ilare caracteristici negative atribuite irlandezilor de cei din jurul meu. Mă posaci nu sunt chiar deloc şi dacă ştiţi miturile cu spiriduşi şi zâne sau ascultaţi muzica irlandeză nu prea poţi spune că sunt posaci. Mie mi se par la fel ca noi. Poate au pofta aia de viaţă pe care şi românii o aveau înainte de criză, dar atât.
Cu engleza aţi cam nimerit-o. Alin zice că încă nu înţelege cam 30 la sută din ce vorbesc unii irlandezi, în general cei care nu prea au beneficiat de educaţie. Electricianul care ne-a reparat caloriferul, de exemplu vorbeşte cu nişte accente greu de perceput pentru o ureche neantrenată, la fel şi unele vânzătoare sau chiar unii şoferi de autobuz, dar apoi nici românii nu vorbesc engleza curată când vin aici. La fel ca şi noi, irlandezii au o limbă, irlandeza care e un pic ciudată şi greu de învăţat, dar (iarăşi) apropierea de Anglia a dus la introducerea englezei ca limbă oficială. Ei imaginaţi-vă că se face aceeaşi chestie în România, cum ar vorbi baba Leana din Satu Nou judeţul Iaşi engleza?
Sunt şi alte păreri pe care le-am cules de-a lungul timpului, dar nu mi le mai amintesc. Eu zic aşa: citiţi în continuare blogul meu, veniţi aici dacă aveţi ocazia, vedeţi cu ochii şi sufletul vostru ce şi cum şi apoi dezbatem subiectul în jurul unei fripturi la cuptor sau a unui humus la lipie.
Raluca

Inundatii în Dublin sau Cum irlandezii mă uimesc din nou

De sâmbată pe la prânz a plouat până luni seara. A plouat normal, adică mie mi se părea că plouă în limite acceptabile pentru Irlanda. Nu am mai prins perioade aşa de lungi cu precipitaţii, dar nici nu eram aici anul trecut, deci de unde să ştiu eu cum o fi toamna irlandeză?
Ieri a stat ploaia doar cât să o duc pe Dea afară dimineaţa, a stat la modul că nu a mai plouat aşa tare, apoi a turnat toată ziua. Alin chiar îşi făcea griji că el merge destul de multişor pe jos de acasă până la autobuz şi invers.
În fine seara intru eu pe site-urile televiziunilor de aici şi ce să vezi... potop. Inundaţii devastatoare ar fi titrat ziarele, dacă am fi fost în România. Un centru comercial a fost inundat (eu habar nu aveam că e un mall asa aproape de mine), trenul-metrou a fost oprit în anumite staţii, iar pe la noi inundaţiile eram destul de mari. Şi ca omul cu microbul în sânge, hai să vedem ce e pe stradă. Am luat-o pe Dea, că oricum trebuia să o duceam afară şi am plecat pe promenadă, unde cică era apa până la stradă. Şi într-adevăr erau inundate porţiuni de drum, trotuare şi o parcare mai mare, dar ne-am dat noi seama că apa nu venise din mare pentru că promenada era aproape uscată, cât de uscată poate fi după două zile de ploaie...
Mai târziu, tot de pe site-uri, am aflat că nu marea s-a revărsat (deşi a fost flux pe la 10 noaptea) ci canalizările nu au mai făcut faţă debitelor mari. Cică ar fi plouat cât plouă de obicei într-o lună, în doar 6 ore... Debitele au fost mari, canalele erau înfundate cu frunze şi logic apa a luat-o la vale pe străzi spre mare....
Dea uitându-se la promenada inundată pe locul pe unde se scurgea apa de sus spre mare...
O parcare de la marginea promenadei
Restaurantul de unde mi-am luat chiar vineri mâncare indiană avea un fel de baricade în uşă...
Locul unde apa de pe stradă a spart o bordură ca să curgă spre mare şi o maşină abandonată în stradă
Cam asta e fost aseară. Ne-am învârtit să dăm şi noi o mână de ajutor, dar am înţeles că situaţia pe Clontarf era mai puţin nasoală ca în Dumdrum un cartier chiar mai sus de Clontarf, deci mai departe de mare, unde era centrul comercial inundat şi unde pe străzi se putea circula cu barca...
Dimineaţă, la plimbarea Deei, mă aşteptam ca apa de la inundaţiile din oraş să se fi întâlnit cu cea de la flux şi pe Clontarf să nu se poată circula.
Ştirile spuneau ceva de un poliţist mort prins de inundaţii în timp ce încerca să ghideze maşinile să evite inundaţia, că mall-ul inundat va fi închis azi şi că mai multe magazine sunt de asemenea închise tot din cauza inundaţiilor.
Numai că parcarea, ieri seară inundată, acum era aproape curată, ba mai mult erau deja maşini parcate acolo
Zona unde a spart şuvoiul de apă bordura şi unde aseară era maşina abandonată
Promenada, curată şi plină de biciclişti
Restaurantul indian era închis, dar poate aşa e închis în fiecare zi şi nu mi-am dat eu seama sau poate făceau curăţenie după inundaţii, cine ştie...
Şi în tot acest timp, adică de aseară până dimineaţă a plouat destul de tare... Cum au reuşit să scoată apa de pe stradă şi în acelaşi timp să nu umple prea mult golful care dă în mare, chiar nu ştiu...
Acum e deja soare şi toate posturile de radio şi TV irlandeze s-au reorientat spre campania electorală pentru prezidenţiale. Aporpo alegerile sunt joi...

