Translate

September 26, 2011

Typical Dublin Sunday Morning

În fiecare Duminică în parcul în care o plimbăm noi pe Dea, care nu e un parc tipic, aşa cum îl ştim noi în România, e mai degrabă un sens giratoriu mai mare, copii joacă fotbal. Nu i-am mai urmărit până acum pentru că nu aveam treabă în parc, dar cum Piticul voia afară am stat şi noi pe lângă terenul micilor fotbalişti.
E ciudat că deşi nu au echipe cotate internaţional de fotbal şi probabil de asta au inventat jocurile lor derivate din fotbal, au mulţi copii care practică acest sport, au părinţi care îşi aduc copii în parc în fiecare Duminică, au echipe, au arbitri, au tuşieri, au fani, au echipament, au tot ce le trebuie, aşa că să nu vă mire dacă în vreo 7 ani aceşti copii care joacă fotbal în micile parcuri din Dublin, vor ajunge un Hagi sau Mutu sau un fotbalist renumit al cărui nume nu l-am ştiut eu niciodată. Ei hai David Beckham, că pe asta îl ştiu de prin tabloide...da trebuie să fie unul cuminte şi talentat care să fie şi foarte cunoscut...

De obicei, dimineaţa, ne facem turele de parc şi apoi ne odihnim pe buturugă. Stăm de vorbă cu alţi posesori de câini şi mai aflăm bârfele din cartier.
Aşa de mare e parcul, cu multă iarbă şi copaci pe margine.
Cei în albastru reprezentau cartierul Marino, unde locuim noi deocamdată
Tristeţe, după un gol primit în propria poartă
Lângă terenul de fotbal, dar nedelimitat decât de o dungă trasă pe iarbă, stăteau stăpânii de câini. Aici Dea şi-a făcut un prieten, care evident îi voia bila
După câteva ture alergate după bilă, Dea a obosit aşa că restul timpului a stat la soare, cu soarele intrându-i în ochi. Câtă bineţe pe căţel...