October 23, 2011

Ce am înţeles eu din reţeta fetelor...

Prietenele mele, Delia şi Iulia s-au întâlnit week-end-ul trecut şi au făcut paste. Până acum câteva luni participam şi noi la întâlnirile care se lăsau cu ceva gătit şi un joc de poker. Până aici nimic neobişnuit.
Când eram în ultimul an de liceu şi poate şi puţin din primul an de facultate, Alina, prietena mea, obişnuia să îmi facă paste. Avea brânză de la sibieni (de care se găsea mai greu în Iaşi) şi ieşeau pur şi simplu delicioase.
Ei aceste două amintiri şi faptul că îmi e dor de prietenii mei şi că Eliza mă momeşte pe facebook cu nişte deserturi ce par grozave, au dus la găteala din această seară: macaroane cu brânză.
Aş fi vrut să urmăresc reţeta dată de Iulia, dar pur şi simplu nu aveam nici pastele, nici brânzeturile şi nici talentul fetelor. Aşa că am făcut cum m-a dus capul.
Am fiert pastele, adică macaroanele, oricum în afară de formă eu nu deosebesc pastele între ele, nici măcar după gust.
Am aliniat ingredientele, nu ca să îi fac concurenţă lui Răducu ci pur şi simplu pentru că eram mândra de cât cedar am putut să dau prin răzătoare:)
Şi dupa ce macaroanele au fost fierte, am pus toata brânza (adica cedar, mozzarella si brânză topită ce a ţinut loc de unt) deasupra şi am amestecat. Alin a venit cu ideea de a pune şi un pic de verdeaţă deasupra. 
Şi asta a fost toată găteala mea. Acum îmi cer scuze Iuliei sau Deliei că le-am vandalizat reţeta, da atâta ştiu, atâta fac. Trebuie neapărat ca data viitoare când ajungem în România să le pun pe fete să îmi gătească.
Raluca

October 21, 2011

Despre prietenul meu

Dumnezeu sau viaţa m-a inzestrat cu prieteni buni, cu prieteni de încredere, cu prieteni frumoşi şi talentaţi. Unul dintre ei este Marian, cred că am mai scris despre el sau i-am prezentat cărţile sau l-aţi zărit în pozele din concediu sau de pe la târgurile de cărţi. Ei bine Marian este un foarte talentat scriitor. I-am citit absolut toate cărţile şi deşi mă opun cu îndârjire evoluţiei pe care o cunoaşte printul în detrimentul foii de hârtie, am să mă laud că Marian a făcut pasul următor. Adică a publicat o carte ce poate fi achiziţionată de pe amazon.com în format digital. A făcut şi un filmuleţ fain care să vă incite să îi cumpărati cartea şi nu doar să o cumpăraţi ci să o şi citiţi.

Cartea poate fi achiziţionată de aici (Anglia) sau de aici (SUA) şi oricum mult mai multe despre ce face Marian şi ce mai scrie Marian puteţi găsi chiar pe blogul lui.
Acum ca sunt departe îmi e dor tare de Marian şi de Irina şi de Laur şi de Alex şi tare aş mai vrea să ne reunim cu toţii pe la Dorina:), da cine ştie poate viaţa va fi bună cu noi şi ne vom reuni cu o ocazie specială:D

October 18, 2011

Duminica pe Clontarf Promenade

Că tot am scris articolul anterior şi s-ar părea că cititorii acestui blog nu ştiu ce e Clontarf Promenade, deşi am mai vorbit despre ea, am să pun câteva pozişoare de duminică, înainte de protest. Nu sunt cine ştie ce, sunt făcute într-o ieşire tipică pe care o avem cu Dea, în fiecare dimineaţă şi undeori şi seara. A fost specială pentru că am ieşit toţi trei şi ne-am jucat mai mult cu bila şi am făcut poze, dar în rest a fost exact ca plimbarea Deei.
Dea cu bila pe care i-am cumpărat-o de la târgul de săptămâna trecută
Golful din Clontarf, în dreapta imaginii este Portul din Dublin, iar în stânga o bucată din promenadă
Asta este celebra promenadă
Dea asteptând să i se arunce biluţa
Şi a prins-o:)
pe promenadă
În spatele meu e portul din Dublin
tot duminică a fost un fel de întrecere a ambarcaţiunilor de acest fel
Un pescăruş
Nişte palmieri zăpăciţi
Poliţişti pe biciclete...se pregăteau probabil de protest:)...noi stăm în spatele unei secţii de poliţie, de aceea i-am văzut şi fotografiat, pentru că de obicei sunt puţin invizibili

October 16, 2011

Protest pentru Clontarf

În timp ce prin toată lumea sunt proteste legate de politica monetară şi de concedieri şi şomaj, vecinii mei din Clontarf au alte probleme: Consiliul local din Dublin a decis ridicarea unui mal de pământ care să protejeze de inundaţii zona Clontarf. O iniţiativă lăudabilă, doar că acest mal va fi construit între şosea şi promenadă şi le va fura celor care stau pe malul apei priveliştea. De asemenea promenada şi deci nici malul nu vor mai fi vizibile din şosea. Trebuie să spun că zona a fost lovită de inundaţii destul de mari prin 2002 şi un pic mai micuţe prin 2004, iar anul trecut s-a anunţat o posibilă inundaţie şi spune Alin, că toată faleza era plină cu saci de nisip.

Pe lângă chestiunea legată de esteticul zonei, mai e cea de siguranţă, pentru că pe faleză s-ar putea întâmpla o mie de lucruri fără ca cineva să poată interveni în timp util, dar şi o chestiune turistică, pentru că aparent această promenadă nu foloseşte doar localnicilor, ci e şi atracţie turistică.
Eu stau în Clontarf doar de două săptămâni şi pot spune că "afară" cu Dea nu înseamnă în faţa blocului, ci pe promenadă, acolo ne jucăm, facem poze, stăm la soare, facem sport... Bine pentru mine ar fi doar disconfortul provocat de lucrări pentru că nu cred că voi sta în Dublin destul cât să văd noua promenadă terminată.
Acestea fiind spuse, locuitorii din Clontarf s-au hotărât să protesteze, cu tot ce înseamnă un protest. Cu lideri, cu slogan, cu pancarde şi mai ales cu proteste de stradă. De vreo săptămână în toate magazinele în care intru am dat peste fluturaşi care anunţau protestul de astăzi de la podul de lemn, ce leagă promenada Clontarf, de insula Taurului, dar îi vom spune Bull Island, ca sună mai bine:) Şi poşta mi-a fost umplută cu fluturaşi şi chiar şi la stradă, lângă promenada erau afişe ce anunţau marele eveniment local.
Eu nu prea i-am dat importanţă, aşa cum am spus sunt de acord cu locuitorii zonei, dar nu sunt un locuitor permanent, aşa că m-aş fi dus doar să casc gura şi având experienţa protestelor de acest gen  din România nu credeam că se vor strânge mai mult de 10 oameni.
Ei uite că m-am înşelat. Irish Times spune că au fost peste 5000 de oameni, pentru că s-au strâns 5000 de semnături împotriva proiectului propus de Consiliul local Dublin. Cinci mii de oameni au venit să lupte pentru o promenadă, că sunt sigură că nu toţi cei 5000 au case cu vedere la apă, mai ales că şi promenada asta e de doar vreo 5 km.
The jurnal.ie publică şi poze de la protest, una dintre ele mi-am permis să o public şi eu.
Să vă mai spun că vorbim de un protest de duminică?
5000 de oameni şi-au rupt din timpul liber, de duminică, pentru a protesta faţă de o decizie a consiliului local... Ei când s-a întâmplat asta vreodată în România? Şi motive similare sunt o groază, numai în Iaşi prin construirea complexului Palas se strică toată zona din jurul Palatului Culturii. Ce fac ieşenii? întreabă în stânga şi în dreapta cu cât se vor vinde apartamentele în noul complex...
Un pic trist...
Raluca

Doar Şerban Huidu e vinovat?