September 25, 2011

Călătoria Piticului prin Europa - partea a doua

Am rămas cu povestea la hotelul din Germania, din apropiere de Frankfurt.
Dimineaţa mai devreme de 8 nu ne-am putut trezi, deşi ceasul sunase pe la un 7. Am împachetat, am mâncat şi am plecat. Pe la 9.30 eram din nou pe autostradă. Am oprit prin Belgia la o benzinărie cu scară rulantă ce ducea la baie, care costa 30 de cenţi. Am cumpărat din nou cafele şi ceva dulce. Şi am plecat mai departe. Poate o fi doar apetenţa mea pentru dulciuri, nu ştiu. Ideea e că pe tot drumul decât să mănânc o mâncare mai bine mâncam ciocolată. Şi nu cred că am fost doar eu, că şi Alin avea aceleaşi pofte.
Pe la 16 am ajuns in Dunkerque de unde trebuia să luam feribotul spre Anglia. Primul feribot era la 17 aşa că ne-am luat bilete şi l-am aşteptat. A fost mai în regulă că nu am ajuns prin Franţa decât vreo 20 de km, că am înţeles că autostrăzile acolo nu sunt chiar ieftine.
Când am cumpărat biletele pentru feribot am specificat că avem câine. Tipa de la ghişeu a cercetat foarte bine paşaportul Deei şi după ce i-a făcut o copie ne-a dat biletele, 126 euro (dacă ştiţi data şi ora exacte la care veţi călători cu feribotul probabil că biletul este mai ieftin, pe acelaşi principiu ca la avioane). Ne-a dat şi un abţibild de lipit de oglindă, cum că avem pet. Eu mă tot uitam la el şi îmi venea să îl scot şi să o ascund pe Dea în portbagaj, aşa de frică îmi era că mi-o vor lua în carantină. Apoi la intrarea în port un tip mi-a dat un cititor de cip-uri să o scanez pe Dea. Eram cu centura de siguranţă pusă şi nu reuşeam să o scanez corect şi evident nu apărea nici un cip. Dea voia să se joace cu dispozitivul respectiv aşa că a fost un mic moment de panică. Într-un final am ieşit din centură, m-am urcat pe scaun, am ţinut-o pe Dea şi am scanat-o. Evident cipul era cel înscris pe paşaport aşa că ne-a lăsat să trecem.
La urcarea pe feribot o tipă cu un clar accent englezesc nici nu a vrut să vadă paşaportul Deei, ba chiar pentru că Dea se scărpina după deparazitarea făcută în Budapesta ne-a zis ceva la modul: Your dog is eating itself. Atunci am înlemnit. Credeam că o va opri, o va controla, dar nimic. Tipa a zâmbit, a comentat ceva despre urechile incorecte ale Deei şi ne-a lăsat să trecem.
Pe feribot Dea a stat în maşină. Nu ştiu dacă a urlat sau s-a speriat, dar oricum era mai bine decât într-o cuşcă pe bord unde nu am fi avut acces la ea şi unde oricum nu cunoştea locul. Noi am mâncat o mâncare gătită, nu ştiu fix ce, şi ne-am făcut poze cu Europa care rămăsese în urmă...
Când am coborât de pe feribot a venit momentul controlului. Numai că vameşii controlau aleator şi când am văzut că au controlat o maşină puţin înaintea noastră, eram sigură că noi vom fi următorii. Numai că ne-au făcut semn să trecem. Dea nu se vedea de pe bancheta din spate, din cauza bagajelor şi a faptului ca era aşa de fericită că ne-a văzut încât aproape adormise şi chiar că nu se vedea. Abţibildul l-am scos încă de când am ajuns în maşină pe feribot, aşa că fără mari probleme, dar cu foarte mari emoţii, eram în Anglia.
Că a fost noroc sau că de acum sunt mai permisivi englezii chiar nu ştiu. Ideea e că noi am trecut fără carantină şi fără o prea mare verificare a paşaportului Deei, care de altfel era impecabil cu toate semnăturile şi ştampilele de care puteam face eu rost.
De cum am intrat în Anglia am sunat-o pe mama, i-am dat sms lui Andrei, eram în stare să strig în gura mare că suntem în Anglia cu cîinele şi nu ni l-au luat în carantină.
Planul era să trecem de Londra şi să căutăm din nou un hotel pe autostradă. Era deja ora 8 aşa că am bagat viteză, cu atenţie totuşi la intersecţii de autostrăzi. Eu aşa de pe scaunul din dreapta nu am zis că se conduce cu mult mai greu pe partea stângă, dar totuşi la intersecţii eram foarte atenţi şi ne uitam în toate părţile.
Când am zis noi că am trecut de Londra şi când era deja 10 am pornit să căutm hotel. Primul pe care l-am găsit era şi curăţel, la fel făcea parte dintr-un lanţ hotelier, ne primea cu Dea şi nici nu era scump. 69 de lire.
Acum să mă explic. 69 de lire sau 90 de euro, cât am dat în Germania, nu mi se pare scump pe noapte în condiţiile în care stăteam doar o noapte şi alte alternative nu aveam. În plus ne-am şi dus la ghici şi fără o cercetare de acasă. Presupun că dacă am fi stat mai multe nopţi preţul se reducea, în plus nu am fi stat mai multe nopţi la un hotel pe autostradă...
Ne-am cazat, am cumpărat o bere şi o apă minerală şi m-am apucat să studiez pliantele din camera de hotel. Aşa am descoperit că de fapt ne aflam încă la periferia Londrei, după mai bine de două ore de condus în jurul ei...mare Londra asta... Am stat la Days Inn, undeva unde era şi o benzinărie şi un hipermaket şi starbucks. Camera mare, era ultima pe care am mai prins-o şi cică era executive, de asta costa aşa mult.
Dimineaţa am plecat din nou la drum şi pe la 14 eram deja la Holyhead de unde trebuia să luam feribotul spre Irlanda. Ne-am cumpărat bilete, 221 de euro, în lire şi am pierdut timpul până la 17 cand venea feribotul ce avea să ne aducă fix în Dublin port.
Cu o oră înainte, la 16 ne-au deschis porţile şi fără o altă verificare am ajuns pe feribot. Tot drumul singura mea preocupare a fost că maşinile se izbesc siiiigur între ele şi dacă se întâmplă aşa ceva şi maşina e izbită din toate cele 4 părţi, Dea supravieţuieşte pe scaunul din spate? Erau valuri enorme şi chiar şi mersul la baie sau până la shop era o aventură. Cât am stat eu la shop am ajutat de vreo două ori la ţinerea rafturilor cu parfumuri sau chiar la adunarea acestora de pe jos. Ne-am mai destins când am urcat pe puntea exterioară, am făcut poze, dar atât. Eu mă pregăteam moral să o văd pe Dea speriată, îngrămădită într-un colţişor al maşinii zdrobite, zbătându-se între viaţă şi moarte.
Când ne-au anunţat că putem coborî la maşini, nu ştiu cum, când şi pe unde am ajuns, ca să o găsesc pe Dea speriată, dar în viaţă, nici măcar vasul cu apă pe care îl lăsasem între scaune în spate nu se vărsase... După ce am văzut că e în regulă a început alt stres: să vezi că ne controlează şi o ia pe Dea în carantină. Nu a fost să fie. De altfel văzusem că între Anglia şi Irlanda transportul animalelor de companie nu este restricţionat în nici un fel, dar noi nu veneam doar din Anglia, maşina era de România, noi nu prea avem feţe de englezi, iar Dea vine dintr-o ţară unde rabia e în floare...
Aşa am stat încordată până am ieşit din port. Nici un control, nici o vamă, am ieşit ca prin brânză şi fără să ne dăm seama eram în Dublin la roată. De acolo drumul era simplu, o dată la dreapta şi încă o dată la dreapta şi eram acasă. Am stat puţin încordaţi că nu prea ne descurcam în intersecţii şi pe străduţele mici de lângă casă, dar în rest totul a fost în regulă.
Am parcat maşina, am descărcat, am intrat pe skype şi ne-am lăudat la toată lumea că Piticul a ajuns fără carantină în Irlanda, după cinci zile de condus prin toată Europa...
De unde Piticul? de la piticul lui Amelie, desigur:D
Pe feribotul dintre Franta şi Anglia
Cu Europa rămânând în urmă
Titanic style
Ţărmul englezesc la apus
Gara din Holyhead
Piticul, aştepta îmbarcarea 
Animalele de companie nu vor fi supuse carantinei la călătorie dintre Anglia şi Irlanda
Spre Irlanda pe cel mai năprasnic vânt pe care l-am văzut vreodată
Ţărmul irlandez
Farul de la intrarea în Dublin Port
Raluca