Cu toţii probabil că aţi aflat că Şerban Huidu a făcut un accident pe DN1, în urma căruia au murit 2 oameni şi nici al treilea nu este într-o situaţie bună.
Acum nu am să spun că Huidu nu avea ce căuta la volan, că doar ştim cu toţii că acum mai puţin de un an a suferit un traumatism sever la cap, nici că probabil teribilismul şi iluzia siguranţei pe care ţi-o dă o maşină bună au dus la acest accident, nici măcar că e niţel înconştient frate să depăşeşti, pe contrasens că în Românica nu ai pe unde altundeva, cu copii şi soţia în spate. Am să vă spun cum e pe drumurile naţionale în Irlanda.
Aici nu ai cum să greşeşti. De autostrăzi nu vorbesc, dar chiar şi pe drumul pe care mergem noi la Tesco, ce e în afara oraşului, sau la IKEA sau chiar când am mers în Irlanda de Nord, nu ţi se dă voie să greşeşti. De asta poate e şi foarte simplu să conduci chiar şi cu volanul pe stânga, pentru că sensurile de circulaţie sunt despărţite de garduri, uneori chiar de porţiuni mari pe care cresc plante, iar acolo unde lăţimea drumului nu permite (cum sunt de exemplu şoselele de coastă ce leagă Irlanda de Nord cu Irlanda) sunt oglinzi sau chiar semafoare. Numai să fii teribil de inconştient să bagi 200 la oră pe acolo şi să mai şi depăşeşti. În rest sunt cocoaşe acolo unde nu ai voie să depăşeşti o anumită viteză, cocoaşe pe care dacă le iei peste viteza scrisă pe plăcuţe îţi cam strici maşina, fie ea chiar şi Jeep-ul lui Huidu.
Aşa că întorcându-mă la cazul Huidu, DA principalul vinovat e desigur Huidu, dar hai să vedem fix în aceeaşi zonă câte accidente mortale au avut loc? poate descoperim ceva. Poate descoperim că pe acolo sensurile trebuiau despărţite de un gard, astfel ca depăşirea să nu se poată face pe contrasens, mai ales că până şi eu ştiu că accidentele frontale sunt cele mai periculoase şi de cele mai multe ori mortale.
Aşa că vedeţi voi, acum aţi auzit că Huidu a omorât doi oameni, deşi ştirea spusă aşa e complet incorectă, dar câţi oameni mor zilnic în România în astfel de accidente?
Poate totuşi se găseşte şi un mogul al gardurilor să ne securizeze şi noua drumurile să nu mai murim pe capete...
Raluca