September 24, 2011

Călătoria Piticului prin Europa - Prima parte

Aşa cum probabil ştiţi, dacă nu citiţi şi voi un post din urmă, Dea a ajuns în Dublin. Şi exact când mă gândeam eu mai bine că nu prea mai ai ce să povestesc pe blog, mi-am dat seama că deşi, a fost cerută, eu nu am scris postarea cu drumul Deei cu maşina prin Europa, din România în Irlanda.
Ca să mai clarific o treabă: nu ne-am apucat de nebuni să ne plimbăm prin Europa, faza e că până la 1 ianuarie 2011 Irlanda şi Anglia încă mai bagă animalele de companie care vin din Europa în carantină. Acum ar fi fost foarte simplu să o punem pe Dea într-un avion şi în patru ore eram în Dublin, dar nu puteam risca intrarea ei în carantină. De la 1 ianuarie probabil că o vom transporta cu avionul, dacă nu va fi cumva mai costisitor decât cu maşina.
Aşa se face că acum o săptămână, adică luni pe 12 septembrie am plecat din Iaşi. Deşi ne-am pus în cap să plecam pe la 6 din casă, treaba asta nu s-a întâmplat. Aşa că după ce am mai rezolvat nişte chestiuni ce implicau bani şi carduri, la bancă, am ieşit din Iaşi pe la un 10. Şi am făcut foarte bine pentru că s-a dovedit în zilele următoare că trezirea la 6, pentru a sta cât mai mult pe drum, mai mult dăunează decât ne face bine.
Ne-am oprit aproape de Vatra Dornei şi am făcut poze, am mâncat din şniţelele de la mama, am băut cafea şi am scos Piticul din maşină.
Apoi ne-am mai oprit puţin în Cluj şi pe la 1 noaptea ajungeam la Budapesta. Pentru că este ştiut că drumul prin România oboseşte mai ceva ca toate autostrăzile fără limită de viteză din Germania, am făcut un popas de o zi la Budapesta.
Aşa se face că marţi, pe 13 ne-am plimbat prin Budapesta. I-am făcut poze Piticului în Piaţa Eroilor, am fost la Piaţa Mare şi mi-am luat o ie, ne-am pozat cu statuile ciudate de pe malul Dunării şi ne-am mai pus la curent cu poveştile prietenilor noştri care stau în Budapesta. A fost o zi foarte faină.
A doua zi, de fapt a treia, ne-am trezit la 6 să plătim parcarea şi nu ne-am mai culcat. Mare greşeală. Toată ziua am fost adormiti şi nici mama cafelelor băute pe la benzinării nu ne-ar fi trezit. Am făcut o groază de opriri, iar seara ne-a prins pe langă Frankfurt, deşi planul era să ajungem în Franţa. Şi ar fi fost realizabil, doar că ne-a stricat trezirea la 6 dimineaţa. Aşa că dacă vreodată plecaţi la drum, nu încercaţi să vă treziţi cu noaptea în cap. Nu numai că nu plecaţi mai repede şi nu parcurgeţi mai mulţi kilometri, ci veţi fi obosiţi toată ziua şi chiar veţi face mai puţin decât v-aţi propus.
La Frankfurt nu ştiam pe nimeni şi nimic. Văzusem o grămadă de hoteluri pe marginea autostrăzii, dar parcă toate disparuseră. Am găsit cu greu unul, frumuşel, dar plin. Recepţionerul ne-a spus că ar mai fi unul la 50 de km distanţă. Prea mult. Am decis să încercăm la hotelurile de pe lângă aeroport. Mare greşeală. Să nu vă mai bateţi capul. În primul rând că hotelurile din Frankfurt erau pline ochi, că era salonul auto. În al doilea rând, cele care nu erau ocupate cu salonul erau ocupate cu echipajele de avion ce trebuiau să petreacă noaptea în Frankfurt. În al treilea rând, erau scumpe rău. O cameră pe noapte era 200 de euro, plus 14 euro pentru Dea. Cu riscul de a dormi într-o parcare a unei benzinării am plecat din Frankfurt. Era deja 10 noaptea. O altă greşeală. Dacă plecaţi la aşa un drum şi vă bazaţi pe hotelurile de pe autostradă începeţi să căutaţi un loc de pe la 8. De regulă cele ieftine sunt luate rapid de tirişti care fac drumul de ani de zile şi le cam ştiu.
O altă treabă ce mi-a fost infirmată. Eu trăiam cu impresia că hotelurile de pe autostradă sunt futelniţe pentru şoferii de tir, că sunt mizerabile şi insalubre şi că mai bine ştai chircit în maşină decît într-un asemenea loc. Iarăşi greşit. Hotelurile de pe autostradă ajung şi la trei stele, sunt curate şi cu camere mai mari decât cele din Londra de la hotel. Vorbesc aici de hotelurile de pe autostrăzile din Austria, Germania sau Anglia sau orice ţară europeană, mai puţin România. În general dacă de afară arată straniu mai bine nu vă mai bateţi capul.
Aşa rămăsesem la hotelurile din Frankfurt, de pe lângă aeroport. V-am spus că ne aştepta o noapte în maşină, într-o benzinărie aşa că am plecat să căutam acea benzinărie. Nu mică ne-a fost mirarea când prima benzinărie avea şi semn de pătuţ. Am făcut cei 20 de km care ne despărţeau de ea în vreo 5 minute sau cel puţin mie aşa îmi păreau şi am găsit.
În Germania am stat la un hotel ce făcea parte dintr-un lanţ hotelier, Holiday Inn. Arăta foarte bine şi puteai să îţi iei şi mic dejun şi tot. Am plătit în total şi pentru noi şi pentru Dea vreo 90 de euro. O altă chestie faină, hotelurile de pe autostradă acceptă câini. Îţi iau vreo 10 euro în plus pentru câine, dar credeţi-mă că merită.
Coada lacului Bicaz - cred că aşa se numeşte, în drumul spre Vatra Dornei
Început de munţi
Dea fericită că poate coborî din maşină 
Un apus tremurat
Piticul printre turiştii din Piaţa Eroilor din Budapesta
Piticul în Piaţa Eroilor
Piaţa Mare din Budapesta - locul unde se găsesc cele mai faine şi ieftine ii ungureşti
Fetiţa cu cîinele
Eu şi piticul de pe malul Dunării
Piaţa Eroilor, noaptea
Dunărea în Germania, văzută din goana maşinii

September 23, 2011

Logănel, atracţie turistică pentru irlandezi

Nu ştiu dacă pare ciudat că nu are volanul pe dreapta sau poate pentru că nu e o firmă cunoscută sau poate pentru că doar e albastră, habar nu am. Ideea e că de când am adus Logănelul în faţa casei se strânge lumea la el ca la carnaval.
Luni a început cu două vecine care ziceau că e abandonată, pentru că nu o mişcam decât în week-end, din cauza volanului, desigur.
Apoi mai pe la amiază nişte muncitori. Crezând că îi încurcă maşina am ieşit să îi întreb. Nici măcar nu aveau treabă pe lângă maşină, doar au venit să se uite la ea. Apoi a venit ploaia de întrebări: cât consumă? ce capacitate are motorul? portbagajul e mare? ce naţie de marcă e asta? e scumpă? se face şi cu volanul pe dreapta?
Habar nu aveam să răspund la nici una dintre aceste întrebări.
Asta era luni, pentru marţi m-am documentat.
Copii au mutat poarta de fotbal să nu lovească maşina în eventualitatea în care ar marca, iar irlandezii curioşi se plimbă pe lângă ea.
Acum îmi vine să o duc la spălătorie să mai îndepărtam din părul Deei şi o deschid spre vizitare, mai ales că irlandezii când au aflat că e doar vreo 10.000 de euro nouă au zis că vor cerceta pe net.
Mă gândesc la drive teste, la plimbări romantice în Logănel, chiar la curse cu Toyotele şi Nissanurile lor.
Dacă în România, cei cu nasul pe sus preferă leasinguri de ani întregi decât un Logănel, uite că irlandezilor le place...o fi gradul de educaţie care vorbeşte aici? nu ştiu...
Raluca