October 14, 2011

Plecarea din România I

De când s-a aflat că am plecat din România am fost abordată de foarte multe persoane pentru a le da sfaturi, pentru a le da mici trucuri să plece din ţară. Nu că aş fi vreun expert în subiectul ăsta, dar în cele patru luni de stat în Irlanda am prins câteva chestii şi desigur am făcut câteva greşeli. Aşa că voi scrie această postare pentru a vă da câteva sfaturi, dar trebuie să spun că nu împing pe nimeni de la spate să plece din România, nu propovăduiesc plecatul din ţară ca pe ceva salvator şi mai ales nu vreau să fiu vinovată dacă cineva se hotărăşte să plece din ţară doar pentru că aşa am făcut şi eu.
Voi scrie aceste sfaturi ca pe o serie de postări, pentru că mi-am dat seama că nu le pot da gata într-o singură postare decent de lungă.
1. În primul rând nu plecaţi din ţară fără un contract ferm. Eu sper totuşi să mă adresez aici celor care pleacă la alte joburi decât cele de căpşunar, ştergător la fund sau muncitor în construcţii. Nu că aceştia nu ar fi oameni care trăiesc bine sau că nu ar fi un exemplu, ci pentru că în domeniile astea chiar nu ştiu cum se pleacă din România. Am auzit ca şi voi poveşti de genul plecaţi cu un autocar şi abandonaţi prin Ungaria sau femei închise în casele pe care le curăţă de teamă să nu fie expulzate sau mai ştiu eu ce. Dacă vreţi mai simplu, eu vorbesc de cei care emigrează legal. Aşadar nu plecaţi din ţară fără contract. De obicei acestea nu sunt înţelegeri verbale, ci vin după vreo 3-4 interviuri, preferabil unul faţă în faţă. De ce spun asta? pentru că măcar unul dintre voi (asta dacă sunteţi un cuplu şi de obicei m-au abordat cupluri care vor să plece din ţară) să aibă un salariu stabil şi ca acel salariu să fie destul de bun cât să vă întreţineţi amândoi o perioadă.
2. Desigur ideal ar fi ca amândoi să plecaţi în acelaşi timp, eu însă vă sfătuiesc să plecaţi la o distanţă de minimum 3 luni şi maximum de 6. Vă spun din experienţă că mai mult de 6 luni devin chinuitoare, iar skype nu te mai ajută cu nimic de la un punct încolo. De ce spun că trebuie să existe o perioadă de probă? pentru că poate cel plecat acolo nu se adaptează sau nu face faţă la serviciu şi în această eventualitate aţi rămâne amândoi abandonaţi într-o ţară străină. Nu e nici o ruşine dacă nu te poţi acomoda. Mediul de lucru din "alte ţări" este total diferit faţă de cel din România. Nu spun că oamenii muncesc pe rupte aici şi nu în România, că nu e aşa, dar pot apărea probleme de acomodare.
3. Tot ideal şi cred că asta ar fi trebuit să fie primul sfat, nu plecaţi din ţară ca o ultimă soluţie. Totdeauna există o ultimă soluţie, chiar şi întoarcerea acasă la părinţi pentru o perioadă poate fi o ultimă soluţie şi nu e deloc înjositoare. Desigur o perioadă scurtă. Eu nu sunt deloc de acord ca tinerii să împartă aceeaşi casă cu părinţii, dacă e posibil.
4. Tot un prim sfat ar trebui să fie, dacă în ţară aveţi amândoi joburi, sunteţi mulţumiţi la serviciu şi nu vă plafonaţi, aveţi prieteni şi familie, mergeţi din când în când în week-end undeva, vă permiteţi concedii, aveti o masinuţă şi ideal o casă, sunteţi integraţi social NU plecaţi din România. Vă spun eu că în străinătate nu veţi ajunge foarte repede la acelaşi nivel. Da, poate veţi avea bani mai mulţi decât în România, dar prietenii, familia, amintirile frumoase nu se cumpără cu nici un ban. Este foarte posibil ca în câţiva ani să ajungeţi la acelaşi statut şi în altă ţară, dar în ani. Dacă sunteţi dispuşi să suportaţi...
5. Fiţi pregătiţi pentru orice. Nu ştiu poveşti frumoase cu oameni plecaţi în străinătate. Nimeni aici nu te aşteaptă cu covrigi în coadă. De obicei cei care pleacă din ţară au o perioadă de acomodare destul de nasoală. Gândiţi-vă că schimbaţi tot: casa, prietenii, limba, jobul, supermarketul, moneda, parcul, ţara.
Să le luăm pe rând.