September 20, 2011

Viaţa e, câteodată, frumoasă

Viaţa îţi zâmbeşte din când în când şi îţi mai aminteşte că e bine aşa cum e, că toate vin la timpul lor. Ce sens are să mă încrâncenez că nu am un job stabil şi că stau acasă? Ce sens are să mă plâng că nu pot ieşi în oraş, că nu mai am cu cine ieşi? Ce sens are să îmi plâng de milă, când viaţa e frumoasă şi îmi arată asta în fiecare zi?
Azi m-am trezit abătută. Voiam să îmi traduc CV-ul, să îl trimit la radiouri, să scriu mailuri şi totul în primele 5 minute ale zilei. În schimb m-am liniştit, am pregătit cafeaua, am mâncat şi am ieşit cu Dea afară.
Soare, cum nu vezi prea des în Dublin. Suntem amândouă, suntem de fapt toţi trei, suntem sănătoşi, părinţii ne sunt bine, ce sens are să fim trişti? Job-urile vin şi se duc şi dacă nu ştiu eu asta, atunci cine o mai ştie?
Avem prieteni buni şi o să mai avem prieteni buni, avem oameni de valoare lângă noi, ce sens are să ne încrâncenăm. Şi ce dacă stai toată ziua acasă şi plimbi câinele? cine are privilegiul să spună că a avut o zi pentru el în Dublin?
Mi-am cumpărat două reviste, am deschis uşa la curte, am stat cu ochii în soare, pe un scaun de plastic alb şi le-am răsfoit.
Ce plăcere mai mare? Dea liniştită la picioarele mele, Alin în regula la serviciu, mama şi tata sănătoşi acasă. Da sunt departe şi e greu uneori, dar viaţa e câteodată aşa de frumoasă...

Pâine și circ

Avem țara pe care o merităm, iar cei care își dau seama că ceva nu e în regulă preferă să plece din țară. Nu e cazul meu. Eu nu am plecat pentru că eram oprimată sau mă nemulțumea ceva. Ba din contră, mie îmi era bine în România. Îmi era bine că aveam prieteni, aveam părinți, aveam colegi buni și toți vorbeam aceeași limbă, cu unii aveam pasiuni comune, unii îmi erau prieteni buni, iar pe ei și pe părinți îi regret cel mai mult. De oameni îmi e dor, de țară? e cacas. Și am ajuns să spun tocmai eu asta și îmi pare rău și sufăr, da sufăr eu că pe restul îi doare fix în cur.
Am evitat să mai ascult știri din România sau despre România. Am evitat să dau pe canale de televiziune românești, deși mai toate emit și online. Îmi e scârbă.
De exemplu, azi a murit Johnny Răducanu. Îmi pare rău. O fi făcut ceva la viața lui. Am prieteni care chiar îl plăceau. Știu în mare câte ceva despre el și îmi pare rău că a murit întocmai cum îmi pare rău de cel care a murit acum 5 minute în spitalul din Dublin. Nu îi știu, nu empatizez cu ei, cu durerea lor. Din întâmplare, pentru că postul de televiziune la care ne uitam în Dublin nu emite online, iar televizorul era într-o altă cameră, iar eu am nevoie de zgomot să lucrez (reminișcență din radio), am dat pe Antena 3. Care spunea că a murit Răducanu, dar muuuuult mai important era că ei i-au luat ultimul interviu. Pe bune? da pe bune. L-au și dat în reluare. Păi domnilor știați că Răducanu trăia cu 450 de lei pe lună? de ce nu a organizat Firea sau Gâdea sau Stoiceasca un teledon pentru Răducanu? cât a trăit nu conta decât ca palmares de interviuri?
Și sunt multe exemple așa. Avem oameni mari de care ne batem joc. Și în seara asta alt exemplu: Regele Mihai împlinește 90 de ani, iar parlamentarii au refuzat să facă o ședință specială cu această ocazie. Nu e mare lucru. La urma urmei Regele Mihai nu are nevoie de parlamentarii curului pentru a fi un personaj important din istoria României, o istorie care, cu puțin noroc, nu își va mai aminti de băsescu, boc, oprescu, antonescu sau pulescu care se perindă pe la conducere. Cu puțin noroc vom scăpa de ei, dar ce greu ne vom reveni după...

September 19, 2011

I am the poop scooper of the day

Prima noastră, de fapt a mea, grijă, odată ajunşi cu Dea în Irlanda, a fost să îmi procur o lopăţică de adunat produşii Deei. Ca şi în România, nu am găsit, dar pe de altă parte am şi căutat duminică şi doar la hipermarket, că pet shop-urile erau închise. Cum nu am găsit mare lucru şi cum luni trebuia să mă duc eu cu Dea afară am cumpărat o lopăţică pentru pisici. Şi după cum observaţi îşi face treaba.
Acum voiam să abordez subiectul ăsta pentru că toată lumea spune că suntem ipocriţi. Pe modelul: "da în România de ce nu aţi strâns rahaţii câinelui?" Păi să vă răspund: pentru că în România nimeni nu strânge rahaţii animalelor de companie, ca să nu mai vorbim de rahaţii câinilor comunitari. Aşa se face că dacă vrei să te aşezi pe iarbă, trebuie să fii foarte atent unde te aşezi. În plus, în Bucureşti, Alin strângea rahaţii, dar era singurul care o făcea. Şi deşi bunul exemplu, ar fi unul de urmat, era singurul din parc care strângea. Şi nu de puţine ori am căzut victime rahaţilor lăsaţi pe oriunde.
Asta era în România, în Irlanda toată lumea strânge. Iarba arată foarte bine şi te poţi aşeza oriunde. Nu mint, mai sunt rahaţi pe trotuare sau chiar şi pe iarbă, dar sunt cazuri rare. În plus lângă parcuri sau locurile unde se pot plimba câini sunt pubele speciale pentru rahaţi, iar în hipermarketuri sau în magazine se găsesc pungi speciale pentru aşa ceva şi nu costă o avere.
Poate că e o dovadă de ipocrizie, dar când intri în lumea civilizată, parcă te cam doare obrazul să rămâi tot român...
Raluca

La magazinul de handmade din Budapesta

Am promis și uite că mă țin de cuvânt. În ziua în care am făcut un popas la Budapesta am fost la un mic magazin de handmade. Spun mic pentru ca am auzit ca ar fi unul enorm, raiul iubitorilor de handmade. Cum nu știam o adresă exactă, am mers la un magazinaș de cartier, foarte aproape de Piața Eroilor pe strada Gheorghe Doja sau in limba lor Dozsa Gyorgy la numărul 48.
Așa arată ușa magazinului, care este cumva într-un intrând, dar totuși foarte vizibilă de la stradă.
Nu cred că se vede mare lucru, dar sunt datele de contact și programul magazinului, de la 10 la 18 de luni pana vineri, iar sambata de la 10 la 14. Am observat că site nu au.
Așa arată o bucată a magazinului, ce mi se pare mie că nu este cu mult mai mare decât cel de pe strada Eforie din centrul Bucurestiului...nu îmi vine acum denumirea.
Oricum este destul de mare pentru a găsi o grămadă de chestii.
Asta e ce mi-am luat eu, adică:
- un kit de făcut cutii (este cutia verde din stânga sus), nu l-am deschis dar bănuiesc că sunt bucățile de lemn, un lipici și instrucțiuni - 990 forinti,
- un contur negru - 790 forinti,
- un adeziv special pentru decupaj - 590 forinti,
- 20 de servețele cu diferite modele - 1050 forinti,
- două invelitori de celular din pînză - 980 forinti, deci una 490,
- două oglinjoare din lemn - 580 forinti, 290 o bucată,
- trei figurine din lemn de halloween - 125 forinti o bucată,
- trei pachete cu figurine din fetru, două cu țestoase și una cu buburuze - 390 de forinti fiecare
- două hârtii de orez - 990 de forinti fiecare
În total am dat 8505 forinti, ceea ce in euro ar veni cam 29, iar în lei cam 120.
Erau și foarte multe cutii, dar cutiile nu prea aveam unde să le car, că nu mai aveam loc în mașină. Cea mai scumpă era cam 1200 de forinți, dar erau și promoții la niște cutii mai negricioase cu 300 de forinti. Oricum pentru un magazinaș mic era foarte bine aprovizionat. Erau și acrilice și adezivi și mult mai multe modele de șervețele și hârtie de orez, decât mi-am luat eu. Aveau și mărgeluțe pentru pasionații de așa ceva, dar nu prea aveau pandantive din fier sau de orice fel.
Acum mă întreb dacă din ăsta micul am făcut cumpărături de 30 de euro, în ăla mare câți bani aș fi lăsat? Oricum nu mă las până nu îl văd și pe ăla mare, dacă nu cumva o fi doar un mit, ca și mall-ul subteran din Budapesta pe care nu l-am descoperit în nici una din cele 6 sau 7 vizite, pe care le-am făcut până acum în capitala Ungariei:D
Raluca
P.S. Am descoperit ca au pagina de facebook și site, dacă voi vă descurcați cu limba lor puteți încerca.