Trebuie să vă permiteţi o chirie. De obicei chiria se calculează să fie o tremie din veniturile familiei sau din venitul propriu, dacă sunteţi singur. Dacă plecaţi singur şi mai apoi vă aduceţi familia nu are sens să închiriaţi o locuinţă prea mare, e cumva logic. Pe de altă parte, aici locuinţele se închiriază pe o periadă de minim un an. Deci căutaţi o locuinţă care să vă placă sau care măcar să fie aproape de serviciu sau să aibă cine ştie ce facilităţi, ca să nu regretaţi un an întreg. Contractul se poate desface în orice moment, dar pierdeţi garanţia pe care, ca şi în România, o daţi proprietarului.
Prietenii, ei aici e cam greu. De aceea vă sfătuiesc să plecaţi într-o ţară unde aveţi măcar o cunoştiinţă, dacă nu mai multe. Văd români care au plecat în alte ţări şi pun poze cu alţi români pe facebook. Trebuie să fie super. Aici comunitatea românilor e ca şi inexistentă, iar românii pe care i-am văzut pe stradă nu îmi inspirau nimic, cu atât mai puţin prietenie. În primul rând că în cazul în care mai cunoaşteţi români aceştia vă pot ajuta cu cazarea, vă pot eventual ajuta cu angajarea, cu sfaturi sau ponturi că aşa cum am spus încercaţi să plecaţi din ţară cu un contract, vă pot ghida prin oraş şi nu în ultimul rând aveţi cu cine bea o bere:) Dacă nu sunt români, cu care măcar vorbeşti aceeaşi limbă, cu străinii e mai greu de legat prietenii. Bine e clasicul caz cu colegi deveniti cunoştiinţe şi apoi prieteni. E cel mai fericit caz, dar străinii nu prea au aceleaşi obiceiuri ca noi. De exemplu, mie îmi lipsesc întâlnirile pe marginea unei fripturi organizate pe rând la câte unii acasă. Ei aici mai rar. Străinii nu prea vin în casele altora, pentru asta există pub-uri sau baruri sau orice altceva. Lucruri pe care trebuie să ţi le permiti...
Limba. Încercaţi să plecaţi într-o ţară a cărei limbă deja o ştiţi. Adică măcar să ştiţi să vă cumpăraţi o pâine sau aşa ceva. Bine dacă aţi plecat cu un contract din ţară această etapă e ca şi rezolvată, nimeni nu vă angajează dacă nu se poate înţelege cu voi. Vedeţi cât de bun e un contract? Oricum am observat că limba se învaţă şi pe parcurs, dar măcar să aveţi habar dacă vă spune cineva ceva pe stradă, dacă v-a întrebat de o adresa sau v-a înjurat sau mai ştiu eu ce. În cazul nostru, chiar dacă irlandezii vorbesc engleza, pe care o ştim amândoi foarte bine, nu vorbesc engleza aia de o învăţaţi voi la şcoală. Dacă aţi ieşit vreodată în străinătate ştiţi la ce mă refer. De obicei vorbesc repede, stâlcesc cuvinte, prescurtează cuvinte...eu m-am obişnuit mai repede, poate datorită radioului, dar chiar şi acum am momente când spun: Puteţi repeta?
Serviciul. Aşa cum am spus dacă unul are contract şi vine celălalt, probabil că acesta va sta o perioadă acasă. E super nasol să stai în casă. Da te plimbi, vizitezi ceva nou, mai mergi la cumpărături, citeşti reviste, da cât? Aşadar ideal ar fi ca şi celălalt să aibă macar o idee despre ce vrea să facă. Adică fiţi pregătiţi să nu mai faceţi exact ceea ce făceaţi în România sau acordaţi-vă o perioadă de acumulare în care să ajungeţi la nivelul celor de aici. De exemplu eu: am lucrat în radio, cred că e inutil să vă spun că nu există radiouri în română şi că românii din Dublin nu au o comunitate cu ziare, radiouri online şi alte prostii (aşa cum mă linişteau mulţi dintre prietenii din ţară). Aşadar dacă voi lucra într-un radio sau măcar la un ziar va trebui să ştiu engleza. Apoi CV-ul meu, deşi unul foarte bun în România, aici nu valorează mai nimic. Aici se pune foarte mare accent pe recomandări şi chiar şi numele Turcescu sau Badea sau mai stiu eu cu cine am lucrat nu înseamnă nimic. Aşadar o recomandare din partea acestor "vedete" (cum sunt sigură că există în orice domeniu, deci vedete nu e folosit cu semnificaţia din revistele colorate) este egală cu una de la orice coleg din presă. Românii nu au acest sistem de recomandări, aici şi ca sa închiriezi un apartament îţi trebuie recomandare de la fostul proprietar. Apoi o recomandare nu e doar un text frumos scris despre o persoană. De cele mai multe ori înseamnă un email de pe o adresă oficială, deci nu yahoo sau chiar un telefon în care cei din străinătate se asigură că persoana care recomandă chiar există. Şi după ce treci de birocraţie trebuie să fii şi pregătit. Adică în cazul meu să ştiu mici chestiuni, cum ar fi cine este preşedinte, ce forma de guvernare are ţara respectivă, nu spun să ştiu şi miniştri, da pe acolo, să ştiu puţină istorie, să ştiu puţină geografie, să ştiu de toate practic. Pentru că nimeni nu îmi va da ştiri la citit ca la roboţi, aceste ştiri trebuie verificate măcar parţial şi de către mine. Apoi trebuie să ştii pronunţia numelor proprii şi a străzilor sau cartierelor sau chiar echipelor de fotbal. Nici în România ştirile la radio nu sunt chiar atât de simple, cum par din afară, în altă ţară e şi mai şi. Şi repet, nu pentru că străinii sunt mai tari decât noi ci pentru simplul motiv că nici măcar limba nu o vorbeşti la fel de bine ca un nativ. În general, în presă, dacă auziţi poveşti de astea de succes cum că a plecat în străinătate şi în mai puţin de jumătate de an deja sunt pe sticlă sau la radio sunt MINCIUNI. Îmi pare rău, dar asta e.
Cumpărăturile. Ei veţi spune, ce e aşa de greu să faci cumpărături, mai ales că acum există hipermarketuri de unde îţi iei singur şi nici nu trebuie să dialoghezi cu cineva. E perfect corect, doar că şi pentru a cumpăra sare trebuie să ştii ce tip de sare, la pâine la fel, aici pâinea este învelită total şi dacă nu ştii să citeşti pe ea ce fel e rişti să pleci acasă cu pâine cu grăunţe în loc de pâine albă. Nu e o tragedie, dar acumulate aceste neajunsuri pot duce la tragedii. Da tragedii de la o pâine.
Moneda, eu vă sfătuiesc ca în momentul în care aţi păşit în afara ţării să nu mai faceţi conversia. Nu e corect să compari mere cu pere nicăieri. Adică o pâine în România să spunem ca e 1 leu, iar aici e un euro. Scump, domnule scump. Da, dacă judeci fix la valoare e scump. Corect e să gândeşti aşa: cât costă o pâine raportat la salariu. Dacă în România o pâine e un leu, iar salariul 1000 de lei, în Irlanda pâine e un euro, dar salariul e 2000 de euro. Aşadar?
Parcul. Am spus parcul, dar de fapt mă refeream la ambient. Imaginaţi-vă că schimbaţi tot. Deci nu veţi mai avea locuri preferate, terase preferate, străzi cunoscute, denumiri cunoscute, trasee de mijloace de transport cunoscute. Nimic cunoscut. Pentru cineva fără simţ de aventură poate fi foarte dificilă acomodarea. Îţi ia destul de mult să te prinzi unde e cel mai apropiat magazin, unde e staţia de autobuz, care autobuz te duce la serviciu sau în centru... Desigur te poţi informa şi de pe internet, dar sunt schimbări şi trebuie să vă acomodaţi cu ele.
Ţara. Schimbaţi ţara cu tot ce presupune asta. Nu mai sunteţi X-ulescu din România sunteţi X şi de cele mai multe ori străinii nici nu vor reuşi să pronunte "ulescu". Numai românii au atitudinea asta de slugi, de stat cu cuşma în mână, de unde ne şi spun toţi că suntem ospitalieri. Vine X din ţara Y hai să ne facem luntre şi punte ca el să se simtă bine, de cele mai multe ori fără nici un avantaj material de pe urma acestui fapt. De câte ori nu am trăit astfel de experienţe sau nu am cunoscut oameni dintr-ăştia... Nu, oameni buni. Străinii sunt oameni ca şi noi, cu mai mulţi bani, dar oameni ca şi noi. De cele mai multe ori străinii pe care îi divinizaţi voi şi îi invitaţi la evenimentele particulare, îi invitaţi în casa voastră, îi puneţi la masă şi faceţi frumos să se simtă bine, sunt nişte nimeni. Nu excelează prin nimic decât prin aceea că sunt străini. Data viitoare când cădeţi în patima asta, scote-ţi nasul puţin şi judecaţi dacă străinul chiar merită. De cele mai multe ori, nu prea...
Pe de altă parte, românii trebuie să fie fericiţi dacă primesc tratament cel puţin egal cu al altor străini. Din fericire nu am ajuns într-o ţară în care renumele românilor să fie cunoscut şi pot vorbi cu oamenii pe stradă de la egal la egal, fără să mă judece cineva, chiar şi după ce am spus de unde vin. De cele mai multe ori străinii sunt deschişi, îţi povestesc cât e în lună şi în stele, ceea ce nu trebuie interpretat ca interes. După ce ţi-au povestit şi-au luat sacoşica şi viaţa şi au plecat. Vă sunt la fel de familiari ca stâlpul de iluminat din faţa casei, dar nu vă sunt prieteni. De fapt cred că ei nici măcar nu doresc să vă fie prieteni.
Va continua
Raluca