September 18, 2011

Patru zile și 3200 de kilometri

Am revenit toți trei teferi și sănătoși în Dublin, asta înseamnă că am adus-o și pe Dea și am transformat-o într-o dublineză. E abia prima zi după patru zile de condus continuu și după o zi în care am dormit continuu, altceva nu am mai facut azi. Am atașat harta traseului. Am făcut prima oprire în Budapesta, apoi în apropiere de Frankfurt și apoi în apropiere de Londra. Am dormit la motelurile de pe autostradă, care surprinzator arată foarte bine și sunt foarte curate, am mers cu feribotul de două ori câte două ore, nu am avut probleme cu Dea la vamă și în afară de o spaimă pe al doilea feribot, din cauza valurilor nu am avut mari peripeții. Alin s-a adaptat la condusul pe partea greșită a drumului, destul de repede, adevărul e că pe autostradă nu prea ai cum greși, iar în Dublin și pe la intersecții de autostrăzi ne-am uitat bine în toate părțile și am condus prudent.
Cam asta e tot, am să încep zilele următoare să vă povestesc ce și cum. Poze interesante de pe drum nu prea am, pentru că de pe autostradă nu vezi mare lucru, iar noi nu am avut timp să ne oprim să vizitam.
Dea și-a făcut deja prieteni în parcul de lângă casă, iar mâine când o vom scoate în parc vom face poze și vi le voi arăta.
Cam atât.
Raluca

September 5, 2011

Home is where your dog is

and my dog is in Romania:D.
Gata asteptarea s-a terminat, în două zile (patru) plecam spre România să ne aducem odorul. E ciudat cum au trecut aceste două luni, că parcă a fost o singură zi mai lungă. Nu au fost luni spectaculoase şi în afară de a vizita o grămadă de chestii nu am făcut mare lucru.
E la fel ca mutarea din Bucureşti, am aşteptat-o jumătate de an şi când a venit nu ne-am dat seama cum au ajuns lucrurile noastre în sufrageria de la Iaşi. Bine ne-am dat seama, dar comparativ cu lunile de aşteptare mutarea s-a petrecut în câteva ore.
Nu vă promit că pot scrie de la Iaşi sau de pe drum, că ar fi prea mare bătaia de cap cu ataşatul pozelor, dar dacă pot scriu fără poze şi detaliez după.
Acum mare problema e drumul de întoarcere România-Ungaria-Austria-Germania-Franţa-Anglia-Irlanda, va fi dificil, dar şi frumos şi eu sunt expertă la făcut poze din mersul maşinii:D
Aşa că ce va fi va fi, important e că ajung la Dea şi o lămuresc că nu am părăsit-o. Atât cât pricepe ea, sigur şi-a dat seama că nu mai suntem cu ea şi oricât i-aş fi povestit eu în Bucureşti, nu cred că s-a prins că despărţirea nu e de lungă durată. Aşa că să vedem ce va face când ne vede pe amandoi.
I-am luat ciocolată şi nişte treaturi noi, pe care nu le-am văzut în România, sper să nu mi le oprească pe aeroport:D
Aia e, vin în Românica:D