October 12, 2011

Patru luni fără telefon

M-a izbit astăzi în timp ce mă jucam cu Dea pe promenadă şi îi vedem pe cei care vin de la serviciu cu telefonul la ureche. Slava Domnului că aici nu prea e moda cu hands free, că vorbeau săracii oameni singuri pe stradă şi le mai şi clipocea o lumină în ureche. Aşa ziceam, m-a izbit tocmai azi că eu de patru luni nu am mai folosit telefonul. Bine am avut o dispensă cât am stat în ţară, dar de când am venit în Dublin nu am mai vorbit la telefon. Nu că înainte aş fi stat lipită de telefon, dar purtam conversaţii destul de lungi cu prietenele mele, conversaţii care traduse în roaming ar fi însemnat bani muuuuulti. Aşa că cel mai simplu a fost să îmi las telefonul să se descarce şi să nu îl mai încarc.
Nu mă înţelegeţi greşit, nu am nimic contra telefoanelor, ba chiar le consider extrem de utile,  mai ales în cazuri de urgenţă, dar mi-a ieşit din sistem vorbitul la telefon de plăcere.
Asta dacă vreodată aţi avut întrebări existenţiale referitoare la dispariţia totală a telefoanelor mobile, ei uite că se poate. Dacă este creat contextul poţi trăi şi fără telefon mobil aşa cum sunt sigură că se poate trăi fără televizor, internet, facebook şi bloguri, dar dacă ar fi aşa cum ne-am mai pierde noi timpul????
Noroc că s-a inventat skype că altfel deja mă vedeam poreclită, omul peşterii:)

În week-end prin târgurile de handmade din Clontarf

Aşa cum am promis scriu despre târgurile pe care le-am vizitat în week-end. Eu am plecat de acasă cu ideea că vor fi târguri de handmade, doar că unul era de fapt o piaţă.
Sâmbătă, am citit eu pe net că în fiecare sâmbătă este Farmers Market în parcul St. Anne din Clontarf. Nimic interesant până acum, doar că pe lângă standurile fermierilor, organizatorii spuneau că ar fi şi crafts, adică articole meşterite de mâna omului. Aşa că ne-am urcat în Logănel şi am mers în parc. Noroc că era o zi faină, însorită şi mersul în parc nu a fost chiar degeaba aşa cum vă spuneam şi în postarea anterioară. Târgul era doar cu mâncare şi avea într-adevăr două mese ale unor tipe ce vindeu bijuterii. Una era chiar interesantă, cu împletituri de mărgele şi şiraguri de mărgele finuţe şi delicate, dar cum eu nu mă omor cu aşa ceva nu m-a tentat mai deloc. Alta era genul ala cu de toate, cam cum sunt ţigăncile la târgurile hand made din Bucureşti, cu bijuterii luate din Europa. Asta nu era ţigancă, dar se chinuia să fraierească lumea că bijuteriile alea ar fi fost făcute de ea, ba mai mult lăuda proprietăţile pietrelor folosite. Nu i-am dat mare atenţie.
Din păcate mi-a fost un pic jenă să fac poze standurilor în sine aşa că am fotografiat târgul per ansamblu. Şi cum este un târg săptămânal probabil că voi mai ajunge acolo şi îmi voi face curaj să dau şi drumul aparatului.
Duminică, deja începuse frigul. Noroc că târgul se ţinea într-o biserică foarte aproape de casa noastră. Aşa că în timp ce o plimbam pe Dea am zis să dăm o fugă. Ei târgul ăsta este lunar şi este organizat de artiştii handmade din Clontarf. Adică chiar era doar cu chestii meşterite. Numai că nu era semnalizat în nici un fel, publicitate nu am văzut să îi fi făcut cineva, aşa că târgul era cam gol. Ceea ce iarăşi m-a inhibat şi m-a făcut să nu scot aparatul. În schimb târgul acesta mi-a plăcut mai mult, pentru că m-am plimbat printre standuri, am admirat, am vorbit cu lumea, mi-am cumpărat o broscuţă ţestoasta, light catcher sau vitraliu şi o mingiuţă pentru Dea şi m-am hotărât ca la târgul din noiembrie să particip şi eu, dacă voi avea ce arăta până atunci.
Nu îmi pun mari speranţe pentru că v-am spus că nu prea era populat, dar măcar mai vorbesc cu lumea, mă cunosc ceilalţi oameni care se ocupă cu aşa ceva şi poate organizez şi ateliere, că ăsta ar fi scopul... Vedem, vă ţin la curent oricum cu evoluţia "standului".
The Red Stables Farmer Market
Aşa arăta piaţa că mai mult e piaţă decât târg
Aşa arată clădirea, ce am descoperit mai apoi că adăposteşte studiourile mai multor artişti.
Intrarea
Biserica St. Anthony din Clontarf, unde se organizează târgul lunar, următoarul pe 13 noiembrie 
O stradă, din spatele bisericii denumită sugestiv:)
Afişul de pe uşa bisericii şi un banner erau singurele indicii că acolo ar fi un târg
Dea, foarte fericită cu noua ei jucărie
Dea pe Clontarf în timp ce îmi întinfea bila să mă joc şi eu
Broscuţa mea vitraliu
Raluca
There was an error in this gadget