September 4, 2011

Irlanda - Dublin Zoo


Nu mă disculp şi nu îmi găsesc motive pentru care am vizitat Grădina Zoologică din Dublin, pentru că aşa cum ştiţi eu cred că aceste grădini ar trebui închise, iar speciile pe cale de dispariţie salvate în alt mod, departe de vizitatori şi mai ales departe de copii. Nu înţeleg fascinaţia asta de a-ţi duce copilul la Zoo. Înţeleg că te exasperează şi vrei să îl mai scoţi din rutina parc-casă, dar ce poate înţelege un copil de 3,4,5 ani dintr-o Grădină Zoologică? Nu critic şi nu fac referire la nimeni, dar gândiţi puţin la rece şi amintiţi-vă de vizita voastră la Zoo. Copilul de sub 6 ani a făcut altceva decât să se caţere pe garduri, să bată în geamuri, să fugă pe alei şi să încerce să dea frunze la animale? Credeţi că acel copil a reuşit să înţeleagă că locul animalelor nu e la Zoo şi că există şi animale libere şi că şi cele de la Zoo trebuie tratate cu respect şi că nu sunt acolo doar pentru amuzamentul dumneavoastră? Eu nu cred. Da e frumos să spui că ţi-ai dus copilul la Zoo, da ce a înţeles copilul din mersul la Zoo?
Copii peste 6 ani, când te înţelegi cu ei şi înţeleg mai multe, cum ar fi repetatele anunţuri de a nu lovi geamurile cu piciorul sau cu mâna, e chiar indicat să ajungă la o Grădină Zoologică. Să li se explice şi să şi înveţe ceva. 
Acestea fiind spuse, să vă zic că aceasta este a doua Grădină Zoologică pe care am vizitat-o în viaţa mea matură (că poate când am fost mică m-or fi dus şi ai mei, întocmai ca părinţii de mai sus, să se laude şi ei că au fost cu fata la Grădina Zoologică). Prima a fost cea de la Budapesta şi deşi parcă acolo erau mai multe animale, cea din Dublin mi s-a părut mai aerisită, iar animalele parcă aveau mai mult loc. În plus la Budapesta multe animale aveau deja dansul ăla de cuşcă, specific animalelor închise, la Dublin, doar girafele se plimbau prin cuşcă.
E adevărat că pe cea din Budapesta am vizitat-o iarna, când animalele erau în cuştile de iarnă, mai mici, pe când aici variaţiile de temperatură de la vară la iarnă sunt mici şi nu cred că sunt închise perioade lungi de timp în cuştile de iarnă.
Oricum ambele Grădini Zoologice mi-au lăsat un sentiment ciudat, o nedreptate pe care omul o face unor animale doar pentru amuzamentul plozilor.
Trebuie să vă spun că biletul de intrare la Zoo este 15 euro şi deşi grădina este listată în primele 10 atracţii turistice din Dublin nu erau foarte mulţi turişti într-o zi de sâmbătă. Şi pe bună dreptate, pentru un turist 15 euro sunt mulţi bani, dacă vă gândiţi că tot 15 euro e biletul şi la Guinness şi la Jameson, iar turiştii vin în special pentru noutate.
Primele animăluţe erau suricatele.
Mi-a fost aşa milă de ele că erau îngrămădite trei pe lângă o piatră, iar cuşca lor se putea vizita dintr-un restaurant. Toţi plozii băteau cu picioarele în geam...era groaznic...
Trebuie să vă spun că în Grădin Zoologică din Dublin sunt mult mai multe animale decât am fotografiat eu.
Chiar şi de ţestoase îmi era milă
Tapirul brazilian
Un acvariu mare cu ţestoase cu tâmple roşii, de Florida, întocmai ca Vasile. Am citit că aceste ţestoase au cunoscut o foarte mare răspândire în ultimii ani, dar că din cauză că oamenii le-au eliberat în lacuri şi bălţi unde nu îşi aveau habitatul, au distrus habitatul altor animale.
Cei de la Zoo sfătuiau posesorii de astfel de ţestoase să le abandoneze la Zoo sau la pet shop-uri şi nu în natură.
Ei asta nu o ştiam, deşi e cumva logic. În România se cumpără astfel de ţestoase într-o veselie şi se abandonează te miri pe unde...
Din nou Ţestoasele cu tâmple roşii
O ţestoasă de uscat
Elefanţii aveau construit un adevărat labirint unde puteau fi observaţi, dar ei se adunaseră în cel mai îndepărtat loc de vizitatori. De aceea poza e cu zoom maxim.
Păsăroaiele astea umblau libere printr-o porţiune a grădinii. Nu ştiu pe alţii, dar pe mine m-au speriat de cel puţin două ori când s-au decis să zboare spre mine...
Eu şi copii atentam la băncuţele în forma de rinocer
Un pui de girafă
Girafele şi zebrele şi struţii se aflau în acelaşi spaţiu
Şi peste gard erau rinocerii
Rinocerii
Eu cu o plantă roşie 
Tigrul
Eu şi nevăstuicile.
Tare jucăuşe, până să mă observe se jucau cu nişte pietre, apoi au venit fix la mine 
Una s-a plictisit repede, dar cealaltă era atrasă de mine şi de Alin.
Un lup alb
Puiul de gorilă.
La sfârşitul lunii se va deschide habitatul gorilelor, care acum era în reamenajare, şi care sper eu e mai mare decât ce aveau acum
Urangutanul ăsta stătea cuminte undeva în spatele cuştii şi a venit curios la mine. Mi-a arătat o treabă verde pe care o mânca el, pe care a întins-o pe geam, apoi s-a mai uitat la mine că aveam o sticlă cu apă ce îmi tot cădea din buzunar, apoi a decis să îşi stoarcă coşurile de pe bot. Întocmai ca oamenii.
Asta cu gorilele şi urangutanii închişi la Zoo mi se pare cruzimea maximă.
Închiei cu acest tigru, care era închis într-un ţarc mai mic pentru că urma să fie dus la o altă grădină zoologică. Se născuse la Dublin Zoo şi acum era în perioada de separare de părinţii lui, alfaţi într-un ţarc alăturat.
Stătea întins pe o băncuţă şi se uita la oameni...
There was an error in this gadget